Nullity of cassation appeal for failure to substantiate legal grounds regarding abusive foreign-currency loan clauses

Şedinţa publică din data de 27 martie 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, secţia Civilă la 04.10.2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. b), art. 6 teza a doua, art. 7 alin. (1) şi (2), inserate în contractul de credit nr. x/14.11.2007, şi să dispună restituirea sumelor încasate în temeiul acestora, să constate caracterul abuziv al clauzei privind riscul valutar şi să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la cursul valabil la data semnării contractului, să oblige pârâta la plata dobânzii legale, calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite, de la data plăţii lor şi până la data achitării efective a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2213/08.03.2019, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Astfel învestit, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a pronunţat sentinţa civilă nr. 1518/03.06.2021, prin care a respins acţiunea ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe civile, A. şi B. au declarat apel.

Prin întâmpinare, Banca de Export-Import a României Eximbank S.A.. a adus la cunoştinţa instanţei realizarea fuziunii prin absorbţie, prin care a preluat, în calitate de societate absorbantă, toate drepturile şi obligaţiile intimatei C. S.A., în calitate de societate absorbită.

Prin decizia civilă nr. 485A/27.03.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul.

Împotriva acestei decizii, A. şi B. au declarat recurs, solicitând casarea ei şi, pe fondul cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Recurenţii au susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material - a Legii nr. 193/2000, a C. civ. şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Au arătat că instanţa de apel nu a făcut o analiză completă a condiţiilor reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000, dar şi faptul că, în analiza clauzelor defăimate, a omis examinarea motivelor expuse în acţiune şi în memoriul de apel.

Dezvoltarea motivelor de recurs a urmărit cele patru clauze contractuale contestate, care privesc comisionul de administrare, dobânda variabilă, dobânda penalizatoare şi riscul valutar.

În legătură cu comisionul de administrare, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a greşit când a conchis că nu are caracter abuziv şi le-a ignorat motivele prin care evocau caracterul său injust; au învederat că, deşi a confirmat că nu era definit în contract, curtea de apel a presupus scopul perceperii sale.

Au afirmat că prevederea contractuală nu îndeplineşte condiţia de a fi exprimată în mod clar şi inteligibil, întrucât nu detaliază motivul perceperii costului de bancă, ceea ce nu le-a permis cunoaşterea raţiunilor pentru încasarea lui şi nu creează instanţelor cadrul necesar pentru a statua asupra temeiniciei şi caracterului real al comisionului; totodată, au afirmat că acest comision echivalează cu o dobândă mascată, producându-le un dezechilibru semnificativ.

Un al doilea segment al recursului a analizat clauza privind dobânda variabilă, autorii căii de atac reproşând curţii de apel că nu a analizat în mod concret cerinţa redactării clauzei în mod clar şi inteligibil.

Au susţinut că în contractul de credit nu se menţionează nici criteriile în funcţie de care se modifică rata dobânzii şi nici periodicitatea ei, consumatorii fiind supuşi voinţei discreţionare a băncii; de aceea, au apreciat că stipulaţia contractuală este circumscrisă clauzelor care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral contractul, în lipsa unei motivaţii întemeiate, enumerate în anexa Legii nr. 193/2000, alin. (1) lit. a).

În continuare, autorii recursului au arătat că hotărârea este nemotivată în privinţa dobânzii penalizatoare, fiind omisă analiza aspectelor învederate prin acţiune şi prin apel.

Aceeaşi critică a fost formulată şi în legătură cu clauza privind riscul valutar şi cu solicitarea de îngheţare a cursului.

Recurenţii au susţinut că decizia atacată omite analiza motivelor prin care au susţinut că riscul valutar cade doar în sarcina lor, creând un dezechilibru contractual, prin avantajarea băncii.

Au reproşat curţii de apel că nu a reţinut şi nu a aplicat în speţă considerentele C.J.U.E. din hotărârea pronunţată în cauza C-186/16, Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A., care consacră obligaţia băncii de a prezenta împrumutatului posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină.

Au subliniat că intimata nu şi-a îndeplinit această obligaţie, dimpotrivă, a prezentat francul elveţian ca fiind cea mai sigură monedă străină, urmărind acapararea clienţilor, pe care i-a indus în eroare cu bună ştiinţă, deşi era informată despre viitoarele creşteri ale cursului valutar.

În aceste condiţii, au apreciat că prevederea contractuală trebuia examinată din perspectiva cerinţei de bună-credinţă şi a existenţei a unui dezechilibru semnificativ pentru părţile contractului, prin raportare la momentul încheierii lui.

Autorii căii de atac au criticat şi analiza principiului nominalismului monetar, subliniind că au încasat suma împrumutată în RON şi nu în franci elveţieni.

Evocând hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în cauza C-26/13, Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt., au susţinut că instanţele naţionale au obligaţia de a analiza clauzele referitoare la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al preţului sau al renumeraţiei, când nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil; în susţinerea criticii, au invocat jurisprudenţa C.J.U.E. în cauzele C-484/08 şi C-240/98 - C-244/98.

În continuare, au combătut statuările instanţei de apel în privinţa cerinţelor redactării clauzei într-un limbaj clar şi inteligibil şi a producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi au susţinut că instanţa de apel a ignorat prezumţia relativă de lipsă a negocierii, instituită de Legea nr. 193/2000 tocmai din cauza caracterului preformulat şi prestabilit al contractelor de credit.

În privinţa limbajului inteligibil, au evocat jurisprudenţa C.J.U.E. şi au arătat că validarea acestei condiţii presupune posibilitatea pentru consumatori de a prevedea consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din acesta.

Au subliniat că de esenţa raporturilor juridice derivând din contracte sinalagmatice este corelativitatea drepturilor şi obligaţiilor, or acest echilibru se rupe dacă numai unei părţi îi incumbă obligaţii, fără a beneficia şi de drepturi.

Recurenţii au arătat că dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul lor, rezultă din conduita intimatei care a preformulat clauzele cu privire la riscul valutar.

Au reproşat lipsa din decizia atacată a verificării condiţiei bunei-credinţe a băncii intimate, fiind ignorată campania publicitară agresivă, prin care a prezentat francul elveţian ca cea mai sigură monedă străină, deşi cunoştea evoluţia ei precedentă şi previzionată; au învederat că la momentul încheierii contractului de credit cursul valutar al francului elveţian era de 2,2 RON, iar în prezent este de 4,1 RON.

De asemenea, au solicitat instanţei de recurs să observe că banca intimată nu a respectat obligaţia de informare în privinţa riscurilor de majorare a cursului valutar, reglementată de Directiva 2008/48/CE, şi, de asemenea, să aibă în vedere practica ce a tranşat îngheţarea cursului valutar al francului elveţian, ignorată de instanţa de apel. Au reluat în continuare statuările C.J.U.E. din cauzele Andriciuc şi Kasler.

În continuare, autorii recursului au afirmat caracterul nenegociat al clauzei de efectuare a plăţilor în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutaţi şi au conchis că, pentru asigurarea proporţionalităţii prestaţiilor asumate de părţi, se impune constatarea caracterului abuziv al clauzei de suportare a riscului valutar exclusiv de către împrumutaţi şi îngheţarea cursului de schimb valutar.

Au invocat, de asemenea, dispozitivul ordonanţei pronunţate de C.J.U.E. în 22.02.2018, în cauza C-119/17, Liviu Petru Lupean şi Oana Andreea Lupean împotriva OTP BAAK Nyrt, în care se reţine că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că în sfera noţiunii "obiect principal al contractului" intră o clauză inserată într-un contract de credit încheiat în monedă străină între un profesionist şi un consumator, fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie restituit în aceeaşi monedă. De asemenea, că art. 3-5 din aceeaşi directivă trebuie interpretate în sensul că o clauză în temeiul căreia întregul risc de schimb valutar este transferat asupra împrumutatului şi care nu este redactată în mod transparent, astfel încât împrumutatul nu poate evalua, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice ale încheierii unui contract, este susceptibilă să fie considerată drept abuzivă de către instanţa naţională cu ocazia examinării acestei clauze, atunci când se constată că, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă, aceasta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Au apreciat că aceste condiţii nu au fost analizate de instanţele de fond.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 07.07.2023, C. a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanţi, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi, în urma analizării lui, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate că pot depune puncte de vedere la raport; niciuna dintre părţi nu şi-a exprimat punctul de vedere.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a luat în examinare excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, asupra căreia, în conformitate cu art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cerinţa legii presupunând ca dezvoltarea motivelor să facă posibilă încadrarea lor în cazurile de nelegalitate prevăzute de lege.

În speţă, recursul a fost întemeiat pe ipotezele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sancţionează nerespectarea obligaţiei de motivare a hotărârilor judecătoreşti, încorporată în dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părţilor să facă uz efectiv de dreptul lor de apel; totodată, deşi instanţele sunt obligate să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument.

Examinând cuprinsul hotărârii atacate, Înalta Curte reţine că argumentele privind nemotivarea hotărârii sunt invocate formal, astfel cum se va arăta în continuare:

Cu privire la comisionul de administrare, reglementat de art. 5.1. lit. b) din contractul de credit nr. x/14.11.2017 încheiat de recurenţi, în calitate de împrumutaţi, şi C. S.A., în calitate de împrumutător, decizia atacată cuprinde o analiză consistentă a instanţei de apel, care a reţinut că formula de calcul al sumei de plată cu titlu de comision de administrare lunar include o valoare clar stabilită, de 1%, aplicată asupra sumei creditului contractat; s-a conchis că reclamanţii cunoşteau modul de calcul al acestui comision, iar clauzele ce îl reglementează sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, nu doar din punct de vedere gramatical, ci şi din punctul de vedere al conţinutului.

Curtea de apel a statuat că dezechilibrul semnificativ nu poate fi dedus din simpla percepere a comisioanelor şi nu se analizează, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, astfel încât consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului, în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

Aplicând aceste considerente la cauza de faţă, a statuat că nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât comisionul a fost perceput pentru administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, aspect cunoscut de către apelanţii-reclamanţi, care au avut şi posibilitatea de a prefigura atât condiţiile de percepere a comisionului, cât şi contraprestaţia pârâtei în schimbul acestuia.

Totodată, analiza deciziei recurate relevă faptul că instanţa de prim control judiciar a analizat scopul şi realitatea acestui comision, a înlăturat criticile aduse valorii percepute, ca excedând cererea de constatare a caracterului abuziv şi fiind contrare tezei a II-a a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, şi a conchis că această clauză contractuală nu este abuzivă, inclusiv din perspectiva hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyuláné Kiss, ECLI:EU:C:2019:820.

Astfel cum rezultă din cele expuse în precedent, instanţa de prim control judiciar a analizat criticile pertinente formulate de reclamanţi prin apel cu privire la comisionul de administrare, relevante din perspectiva statuării asupra condiţiilor reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la clauza privind dobânda penalizatoare, instanţa de apel a statuat că art. 7.1 din contractul de credit reprezintă o clauză penală în accepţiunea art. 1.066-1.069 C. civ.; lipsa caracterului abuziv a fost argumentată prin aceea că nu poate produce un dezechilibru semnificativ, ci, raportat la natura ei sancţionatorie şi reparatorie, are rolul de a determina partea să execute la termen obligaţiile asumate.

Or, contrar criticii recurenţilor, susţinerile esenţiale expuse de aceştia prin acţiune şi prin apel în privinţa clauzei inserate la art. 7.1 din contractul de credit au fost examinate prin decizia instanţei de apel, astfel încât şi această critică este invocată formal.

Cu privire la clauza inserată la art. 8 în contractul de credit - privind riscul valutar, instanţa de prim control judiciar a validat dispoziţia primei instanţe, arătând că, în considerarea stabilirii obiectului contractului de credit într-o monedă străină - francul elveţian -, obligaţia de plată a ratelor creditului în această monedă apare conformă principiul nominalismului monetar consacrat de art. 1.578 din C. civ. de la 1864. A adăugat că art. 1.576 din cod impuneau împrumutatului să restituie împrumutul în aceeaşi monedă în care a fost contractat, chiar în lipsa clauzelor contestate.

În consecinţă, a constatat că, în temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, al art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi a hotărârii C.J.U.E. din 09.07.2020, pronunţată în cauza C-81/19, NG, OH împotriva Băncii Transilvania S.A., stipulaţia contractuală este exclusă de la analiza caracterului abuziv; în consecinţă, a înlăturat, fără a analiza pe fond, susţinerile apelanţilor privind întrunirea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

A înlăturat şi argumentele prin care a fost invocată teoria impreviziunii, arătând că încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, restituibil într-o perioadă mare de timp implică, în mod automat, suportarea de către părţi a riscurilor ce pot apărea în viitor cu privire la procurarea respectivei monede de pe piaţă, situaţie care nu echivalează cu un eveniment ce nu putea fi prevăzut la încheierea contractului.

Prin recurs, reclamanţii au susţinut că motivarea instanţei este superficială, întrucât nu răspunde criticilor prin care au invocat un dezechilibru contractual, în favoarea băncii, prin plasarea exclusivă a riscului valutar în sarcina lor; de asemenea, au imputat curţii de apel că nu a reţinut şi nu a aplicat hotărârea pronunţată de C.J.U.E. în cauza C-186/16, Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A.

Critica privind omisiunea aplicării hotărârii pronunţate de C.J.U.E. în cauza C-186/16, a cărei incidenţă a fost înlăturată de prima instanţă, a fost invocată omisso medio, acest aspect nefiind sesizat şi în apel.

Fiind susţinute pentru prima dată în calea extraordinară de atac de faţă, deşi ele puteau fi invocate în apel, sancţiunea prefigurată de lege este aceea că, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., ele nu pot fi primite de instanţa care judecă recursul, astfel că vor fi înlăturate din cadrul examenului de legalitate a deciziei recurate.

Nici critica prin care se impută curţii de apel omisiunea analizei caracterului abuziv al clauzei privind riscul valutar nu poate fi examinată. Această analiză a devenit inutilă, întrucât instanţa de apel a dat eficienţă hotărârii C.J.U.E. din 09.07.2020, pronunţată în cauza C-81/19, cu consecinţa plasării clauzei în afara domeniului de aplicare a Directivei 93/13/CEE.

Celelalte critici formulate de titularii căii de atac nu pot fi analizate nici în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., propus de recurenţi şi nici în temeiul unei alte ipoteze de casare, astfel:

Din perspectiva comisionului de administrare, motivele de recurs nu relevă nici refuzul aplicării legii şi nici greşita ei aplicare, ci vizează statuarea în fapt a instanţei de apel asupra modului în care probatoriul administrat reflectă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000. Cum nu este criticată aplicarea legii, iar instanţa de apel a urmărit în analiza sa atât criteriile stabilite de Legea nr. 193/2000, cât şi jurisprudenţa C.J.U.E., pertinentă, criticile vizează temeinicia şi nu legalitatea hotărârii şi nu pot fi analizate în recurs.

Cu privire la clauza privind dobânda variabilă, reglementată de art. 6 teza a doua din contractul de credit, curtea de apel a constatat că, potrivit convenţiei părţilor, aceasta variază în funcţie de cotaţia EURIBOR la 6 luni şi, deci, nu poate fi modificată discreţionar de bancă.

Autorii recursului reiterează criticile formulate în faţa instanţelor de fond şi afirmă că în contract nu se menţionează criteriile de modificare a ratei dobânzii, deşi nu aceasta este starea de fapt reţinută de instanţa de apel, pe care nu o contestă din perspectiva legalităţii.

Cu privire la clauza inserată la art. 8 în contractul de credit - distinct de criticile de nemotivare deja analizate -, recurenţii tind la a demonstra că prevederile privind riscul valutar creează, în detrimentul lor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ; criticile sunt nerelevante, din moment ce condiţiile examinate prin recurs - a caracterului negociat, a bunei-credinţe, a dezechilibrului semnificativ produs între drepturile şi obligaţiile părţilor, a exprimării clauzei într-un limbaj uşor inteligibil - privesc declanşarea verificării, respectiv verificarea caracterului abuziv al unei clauze, care nu poate interveni atunci când, astfel cum a constatat instanţa de apel, clauza contractuală nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, prin efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Aşa fiind, criticile din cuprinsul memoriului de recurs, în ansamblul lor, nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Sancţiunea nulităţii recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare cerinţelor procedurale a recursului. Aceasta este situaţia în speţă, din moment ce analiza motivelor de recurs impune concluzia că recurenţii-reclamanţi nu au formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. au fost invocate doar formal.

În consecinţă, pentru considerentele ce precedă, Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 485A/27.03.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 martie 2024.