Cassation annulled for lack of substantive illegality in challenge to contract termination and payment obligations

Şedinţa publică din data de 27 martie 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 05.04.2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea declaraţiei de reziliere parţială a contractului de servicii nr. x/05.04.2019, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, iar în subsidiar, constatarea caracterului abuziv al declaraţiei de reziliere şi obligarea pârâtei la plata sumei de 1.262.865,85 RON, reprezentând preţul lucrărilor ce fac obiectul actului adiţional nr. x/19.11.2019 la contractul de servicii nr. x/05.04.2019, a sumei de 15.000 euro, penalităţi de întârziere calculate în temeiul art. 17 teza I din contract, a sumei de 2.633.610,42 RON, penalităţi de întârziere calculate în temeiul art. 17 din contract, de la data scadenţei preţului stabilit prin actul adiţional nr. x/19.11.2019 până la data formulării acţiunii, precum şi în continuare până la data plăţii efective, a sumei de 157.732,24 RON, cu titlu de daune-interese pentru executarea cu rea-credinţă a biletului la ordin seria x nr. x şi a sumei de 16.602,50 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume, calculată de la scadenţă până la data promovării acţiunii, precum şi în continuare până la plata efectivă a acestei sume, cu cheltuieli de judecată.

La 28.12.2021, pârâta a depus cerere reconvenţională, prin care a solicitat ca părţile să fie repuse în situaţia anterioară rezoluţiunii parţiale a contractului şi reclamanta-pârâtă să fie obligată la plata sumei de 150.273,69 RON şi în subsidiar, a sumei de 308.005,93 RON, reprezentând avans nedecontat, respectiv sumă achitată în plus, precum şi a dobânzii legale penalizatoare aferente, de la data rezoluţiunii, 04.02.2020, până la plata lor efectivă; a mai solicitat ca reclamanta-pârâtă să fie obligată să-i plătească sumele de 78.652,77 RON şi 8.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de penalităţi de întârziere, calculate conform art. 17 din contract pentru produsele livrate cu întârziere, precum şi obligarea reclamantei-pârâte să emită o factură finală, care să reflecte stornarea avansului achitat, produsele efectiv livrate şi achitate şi diferenţa de restituit, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1608/19.07.2022, Tribunalul Specializat Cluj a admis în parte cererea şi a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 157.732,24 RON, cu titlu de daune-interese şi dobânda legală penalizatoare aferentă, aplicabilă raporturilor dintre profesionişti, calculată de la 25.02.2020 până la achitarea integrală a debitului, suma de 2.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din data plăţii, reprezentând penalităţi contractuale, precum şi penalităţi de întârziere de 0,5% pe zi, calculate la suma de 155.000 RON, de la 08.01.2020 până la 16.01.2020, precum şi asupra sumei de 150.000 RON, de la 14.01.2020 până la 16.01.2020, respingând în rest, cererea ca neîntemeiată; a admis în parte cererea reconvenţională şi a obligat pârâta-reclamantă să achite reclamantei-pârâte suma de 308.005,93 RON, reprezentând avans nedecontat, dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume, aplicabilă raporturilor dintre profesionişti, calculată de la 04.02.2020 până la achitarea integrală a debitului, suma de 8.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data plăţii, cu titlu de penalităţi contractuale, dar şi suma de 78.652,77 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, respingând, în rest, cererea reconvenţională, ca neîntemeiată; a luat act că reclamanta-pârâtă nu a solicitat cheltuieli de judecată şi a obligat S.C. A. S.R.L. la plata către S.C. B. S.R.L. a sumei de 17.874,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile, S.C. A. S.R.L. a declarat apel.

Pe parcursul judecăţii apelului, apelanta şi-a schimbat denumirea, din A. S.R.L. în C. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 202/04.04.2023, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa primei instanţe, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată, a anulat declaraţia de reziliere parţială a contractului de servicii nr. x/05.04.2019 emisă de S.C. B. S.R.L., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.262.865,85 RON, cu titlu de preţ al lucrărilor ce fac obiectul actului adiţional nr. x/19.11.2019 la contract, a sumei de 6.000 euro, reprezentând penalităţi de întârziere calculate conform art. 17 teza I din contractul părţilor, a sumei de 2.633.610,42 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate, conform art. 17 din contract, de la scadenţa preţului stabilit prin actul adiţional nr. x/19.11.2019 până la 01.04.2021 şi în continuare, până la plata efectivă a debitului principal; a admis, în parte, cererea reconvenţională, a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 62.077,88 RON, reprezentând garanţia de 6% din valoarea mobilierului operaţional, precum şi suma de 4.467,33 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale la fond; a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei care nu sunt contrare deciziei pronunţate; a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 52.699,84 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Prin memoriul de recurs, după prezentarea parcursului procesual al litigiului, autoarea căii de atac a invocat nelegalitatea deciziei atacate prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, a susţinut că instanţa de apel a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, întrucât a lipsit de valoare probatorie un înscris asumat de părţi, respectiv minuta din 24.01.2020, nesocotind dreptul la un proces echitabil, această probă fiind hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. Recurenta a precizat că, prin acest înscris, care relevă buna sa credinţă, intimata a recunoscut întârzierea şi dificultăţile privind îndeplinirea obligaţiilor de fabricare şi livrare a mobilierului, iar finalizarea acestuia la noul termen agreat de părţi a fost posibilă datorită concesiilor sale şi monitorizării procesului de fabricaţie. A subliniat că prin acelaşi document părţile conveniseră asupra rezoluţiunii parţiale a contractului şi efectelor acesteia, urmând a se stabili modul în care intimata putea să stingă sumele încasate în avans şi lipsite de contraprestaţie.

Potrivit recurentei, instanţa de apel nu a analizat această probă elocventă pentru hotărârea ce urma a fi pronunţată, nici nu a motivat de ce a fost înlăturată.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că argumentaţia instanţei de apel este amplă doar în mod aparent, dar este lipsită de un raţionament juridic coerent, care să permită identificarea temeiurilor de drept care au stat la baza pronunţării deciziei atacate.

În opinia recurentei, curtea de apel a reţinut greşit incidenţa excepţiei de neexecutare şi nu a motivat corespunzător îndeplinirea cerinţelor impuse de art. 1.556 C. civ., prezentând un raţionament incomplet, din care lipseşte corelaţia între pretinsa întârziere în achitarea avansului şi întârzierile semnificative în executarea obligaţiei de livrare şi examinarea proporţionalităţii dintre neîndeplinirea obligaţiei celeilalte părţi şi a propriei obligaţii.

Recurenta a prezentat aspecte de fapt privind întârzierile în executarea obligaţiilor şi a imputat instanţei de apel lipsa analizei acestor aspecte, a modului în care părţile au respectat clauzele asumate şi a efectelor întârzierii asupra raporturilor juridice contractuale, precum şi faptul că există considerente care sunt nemotivate, nesusţinute prin mijloace de probă şi contrare dovezilor administrate, în special minutei semnate de părţi la 24.01.2020.

În continuare, a criticat decizia atacată ca fiind complet nemotivată sub aspectul obligării sale la achitarea contravalorii unor produse nelivrate, nerecepţionate şi nemontate, în condiţiile în care instanţa nu a fost învestită cu o cerere prin care să fie obligată să le primească. A susţinut că nu poate fi obligată să achite contravaloarea unor produse pe care nu le-a primit şi nici nu a fost obligată să le recepţioneze, în condiţiile în care convenţia părţilor stabileşte termene de plată şi cuprinde clauze pentru recepţia produselor.

Cu privire la penalităţile de întârziere, a arătat că motivarea instanţei lipseşte complet, nefiind operată o distincţie între mobilierul operaţional livrat şi achitat integral şi cel personalizat, nelivrat.

Recurenta a subliniat că hotărârea atacată cuprinde considerente contradictorii sub aspectul analizei formării voinţei contractuale, deoarece s-a avut în vedere fie corespondenţa electronică purtată de părţi, fie forma scrisă a contractului, fără a se înţelege la care relaţie contractuală s-a raportat soluţia pronunţată, întrucât, în funcţie de chestiunea evaluată, curtea de apel analizează litera contractului sau alte negocieri ale părţilor sau corespondenţa purtată de acestea.

A apreciat că, întrucât în calea devolutivă de atac, soluţia a fost complet opusă celei pronunţate de prima instanţă, motivarea trebuie să fie mult mai riguroasă, să cuprindă argumentele pentru care a fost schimbată prima hotărâre, nefiind suficientă repetarea unor aspecte care au format convingerea instanţei de apel, cu ignorarea considerentelor contrare motivate punctual şi cu trimiteri la mijloacele de probă administrate de către prima instanţă.

Circumscris ultimului motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat greşita aplicare a regulilor de interpretare a contractelor, dar şi a art. 1.556 C. civ., a normelor privind interdependenţa şi ordinea de executare a obligaţiilor contractuale, a dispoziţiilor Codul fiscal privind facturarea şi a principiilor privind proporţionalitatea sancţiunilor şi bunei-credinţe în contracte.

Un prim argument de nelegalitate vizează greşita calificare a contractului părţilor, în sensul că instanţa de apel a apreciat că este de antrepriză de lucrări, deşi obiectul acestuia era vânzarea de mobilier, bunuri dintr-un gen limitat care nu existau la data încheierii contractului, iar serviciile de montaj incluse sunt accesorii şi nu-i pot schimba natura juridică.

În opinia recurentei, încadrarea corectă juridic a convenţiei părţilor este esenţială, deoarece influenţează obligaţiile părţilor, ordinea de executare a acestora şi sancţiunile posibile în caz de neîndeplinire, relevante fiind dispoziţiile art. 1.671, art. 1.672, art. 1.680 şi ale art. 1.658 alin. (5) C. civ., pe care le-a evocat.

În continuare, a arătat că instanţa de apel, cu încălcarea art. 1.169 şi art. 1.270 C. civ., a modificat contractul, prelungind termenele de livrare asumate, pe baza analizei corespondenţei anterioare semnării actului adiţional, prin care cele două părţi reconfirmaseră termenele de livrare din contract.

A subliniat că este nelegal şi argumentul instanţei potrivit căruia cauza juridică a obligaţiei corelative a apelantei, de livrare şi montare a mobilierului, îşi găsea izvorul în îndeplinirea obligaţiei de plată a avansului, întrucât a intervenit nepermis asupra cauzei contractului, care nu poate fi analizată decât la momentul încheierii lui, prin prisma voinţei comune a părţilor.

Recurenta a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 1.556 C. civ. privind excepţia de neexecutare, întrucât instanţa le-a apreciat ca fiind incidente pentru a justifica măsura de anulare a declaraţiei de rezoluţiune parţială, însă, în opinia sa, cerinţele impuse de acest text de lege nu erau întrunite. Astfel, a arătat că, deşi a reţinut termenele de livrare convenite de părţi, instanţa de apel a transformat obligaţia vânzătorului într-o obligaţie fără termen.

Printr-o critică subsecventă, autoarea căii de atac a invocat aplicarea eronată a noţiunii de autoritate de lucru judecat a celor stabilite de prima instanţă cu privire la scadenţa avansului care trebuia achitat de îndată, iar apoi a reţinut că plata era condiţionată de comunicarea facturii şi că termenele de plată cuprinse în corespondenţa electronică din 18.12.2019 sunt contractuale; a susţinut că instanţa de apel a dat valoare doar acelor considerente ale primei instanţe care sunt favorabile părţii adverse şi a calificat termenele ca fiind de graţie.

Recurenta a invocat prevederile art. 319 alin. (20) din Codul fiscal, care impun precizarea naturii sumelor facturate şi a relevat obligaţia emiterii facturii de avans şi importanţa evidenţierii sumei având această natură juridică, precum şi împrejurarea că instanţa de apel a nesocotit aceste dispoziţii legale, precum şi pe cele ale art. 1.326 C. civ.

În continuare, a subliniat faptul că întreaga decizie atacată evidenţiază greşita înţelegere şi aplicare a excepţiei de neexecutare a contractului, care presupune existenţa a două obligaţii contractuale reciproce şi interdependente, cu executare simultană şi a arătat că, în speţă, această excepţie putea fi invocată de reclamantă doar dacă ar fi fost aptă să îşi îndeplinească de îndată propria obligaţie, ceea ce nu s-a dovedit. A mai arătat că ulterior, după ce şi-a îndeplinit propriile obligaţii de plată, excepţia devenise ineficace, astfel că nu mai putea fi reţinută de către instanţă.

Cu privire la încălcarea caracterului divizibil al excepţiei de neexecutare, a susţinut că, deşi aceasta funcţionează pro rata, în măsura corespunzătoare neexecutării de către partenerul contractual, instanţa de apel nu a analizat gradul de neîndeplinire a obligaţiilor de către fiecare parte, căci, în cazul în care ar fi efectuat o asemenea evaluare, ar fi trebuit să constate că întârzierea de 8 zile a plăţii unei sume reprezentând sub 10% din valoarea avansului nu putea fi considerată atât de însemnată încât să justifice nepredarea unor produse cu o valoare de 20 de ori mai mare. A subliniat că excepţia de neexecutare nu poate fi o cauză de exonerare de la executarea propriilor obligaţii, ci doar de suspendare a executării până la momentul obţinerii îndeplinirii obligaţiei corelative; or, modul în care a procedat instanţa de apel permite vânzătorului extinderea propriilor termene de execuţie pe perioadă nedeterminată, fără vreo corelare cu pretinsa neexecutare.

Ultima critică formulată de recurentă vizează modul în care curtea de apel a dat efect retroactivităţii anulării notificării de rezoluţiune parţială a contractului, în sensul repunerii părţilor în situaţia anterioară, care însă nu înlătură de plin drept efectele deja produse de actul anulat în circuitul civil. A susţinut că, în speţă, întrucât la 04.02.2020 s-a produs rezoluţiunea parţială la iniţiativa sa, pretinsa încercare de livrare ulterioară nu putea produce efecte, faţă de faptul că actul de rezoluţiune produce efecte până la anularea definitivă. În opinia sa, doar după anularea definitivă a notificării de rezoluţiune, partea adversă putea relua executarea contractului şi livrarea produselor, însă, în cauză, cum instanţa nu a fost sesizată cu obligarea sa la preluarea produselor (condiţie pentru plata tranşei a doua din preţ) şi la recepţia lor calitativă (condiţie pentru plata tranşei a treia), obligarea sa la plata valorii mobilierului şi a penalităţilor de întârziere este nelegală.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile nulităţii recursului şi inadmisibilităţii motivelor de recurs invocate direct în recurs; în subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac exercitate, ca nefondată.

Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea. Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă autorul căii de atac aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţa de apel, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În speţă, recurenta a indicat drept temei al căii sale de atac dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când instanţa încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă, din examinarea memoriului de recurs, Înalta Curte reţine că primele două motive de casare au fost invocate formal, întrucât recurenta nu a dezvoltat critici care să le poată fi circumscrise.

Astfel, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., titulara căii de atac a susţinut că instanţa de apel a refuzat să se pronunţe cu privire la o probă hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii şi nu a examinat efectiv mijloacele, argumentele şi probele prezentate de părţi, însă nu a indicat dispoziţiile procedurale încălcate, aşa încât instanţa de recurs nu are niciun reper pentru examinarea legalităţii deciziei din această perspectivă.

Chiar şi în ipoteza în care s-ar aprecia că aceste motiv de recurs vizează încălcarea dreptului la un proces echitabil şi principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, criticile formulate nu prezintă valenţe de nelegalitate, lipsind argumentele care să indice greşelile de procedură săvârşite de instanţa de prim control judiciar la soluţionarea căii de atac devolutive.

În acest context, lipsa evaluării, în considerentele deciziei atacate, a efectelor pe care le produce minuta care părţile au încheiat-o la 24.01.2020, nu reflectă nelegalitatea ei, cât timp incidenţa respectivului înscris nici nu fusese afirmată de parte, pe parcursul judecării apelului.

Din perspectiva cazului de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinerile recurentei privesc motivarea necorespunzătoare sau nemotivarea hotărârii pe anumite aspecte, precum şi existenţa unor considerente contradictorii.

Înalta Curte subliniază că intră în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, înţeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea art. 425 C. proc. civ., cât şi din perspectiva conţinutului considerentelor, înţeles ca o contragere excesivă a raţionamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esenţial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit şi inteligibil pentru părţi ori pentru instanţa care exercită controlul de legalitate asupra acestuia. Astfel, nemotivarea hotărârii judecătoreşti presupune lipsa totală ori insuficienţa argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluţiei reflectate în dispozitiv, iar nu nemulţumirea generată de întinderea şi conţinutul considerentelor.

Din perspectiva motivelor contradictorii, cazul de nelegalitate invocat se verifică în situaţia unei contrarietăţi între considerentele hotărârii atacate, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată ori a contrarietăţii dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii sau invers.

În speţă, argumentele prezentate de recurentă vizează modul în care instanţa de apel, prin prisma probatoriului administrat, a analizat acordul de voinţă al părţilor - rezultând din negocieri, corespondenţă electronică şi contractul semnat -, cerinţele legale privind excepţia de neexecutare a contractului, modul de executare a obligaţiilor asumate de părţi şi obligat-o pe recurentă (atunci intimată-pârâtă) la plata preţului mobilierului comandat.

Această motivare conduce la concluzia invocării formale a cazului de casare dedus analizei, întrucât, sub pretextul motivării necorespunzătoare şi reţinerii unor motive contradictorii în decizia atacată, autoarea căii de atac pune în discuţie situaţia de fapt şi probele dosarului cu privire la obligaţiile contractuale în litigiu, asupra cărora instanţele de fond s-au pronunţat. Se cuvine notat şi că instanţa de apel a prezentat în considerente un raţionament amplu, fundamentat pe analiza exhaustivă a întregului material probator administrat, verificând corelaţia între obligaţiile reciproce ale părţilor, context în care a ajuns la concluzia că, atât timp cât obligaţia de plată a avansului trebuia executată cu prioritate, neîndeplinirea, de către executant, a obligaţiei de a livra şi de a monta mobilierul nu este nejustificată; aşa fiind, a apreciat că nu erau îndeplinite condiţiile legii pentru declararea rezilierii contractului şi că părţile erau ţinute să-şi îndeplinească obligaţiile asumate.

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta nu a dezvoltat nicio critică de veritabilă nelegalitate la adresa deciziei instanţei de prim control judiciar.

Din examinarea motivelor de recurs, rezultă că autoarea căii de atac a criticat modul în care instanţa de apel a calificat contractul părţilor şi a analizat obiectul acestuia şi modul de executare de către părţi a obligaţiilor asumate, reproşându-i omisiunea de a examina gradul de îndeplinire a acestora pentru a putea stabili daca era sau nu incidentă excepţia de neexecutare a contractului, precum şi intervenţia nepermisă în convenţia părţilor, prin modificarea termenelor de livrare asumate expres de furnizor; de altfel, întreaga motivare a căii extraordinare de atac vizează conduita părţilor pe parcursul derulării raporturilor contractuale, recurenta relevând aspecte de fapt susţinute cu probatoriul administrat pentru a convinge instanţa de recurs că hotărârea atacată este nelegală şi trebuie casată.

Instanţa supremă reafirmă că formularea unui motiv de nelegalitate precum cel în discuţie nu presupune, în mod suficient, referirea la o normă de drept material, dacă partea nu dezvoltă, în mod consecvent, un raţionament care să justifice concluzia că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii la starea de fapt lămurită ori a ignorat regulile de drept aplicabile.

În speţă, sub pretextul încălcării sau aplicării greşite a art. 1.169, art. 1.270, art. 1.326 şi art. 1.556 C. civ., recurenta aduce în dezbatere situaţia de fapt, clauzele contractuale şi alte acte ale părţilor, precum şi conduita contractanţilor, criticând modul în care instanţa de apel, evaluând probatoriul administrat, a tras concluzia temeiniciei, în parte, a pretenţiilor părţilor.

Înalta Curte reţine că greşita calificare a contractului - ca fiind de antrepriză de lucrări, deşi, în opinia autoarei căii de atac, este de vânzare a unor bunuri dintr-un gen limitat - cu impact asupra îndatoririlor părţilor, a modului de executare şi sancţiunilor specifice în caz de neîndeplinire a obligaţiilor asumate, nu poate fi evaluată în recurs, întrucât, o asemenea examinare, care presupune analiza conţinutului clauzelor convenţiei, prin prisma voinţei reala a părţilor, este proprie fazelor devolutive ale procesului şi a fost deja realizată de instanţele de fond.

Aceeaşi concluzie se impune şi cu privire la pretinsa ingerinţă a instanţei în convenţia părţilor, dar şi cu privire la aplicarea eronată a excepţiei de neexecutare, întrucât, pentru a aprecia asupra acestor susţineri, instanţa de recurs ar trebui să reevalueze situaţia de fapt şi probele administrate, să analizeze obligaţiile asumate de părţi, caracterul acestora, modalitatea şi gradul lor de executare, şi în consecinţă, culpa contractuală a părţilor, astfel încât să poată statua asupra răspunderii lor.

Nici criticile privind aplicarea greşită a dispoziţiilor din Codul fiscal privind factura fiscală nu vizează nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât privesc cuprinsul unor înscrisuri din dosar, depuse în susţinerea pretenţiilor afirmate de părţi, aşadar probatoriul administrat, interpretat şi evaluat de către instanţele devolutive, care nu poate fi supus reexaminării în calea extraordinară de atac.

Prin urmare, nemulţumirea recurentei legată de decizia atacată, de modalitatea în care instanţa de apel a evaluat starea de fapt, statuând, în cele din urmă, asupra obligaţiilor sale de plată, fără a deduce instanţei de casare erori de judecată determinate de încălcarea sau aplicarea greşită a unei norme de drept, este specifică unei căi de atac devolutive şi nu mai poate fi reevaluată în recurs, cale extraordinară de atac, care urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie doar examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. aşa fiind, o nouă analiză a situaţiei de fapt şi a probelor deja administrate nu mai poate fi supusă cenzurii şi în recurs, deoarece sistemul naţional de drept nu recunoaşte decât dublul grad de jurisdicţie, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1), raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 202/04.04.2023, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 martie 2024.