Intermodal transport liability and applicability of CIM Rules versus domestic contractual penalties and evidence deadlines in post-cassation retrial

Şedinţa publică din data de 27 martie 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1381/06.10.2020, Tribunalul Specializat Cluj a admis cererea reclamantei FOXrail Zrt îndreptată împotriva pârâtei S.C. A. S.R.L., a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 336.630 euro, contravaloarea facturilor emise pentru transportul feroviar de marfă efectuat, a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere reconvenţională prin care pârâta-reclamantă a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor suplimentare pe care le-a suportat, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la suma de 42.266,19 euro, reprezentând despăgubiri pentru încălcarea obligaţiei de a asigura compoziţia trenurilor, a admis în parte cererea reconvenţională şi a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 72.288 euro, despăgubiri potrivit clauzei penale inserate în cap. VI A pct. 4 din contractul de prestări servicii nr. x/2017; a compensat parţial cele două creanţe, obligând pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 264.342 euro; a respins, în rest, cererea reconvenţională. A obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 19.628,59 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi pe reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 15.024,58 RON, cu acelaşi titlu, a compensat parţial cheltuielile de judecată şi a obligat-o pe pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a diferenţei, în sumă de 4.604,01 RON.

Împotriva acestei sentinţe, ambele părţi au promovat apel.

Prin decizia civilă nr. 396/29.07.2021, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins cele două excepţii, a admis cererea reconvenţională şi a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 393.658,38 euro, contravaloarea facturilor emise în baza contractului de prestări servicii nr. x/2017, din care 261.049,04 euro reprezintă despăgubiri pentru încălcarea obligaţiei de a asigura compoziţia trenurilor, 81.324 euro, contravaloarea despăgubirii datorate în temeiul clauzei penale, iar 51.285,34 euro - contravaloarea cheltuielilor suplimentare. A menţinut dispoziţiile sentinţei în ceea ce priveşte admiterea cererii principale, a constatat intervenită compensaţia între datoriile reciproce ale părţilor, până la concurenţa celei mai mici dintre ele, aşa încât a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a diferenţei, în cuantum de 57.028,38 euro. A mai obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 19.628,59 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi pe reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 61.925,02 RON, cu acelaşi titlu, a compensat parţial aceste două creanţe, obligând-o pe reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a diferenţei, în sumă de 42.296,43 RON.

Recursul declarat de FOXrail Zrt împotriva acestei decizii a fost admis, prin decizia nr. 880/12.04.2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă; ca o consecinţă, decizia atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În rejudecare, prin încheierea de la 02.05.2023, curtea a constatat decăderea societăţii FOXrail Zrt din dreptul de a mai propune probe, iar prin decizia civilă nr. 336/30.05.2022, a respins apelul declarat de FOXrail Zrt, a admis apelul declarat de S.C. A. S.R.L., a schimbat sentinţa atacată în parte, în sensul că a respins cele două excepţii, a admis cererea reconvenţională şi, în consecinţă, a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 393.658,38 euro, din care 261.049,04 euro reprezintă despăgubiri pentru încălcarea obligaţiei de a asigura compoziţia trenului, 81.324 euro - contravaloarea despăgubirii datorate în temeiul clauzei penale prevăzute de cap. VI A pct. 4 din contract şi 51.285,34 euro - contravaloarea cheltuielilor suplimentare; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, a constatat că a intervenit compensaţia între datoriile reciproce ale părţilor până la concurenţa celei mai mici dintre ele şi, astfel, a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a diferenţei, de 57.028,38 euro. A obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 19.628,59 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă, a obligat şi pe reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 61.925,02 RON cu acelaşi titlu, a compensat parţial aceste din urmă creanţe, obligând reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a diferenţei, în sumă de 42.296,43 RON. A mai obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 40.771 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată în recurs şi a obligat reclamanta-pârâtă să plătească pârâtei-reclamante suma de 56.272,75 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, dar şi a încheierii de la 02.05.2023, FOXrail Zrt a declarat recurs.

În motivare, recurenta a arătat că în cuprinsul încheierii de la 02.05.2023 s-a constatat decăderea sa din dreptul de a mai propune probe, cu nesocotirea regulilor de legală motivare, impuse de art. 233 alin. (1) lit. j) C. proc. civ., cât timp curtea de apel nu a indicat nicio dispoziţie legală care să-i fundamenteze măsura adoptată; de asemenea, recurenta a mai arătat că sancţiunea decăderii a fost aplicată cu eludarea art. 501 alin. (1), (3) şi (4) C. proc. civ., care conferă instanţei de rejudecare dreptul de a cerceta cauza în mod complet, de a stabili faptele prin administrare de probe, de a le (re)califica juridic şi de a le da cuvenitele efecte prin aplicarea legii. Sub un alt aspect, autoarea căii de atac a susţinut că încheierea atacată a fost pronunţată cu încălcarea art. 479 alin. (2) C. proc. civ., context în care a arătat că prin cererea de apel solicitase administrarea probei cu înscrisuri, iar completarea acestora era aptă să conducă la aflarea adevărului, sens în care a evocat dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestor critici, recurenta a apreciat că, în conformitate cu art. 501 C. proc. civ., curţii de apel îi revenea obligaţia de a administra toate probele necesare unei juste soluţionări a cauzei, deoarece Înalta Curte statuase în decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual că "în analiza răspunderii reclamantei pentru anularea unor roundtripuri, instanţa de apel se rezumă la a prezenta în mod global modul de organizare a activităţii acesteia, prezentând cu titlu de exemplu unele aspecte, fără să precizeze care sunt elementele de fapt şi de drept care au dus în concret la anularea fiecărui roundtrip în parte (...)". De asemenea, autoarea căii de atac a considerat că, în situaţia rejudecării după casare, prevederile art. 470, 470 şi 4711 C. proc. civ. sunt excluse de la aplicare, deoarece se aplică cu prioritate normele derogatorii instituite de art. 501 C. proc. civ., care, în caz contrar, ar deveni ineficiente. Reiterând că prin decizia de casare s-a impus instanţei de rejudecare să analizeze cu rigoare şi în detaliu fiecare transport în parte, recurenta a susţinut că sunt nesocotite şi normele art. 501 alin. (4) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât în noua etapă procesuală sunt ineficiente termenele legale privind depunerea cererii de apel.

Suplimentar, autoarea căii de atac a apreciat că sancţiunea decăderii a fost greşit aplicată şi din perspectiva faptului că instanţei de apel îi revenea obligaţia de a stărui în aflarea adevărului, impusă de art. 22 C. proc. civ., afirmând, totodată, că argumentele expuse în precedent probrează că i-au fost încălcate dreptul la apărare şi cel la un proces echitabil, garantate de art. 13 şi 6 C. proc. civ. şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, context în care a făcut trimiteri ample la jurisprudenţa comunitară.

În ce priveşte decizia atacată, recurenta a arătat că nelegalitatea ei nu este doar o consecinţă a nulităţii încheierii de la 02.05.2023, ci este demonstrată de faptul că a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., ilustrată de faptul că instanţa de apel a nesocotit îndrumările obligatorii regăsite în decizia de casare, neidentificând dacă pretenţiile deduse judecăţii rezultă din contractul de transport feroviar internaţional de marfă încheiat de părţi sau au şi vreun alt izvor, nestabilind cu precizie normele de drept aplicabile şi necalificând în mod riguros fiecare capăt de cerere, prin prisma unei analize clare a fiecărui transport; astfel, a invocat ipotezele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

După ce a reluat petitele cererii reconvenţionale, recurenta a notat că natura transportului era una intermodală şi legea aplicabilă era indicată de părţi în art. 4 şi 14 din contract (Convenţia COTIF şi celelalte convenţii internaţionale), normele interne urmând a fi incidente doar în măsura în care nu le contravin celorlalte.

În acest context, criticând dispoziţia dată capătului de cerere reconvenţională privind obligarea la plata unor despăgubiri pentru încălcarea obligaţiei de a asigura compoziţia trenului, autoarea căii de atac a arătat că răspunderea transportatorului este descrisă în art. 23 şi 33 din Convenţia COTIF, prioritare în aplicare; întrucât, între categoriile pe care le enumeră limitativ, nu se regăseşte şi răspunderea pentru nerespectarea obligaţiei asumate contractual, de a asigura compoziţia trenului, a arătat că o atare răspundere poate fi antrenată în baza legii române, fiind necesar să fie cumulativ întrunite cerinţele răspunderii civile contractuale. Citând dispoziţiile art. 1.958, 1.959 şi 1.984 C. civ., recurenta a apreciat că nu pot fi ignorate cauzele prevăzute de art. 1.971 C. civ., sau cele exoneratoare de răspundere, reglementate de art. 1.351 C. civ., în care a considerat că se încadrează ipotezele defecţiunilor tehnice ivite la locomotive sau la vagoane.

Prin urmare, a arătat că în analizarea capătului de cerere derivat din pretinsa nerespectare a obligaţiei contractuale de a asigura compoziţia trenurilor, curtea de apel a stabilit în mod nelegal că Regulile uniforme din 9 mai 1980 privind CIM sunt aplicabile, iar acest viciu de legalitate continuă să afecteze hotărârea, chiar dacă în considerente se regăseşte o referire expresă la răspunderea contractuală, atât timp cât o astfel de menţiune nu a fost întemeiată în drept. Pe de altă parte, instanţa de apel ar fi trebuit ca, dând eficienţă deciziei de casare, să facă o analiză a întârzierilor reclamantei în executarea propriilor ei obligaţii, căci "despăgubirile solicitate pentru anularea roundtrip-urilor şi plata unor despăgubiri echivalente cu cheltuielile suplimentare suportate de pârâtă în relaţiile acesteia cu proprii săi clienţi sunt urmarea acestor întârzieri. Exonerarea de răspundere pentru întârziere atrage în mod inerent exonerarea de răspundere pentru despăgubirile privind anularea roundtrip-urilor şi cele reprezentând cheltuielile suplimentare suportate de pârâtă în relaţiile acesteia cu proprii săi clienţi."

În continuare, recurenta a criticat dispoziţia dată în apel capătului de cerere reconvenţională privind obligarea sa la plata de despăgubiri datorate în temeiul clauzei penale prevăzute de cap. VI A pct. 4 din contract, pentru anularea unor roundtrip-uri, arătând că sfera răspunderii transportatorului, descrisă în Convenţia COTIF-CIM, nu cuprinde nici răspunderea pentru nerespectarea obligaţiei de a executa roundtrip-uri, context în care a reluat afirmaţia precedentă, potrivit căreia o atare răspundere poate fi antrenată numai pe tărâm contractual, în baza legii române. În acest context, a arătat că dispoziţiile art. 1.992 C. civ. exclud cumulul între răspunderea pentru neexecutare cu cea pentru depăşirea termenului de transport, aşa încât a apreciat că răspunderea ei, atrasă pentru anularea roundtrip-urilor, nu putea fi cumulată cu răspunderea pentru întârziere, ce formează obiectul următorului petit al cererii reconvenţionale.

De asemenea, şi în acest caz, titulara căii de atac a arătat că instanţa de apel a stabilit în mod nelegal că Regulile uniforme din 9 mai 1980 privind CIM sunt, în speţă, aplicabile.

Critica dispoziţiei date capătului de cerere reconvenţională privind obligarea sa la plata contravalorii cheltuielilor suplimentare a fost fundamentată pe faptul că aceste pretenţii nu au temei contractual. Precizând că aceste pretenţii sunt un efect indirect al întârzierilor transporturilor feroviare asupra celor rutiere, recurenta a arătat că justa calificare a transportului ca fiind unul intermodal impune ca partea adversă să fie cea răspunzătoare de întârzierea la destinaţia finală.

Titulara căii de atac a reproşat instanţei de apel şi motivarea deciziei care, în opinia sa, ar fi generală, trunchiată, confuză, neconvingătoare, dar şi contradictorie, ignorând dispoziţia trasată prin decizia de casare, de a motiva cu rigurozitate; ca atare, a apreciat că măsurii de admitere a capetelor de cerere îi lipseşte încadrarea în drept şi că nu a fost justificată concludent înlăturarea cauzelor de exonerare a răspunderii, nici apărarea sa, fundamentată pe activităţile conexe transportului.

De asemenea, recurenta a mai identificat un viciu de nelegalitate, derivat din nerespectarea îndrumărilor deciziei de casare, apreciind că instanţa de apel era obligată să reevalueze intervenţia prescripţiei, în raport cu calificarea juridică dată transporturilor şi cu legea aplicabilă fiecărui capăt de cerere.

În acelaşi context, al invocării nerespectării deciziei pronunţate în recurs în primul ciclu procesual, autoarea căii de atac a afirmat că, în analiza răspunderii sale pentru anularea unor roundtrip-uri, instanţa de apel s-a rezumat la a-i prezenta în mod global modul de organizare a activităţii, fără a preciza elementele de fapt şi de drept care au condus, în concret, la anularea fiecărui roundtrip în parte; în egală măsură, a susţinut că instamţa de apel nu a analizat comparativ toate probele şi nu a justificat în mod echitabil respingerea celor a căror administrare a propus-o, ci a selectat trunchiat probe, pe care apoi le-a interpretat inechitabil, lipsind expunerea raţională a tuturor şi, ca o consecinţă, un raţionament logic deductiv.

În continuare, recurenta a susţinut că instanţa de apel a motivat confuz şi contradictoriu calificarea dată contractului; astfel, nu a justificat dacă raporturile dintre părţi configurau un transport feroviar internaţional, guvernat de Regulile uniforme din 9 mai 1980 privind CIM ori unul efectuat în regim intermodal, parţial feroviar, parţial rutier; în acest cadru, a reluat criticile prezentate mai sus, privind lipsa indicării, în decizia atacată, a temeiului de drept care a fundamentat-o.

Circumscris ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că, în ipoteza calificării contractului dintre părţi ca fiind unul de transport feroviar internaţional, răspunderea sa, în calitate de transportator, este limitată la categoriile reglementate de art. 23 din CIM şi plafonată, în condiţiile art. 33 din CIM. În schimb, dacă raporturile dintre părţi ar fi calificate ca intermodale, recurenta a afirmat că nu ea este răspunzătoare pentru neasigurarea compoziţiei trenurilor şi pentru anularea unor roundtrip-uri, cumulată cu cea pentru prejudiciile cauzate clienţilor finali, ci intimata, în baza art. 27 din CIM, care are dubla calitate de expeditor şi destinatar al mărfii; în opinia autoarei căii de atac, natura juridică a raporturilor dintre părţi, de transport intermodal, rezulta inclusiv din interpretarea corectă a minutei întâlnirii din iulie 2018 de la Băile Felix şi a corespondenţei purtate, din care reiese poziţia dominantă a intimatei, care a impus colaborarea cu anumiţi subcontractori sau înlocuirea altora; o concluzie într-un sens opus reflectă, în viziunea recurentei, interpretarea contractului cu greşita aplicare a prevederilor art. 1.266-1.269 C. civ.; de asemenea, a mai considerat că, atât timp cât instanţa de apel a apreciat că obligaţia de a asigura o anumită compoziţie trenurilor este de esenţa contractului, el nu a fost privit ca unul de transport feroviar internaţional, ci ca unul de transport intermodal; în acelaşi sens, a evocat considerentele de la pag. 45, 46 şi 50 ale deciziei recurate.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenta a arătat că a fost obligată la plata unor sume, fără a se ţine cont de data încetării raporturilor contractuale, că decizia nu cuprinde nicio referire la scrisoarea de trăsură şi că a fost pronunţată cu încălcarea art. 13 din CIM, care plasează în sarcina expeditorului răspunderea pentru încărcarea defectuoasă, context în care a apreciat că instanţa de apel a expus în mod părtinitor, generic, selectiv şi trunchiat câteva probe, neanalizând situaţiile incidente în cronologia fiecărui transport; a indicat, în continuare, probele care le-a administrat în justificarea încărcării defectuoase şi a considerat că motivarea curţii de apel, potrivit căreia ar fi trebuit verifice şi să sesizeze această împrejurare în cuprinsul scrisorii de trăsură, este nu doar părtinitoare, ci şi nelegală, nesocotind dispoziţiile art. 11 şi 13 din CIM, dar şi clauzele contractuale. De asemenea, a mai invocat încălcarea art. 9 şi 23 din CIM, în analizarea cauzei exoneratoare de răspundere privind lipsa etichetării corespunzătoare a vagoanelor încărcate cu mărfuri periculoase, susţinând că motivarea este confuză, că lipseşte o trimitere concretă la efectul firesc al rezolvării situaţiei, care este reprezentat de o întârziere justificată a trenului şi că invocarea, de către instanţa de apel, a lipsei explicaţiilor suplimentare ale părţilor echivalează cu o nesocotire a încheierii din 02.05.2023, în care nu le-a pretins acestora asemenea informaţii.

Tot în cadrul ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea art. 5, 23 şi 33 din CIM, reiterând că răspunderea sa poate fi antrenată doar pentru eventualele prejudicii produse prin întârzierea trenurilor, iar acestea nu pot depăşi suma maximă cvadruplă a valorii transportului întârziat; or, a arătat autoarea căii de atac, a fost obligată la plata unor despăgubiri care nu sunt prevăzute în categoriile limitative enunţate de textul legal şi pentru o valoare care s-a situat peste plafonul reglementat. De asemenea, a mai susţinut că a fost greşit aplicat art. 1.538 C. civ., prin calificarea clauzei prevăzute la cap. VI A pct. 4 din contractul părţilor, ce se referă la penalitatea pentru anularea roundtrip-urilor, ca fiind o clauză penală, cu toate că avea obligaţia de a aplica cu prioritate Convenţia COTIF.

Aşadar, recurenta a tras concluzia că, în mod nelegal, cu încălcarea art. 23 din CIM, instanţa de apel a făcut aplicarea normelor de drept intern referitoare la răspunderea civilă contractuală, cât timp înseşi părţile au agreat ca legea română să fie aplicabilă doar în situaţia în care nu contravine Convenţiei din 1980 privind transporturile internaţionale feroviare. Or, în opinia sa, completarea normei de drept internaţional cu cea de drept intern este inadmisibilă, deoarece încalcă art. 23 din CIM, care reglementează limitativ categoriile de răspunderea pentru care este ţinut răspunzător transportatorul feroviar, dispoziţiile constituţionale regăsite în art. 20 alin. (1) şi în art. 148 alin. (2), care impun aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale şi supremaţia dreptului european, dar şi principiul de drept specialia generalibus derogant.

În continuare, în măsura în care s-ar reţine incidenţa legii române, recurenta a arătat că cererea reconvenţională ar fi trebuit respinsă şi prin prisma reglementării speciale privind contractul de transport, regăsită în art. 1.959 C. civ.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a apreciat că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea art. 23, raportat la art. 41 din CIM, cu efectul amplificării răspunderii sale, prin adăugarea unor noi categorii de răspundere, neprevăzute de Regulile uniforme din 9 mai 1980 privind CIM. După ce a citat dispoziţiile art. 41 din CIM, recurenta a considerat că în mod nelegal curtea de apel a reţinut că, deşi în cadrul art. 23 din CIM sunt stabilite detaliat condiţiile angajării răspunderii transportatorului pentru paguba care rezultă din pierderea totală sau parţială şi din avarierea mărfii, dar şi din depăşirea termenului de livrare, aceste forme ale răspunderii nu sunt singurele de care transportatorul este ţinut; pentru a justifica această critică, titulara căii de atac a susţinut că sintagma "cu orice titlu" din art. 41 din CIM nu poate să încalce caracterul limitativ al răspunderii transportatorului, producând efectul extinderii, prin adăugare la lege, a domeniului de aplicare a art. 23 din CIM. În acelaşi sens a susţinut că trebuie înţelese şi interpretate şi textele art. 44, 45 şi 48 din CIM.

Recurenta a arătat, în continuare, că sub aspectul situaţiei de fapt, motivarea deciziei atacate este realizată extrem de succint, doar prin prisma a câtorva probe, fără o corectă coroborare şi interpretare a întregului material probator administrat, context în care a prezentat, în detaliu, o suită de ipoteze în care a afirmat că i-a fost atrasă răspunderea în situaţii intervenite ulterior rezilierii contractului; se cuvine subliniat, în acest context, că această critică fusese expusă şi anterior, în memoriul de recurs; de aceea, în acest stadiu al considerentelor, ea nu va mai fi reluată.

Mai departe, autoarea recursului a criticat priveşte dispoziţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii reconvenţionale pentru neparcurgerea procedurii prealabile conform art. 43 din Regulile uniforme din 9 mai 1980 privind CIM, arătând că interpretarea oricărei norme din aceste Reguli se face potrivit art. 5 şi că, dacă s-ar fi dorit să instituie caracterul facultativ al reclamaţiei, ar fi fost folosit verbul adecvat, dar textul impune obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile. În egală măsură, a apreciat că este nepotrivit argumentul vizând prevederile art. 37 din Regulile uniforme din 9 mai 1980, întrucât acesta priveşte o categorie distinctă de daune, respectiv dobânzile la despăgubiri, care nu face obiectul prezentei cauze. A arătat că şi art. 29 alin. (2), şi art. 64 alin. (3) din Anexa 1 din O.G. nr. 7/2005, republicată, pentru aprobarea Regulamentului privind transportul pe căile ferate din România, statuează expres caracterul obligatoriu al reclamaţiei.

În ce priveşte soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii cererii reconvenţionale pentru neparcurgerea procedurii prealabile întemeiată pe O.G. nr. 7/2005, recurenta a solicitat a se aprecia că este expresia unei greşite interpretări şi aplicări a legii, cel puţin sub aspectul despăgubirilor solicitate pentru încălcarea obligaţiei contractuale de a asigura compoziţia trenurilor, supuse legii române, context în care a citat art. 8 din COTIF.

Din perspectiva excepţiei inadmisibilităţii cererii reconvenţionale întemeiată pe art. 44 alin. (3) din Regulile uniforme din 9 mai 1980, a arătat că acest text se aplică acţiunilor pentru recuperarea unei sume plătite în baza contractului, iar pretenţiile formulate pe cale reconvenţională privesc despăgubiri pentru pagubele pe care transportatorul le-a provocat, demersul judiciar nefiind, aşadar, iniţiat de cel care a făcut plata, aşa cum impune textul legal. Un argument în plus este acela care rezultă din interpretarea gramaticală a normei, care prevede că obiectul ei îl constituie "acţiunile în justiţie care izvorăsc din contractul de transport", fără nicio distincţie.

Circumscris ipotezelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a apreciat că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea art. 47 alin. (1) şi (2) din CIM şi fundamentată pe o nelegală motivare.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta a arătat că instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 47 alin. (2) lit. d) din CIM, aplicându-le greşit, în contextul în care motivarea expusă în decizie, potrivit căreia probele au confirmat că ar fi avut reprezentarea faptului că depăşirea termenelor de livrare o expune pe intimată unor prejudicii materiale care decurg din nerespectarea propriilor ei angajamente faţă de partenerii contractuali, are un caracter general, lipsind o analiză a cauzelor fiecărui transport întârziat. A mai apreciat că instanţa de prim control judiciar s-a aflat în eroare asupra formei de vinovăţie, făcând confuzie între cea care îi poate fi imputată pentru neprevederea consecinţelor ce decurg din întârzierea trenurilor şi cea privind pagubele produse, din perspectiva obligaţiilor asumate de intimată faţă de clienţii săi, prin contracte de transport intermodal, pentru care este singura răspunzătoare, potrivit art. 27 din CIM. De asemenea, recurenta a considerat că o altă confuzie a curţii de apel poartă asupra întârzierii trenurilor în raport cu graficul agreat de părţi şi asupra depăşirii termenului de livrare, sens în care a citat art. 16 din CIM, care, în opinia sa, a fost ignorat. În această ordine de idei, autoarea căii de atac a reproşat instanţei de prim control judiciar motivarea caracterizată de generalitate, prin care i s-a imputat că a acţionat cu intenţia de a produce pagube sau în mod temerar, pentru situaţii în care trenul nu plecase din terminal pentru că nu era încărcat sau nu avea documentele însoţitoare, pentru situaţii în care trenul a staţionat ca urmare a unor blocaje de trafic feroviar ori a neprimirii acceptului de trafic sau din cauza unor accidente/furtuni, care au determinat oprirea circulaţiei feroviare. Considerând că nu este aplicabil termenul de prescripţie de 2 ani, ci cel de 1 an, recurenta a susţinut că dreptul la acţiune pentru pretenţiile ce fac obiect al cererii reconvenţionale, pe care le-a enumerat pe larg în memoriu, este stins. În egală măsură, pentru cazurile în care s-ar considera că dreptul este stins, ca efect al prescripţiei, doar în parte, a prezentat în mod amplu situaţiile pe care le-a apreciat a fi de natură să-i excludă vinovăţia, sens în care a indicat o serie de adrese şi de rapoarte de avarii, dar şi corespondenţa electronică purtată cu intimata.

Din perspectiva obligaţiei de a asigura compoziţia trenului, recurenta a arătat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 48 alin. (1) teza finală lit. c) din CIM, deoarece natura intermodală a relaţiilor de transport ar fi trebuit să conducă spre concluzia lipsei răspunderii sale, în condiţiile art. 27 din CIM. Susţinând, totodată, că probatoriul administrat a relevat buna ei credinţă în îndeplinirea obligaţiilor pe care şi le-a asumat - nu vreo formă de vinovăţie pentru pretinsa lor neexecutare -, iar clauzele contractuale în discuţie sunt lipsite de efecte, atât timp cât intimatei îi revine întreaga răspundere pentru transportul intermodal, titulara căii de atac a apreciat că decizia atacată prezintă şi acest viciu de legalitate.

A invocat contradicţiile reflectate în considerente, care, în opinia sa, rezultă din faptul că instanţa de apel i-a reţinut vinovăţia pentru neîndeplinirea obligaţiei de a asigura compoziţia trenului, însă, în ceea ce priveşte despăgubirile pretinse în temeiul cap. VI A pct. 4 din contract, a statuat în sens diametral opus, neînlăturând considerentele expuse de prima instanţă, care reţinuse lipsa intenţiei sau a culpei ei grave, dar atrăgându-i, prin dispozitiv, răspunderea şi cu privire la aceste pretenţii.

Din perspectiva clauzei prevăzute la cap. VI A pct. 4 din contract, recurenta a reiterat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1.538 C. civ., prin calificarea ei eronată drept o clauză penală, fără a justifica, aşa cum fusese impus prin decizia de casare, înlăturarea aplicării Convenţiei COTIF. De asemenea, a notat că norma internaţională permite aplicarea normelor interne numai pentru ipotezele pe care nu le reglementează specific, dar a subliniat că Regulile uniforme abordează, în art. 16-23, instituţia executării obligaţiilor contractuale. Chiar şi în cazul completării cu dreptul intern, recurenta a afirmat că cele incidente erau normele speciale ale art. 1.984-1.992 C. civ., care instituie răspunderea transportatorului pentru paguba cauzată prin neefectuarea transportului sau prin depăşirea termenului de transport. Or, a arătat autoarea căii de atac, răspunderea pentru anularea roundtrip-urilor este antrenată, practic, pentru neefectuarea respectivului transport şi ea nu poate să fie cumulată cu răspunderea şi pentru întârziere, mai ales că în textul art. 1.992 C. civ. este utilizată conjuncţia "sau", ceea ce semnifică faptul că cele două categorii de răspundere se exclud reciproc. Precizând că întârzierea trenului anterior constituie cauza anulării roundtrip-urilor, recurenta a apreciat că dispoziţiile speciale evocate, care le înlătură de la aplicare pe cele speciale ale art. 1.538 C. civ., sunt de natură a exclude angajarea răspunderii sale pentru ambele categorii de fapte, căci legea nu îngăduie obţinerea unei duble reparaţii pentru acelaşi prejudiciu, cu atât mai mult cu cât întârzierea stă la baza pretenţiilor vizând cheltuielile suplimentare pentru pretinsele pagube produse clienţilor finali.

Autoarea recursului a invocat şi aplicarea greşită a regulilor de interpretare a contractelor, instituite de art. 1.266-1.269 C. civ., în privinţa obligaţiei de a asigura compoziţia trenurilor, apreciind că instanţa de apel a atribuit o semnificaţie eronată adjectivului "maxim" din conţinutul clauzei care o prevede, cu toate că sensul său este acela de a indica cea mai mare dimensiune sau greutate a trenului. Totodată, a mai arătat că nu sunt întrunite cerinţele angajării răspunderii pentru nerespectarea respectivei obligaţii, atât timp cât însăşi intimata a insistat ca transporturile să fie efectuate chiar şi în condiţiile unui număr mai redus de vagoane. În continuare, a reiterat susţinerile anterioare, potrivit căreia transportul avea caracter intermodal, de natură a-i înlătura răspunderea, a enumerat situaţii în care a transportat vagoane goale şi a precizat că, de vreme ce preţul fiecărui transport a fost calculat în raport cu numărul de vagoane utilizate şi intimata şi-a adaptat corespunzător expedierile, aceasta nu a înregistrat niciun prejudiciu.

Sub aspectul despăgubirilor pentru executarea necorespunzătoare a obligaţiei de a livra marfa la termen, recurenta a reproşat curţii de apel o motivare confuză şi generală, care nu a identificat în mod individual nicio legătură între fapta care îi este imputată şi prejudiciul invocat, dar şi nesocotirea normei internaţionale, care o exonerează de răspundere în cazul transportului intermodal.

Subsumat aceloraşi motive de casare, a expus critici îndreptate împotriva dezlegărilor date prin decizie aspectelor privind culpa sa şi celor privind cauzele exoneratoare de răspundere; evocând normele de drept intern şi internaţional care, în opinia sa, reglementează petitele cererii reconvenţionale, recurenta a enumerat situaţiile care dovedesc lipsa răspunderii ei: blocarea traficului feroviar din cauza unui accident, a lipsei tensiunii electrice, blocarea liniilor ori întârzierea primirii autorizaţiei de trafic etc. şi a indicat probele pe care le-a administrat în acest sens.

În continuare, autoarea căii de atac a criticat o serie de considerente ale deciziei recurate, pe care le-a indicat în mod distinct; în esenţă, este vorba despre cele prin care curtea de apel i-a reţinut răspunderea pentru neregularităţile produse în activitatea subcontractorilor săi (care, în opinia sa, încalcă art. 1.352 C. civ.), cele prin care s-a referit la cauzele exoneratoare de răspundere (apreciate ca explicate în mod confuz), cele prin care a reţinut că şi-ar fi asumat obligaţia de a asigura toate elementele de infrastructură şi operaţiunile conexe transportului şi de a ţine seama de capacitatea de operare a terminalului când contracta servicii noi (de natură a exceda clauzele contractuale), cel de la pag. 51, prin care i s-a reţinut culpa pentru întârzierea la preluarea pe liniile aferente din terminal (considerat a nu corespunde realităţii, în condiţiile în care terminalul gestionează utilizarea liniilor), cel privind lipsa organizării prealabile săptămânale (nepus în dezbatere şi de natură a nesocoti art. 1 C. civ., în condiţiile existenţei unui contract), dar şi cele prin care s-a apreciat că avea obligaţia de a pune trenul la dispoziţia intimatei săptămânal, fără să fie necesară comunicarea altor comenzi de transport (care contravine contractului), că nu intervin cauzele exoneratoare de răspundere, precum defecţiunile tehnice, vremea nefavorabilă, deficitul conductorilor de tren ori sinuciderea unuia, întrucât obligaţia sa este una de rezultat, iar nu de mijloace (în condiţiile în care domeniul de aplicare a art. 1.351 C. civ. include şi obligaţia de rezultat);

în opinia recurentei, modalitatea în care au fost prezentate considerentele amintite demonstrează o atitudine părtinitoare a instanţei de apel, de natură a-i nesocoti dreptul la un proces echitabil. De asemenea, a mai apreciat că motivarea deciziei este contradictorie, cât timp curtea a reţinut, la pct. V.6, că răspunderea pentru activităţile de încărcare şi descărcare revine intimatei, pentru ca apoi să o aprecieze ca fiind în culpă pentru întârzierea trenurilor, în condiţiile în care aceasta fusese determinată tocmai de întârzierea intimatei în derularea operaţiunilor de încărcare/descărcare;

în aceeaşi ordine de idei, a reproşat instanţei de apel modalitatea în care a examinat probele, dând ca exemplu corespondenţa electronică din 21.11.2018 - necoroborată, în opinia sa, cu alte probe administrate, context în care s-a referit la o serie de planşe fotografice; potrivit recurentei, procedând în acest mod, instanţa de prim control judiciar nu a urmărit aflarea adevărului. În continuare, a criticat raţionamentul pe care îl oferă decizia atacată la pag. 53 (privind situaţia desprinderii a două vagoane din cauza mărfii încărcate necorespunzător ori a lipsei etichetării vagoanelor care transportau mărfuri periculoase, sesizarea prin scrisoarea de trăsură şi atribuţiile inspectorilor de tren), sens în care a reiterat dispoziţiile art. 11 si 15 din CIM, dar şi lipsa de relevanţă a unora din considerente.

La 04.08.2023, recurenta a depus la dosar o cerere de completare a motivelor de recurs, în cadrul căreia a dezvoltat în mod amplu teza pe care a susţinut-o deja, potrivit căreia legea contractului, definită de părţi în art. 4 şi 14, este Convenţia COTIF şi celelalte convenţii internaţionale privind transportul feroviar, iar legea română este aplicabilă raporturilor dintre părţi numai dacă nu contravine acestora.

Aşa fiind, invocând supremaţia dreptului comunitar, recurenta a susţinut că toate considerentele din decizia atacată, care au fundamentat angajarea răspunderii ei pe temei contractual, reflectă încălcarea legii contractului, care exclude aplicarea normelor de drept intern ce contravin Convenţiei COTIF; or, autoarea căii de atac a reiterat teza pe care a susţinut-o constant în memoriul iniţial de recurs, potrivit cu care art. 23 din CIM reglementează limitativ situaţiile în care intervine răspunderea transportatorului feroviar.

La 30.10.2023, intimata a depus la dosar întâmpinare, invocând excepţia autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 880/12.04.2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, faţă de anumite motive de recurs, dar şi excepţia inadmisibilităţii cu privire la alte motive de recurs, iar subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac promovate, ca nefondată.

Aspectele sesizate de intimată nu pot fi însă invocate pe calea excepţiei, după cum s-a reţinut în practicaua prezentei decizii; de aceea, ele nu au fost soluţionate în acest sens, dar au fost avute în vedere la deliberare.

Analizând actele dosarului şi hotărârile atacate, în limita motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Criticile îndreptate împotriva încheierii de la 02.05.2023 aduc în dezbatere, sub un prim aspect, nesocotirea regulilor de legală motivare, impuse de art. 233 alin. (1) lit. j) C. proc. civ. şi sunt fondate, în opinia recurentei, pe neindicarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiei legale care a întemeiat măsura adoptată.

Examenul încheierii atacate demonstrează realitatea susţinerilor recurentei; într-adevăr, curtea de apel nu a arătat dispoziţia legală care a justificat sancţiunea decăderii societăţii FOXrail Zrt din dreptul de a propune probe, deşi rigorile art. 233 alin. (1) lit. j) C. proc. civ. ar fi impus indicarea ei; cu toate acestea, omisiunea observată nu determină admiterea recursului, căci fundamentarea în drept a măsurii rezultă, chiar dacă implicit, din modalitatea de redactare a încheierii atacate, în al cărei cuprins s-a consemnat solicitarea avocatului apelantei-pârâte, de a se constata intervenită decăderea părţii adverse din dreptul de a mai propune probe, "raportat la prevederile art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., art. 470 alin. (3) C. proc. civ., art. 478 alin. (2) C. proc. civ., art. 482 C. proc. civ. coroborat cu dispoziţiile art. 254 C. proc. civ..".

După dezbateri contradictorii, curtea de apel a constatat "decăderea invocată de către A. S.R.L.", prezentându-şi apoi argumentele, în sensul că prin decizia de casare nu s-a impus suplimentarea probatoriului şi casarea hotărârii pronunţate în primul ciclu procesual nu echivalează cu repunerea părţii în termenul de formulare a unor cereri în probaţiune.

Aşa fiind, formula utilizată de instanţa de prim control judiciar în justificarea aplicării sancţiunii decăderii a fost, de fapt, fundamentată în drept, prin achiesarea la temeiurile de drept invocate de apelanta-pârâtă; rigoarea normelor de procedură ar fi impus, într-adevăr, ca ele să fie prezentate de către judecătorii apelului, dar, în considerarea argumentelor prezentate, omisiunea analizată nu este suficientă pentru a conduce la casarea încheierii şi, în consecinţă, a deciziei.

De asemenea, recurenta a arătat că sancţiunea decăderii a fost aplicată cu eludarea art. 501 alin. (1), (3) şi (4) C. proc. civ., care conferă instanţei de rejudecare dreptul de a cerceta cauza în mod complet, de a stabili faptele prin administrare de probe, de a le (re)califica juridic şi de a le da cuvenitele efecte prin aplicarea legii.

Dintre cele trei ipoteze normative evocate, instanţa supremă constată că doar art. 501 alin. (4) C. proc. civ. se referă la situaţia probelor, textul stipulând că "În cazul rejudecării după casare (...) sunt admisibile orice probe prevăzute de lege."

Nici acesta nu a fost însă nesocotit, deoarece curtea de apel nu a constatat că probele nu ar fi admisibile, ci că au fost propuse tardiv.

Autoarea căii de atac a mai susţinut că încheierea atacată a fost pronunţată cu încălcarea art. 479 alin. (2) C. proc. civ., context în care a arătat că prin cererea de apel solicitase administrarea probei cu înscrisuri, iar completarea lor era aptă să conducă la aflarea adevărului, sens în care a evocat art. 478 alin. (2) C. proc. civ. În dezvoltarea acestor critici, a apreciat că, în conformitate cu art. 501 C. proc. civ., curţii de apel îi revenea obligaţia de a administra toate probele necesare unei juste soluţionări, deoarece în decizia de casare s-a statuat că "în analiza răspunderii reclamantei pentru anularea unor roundtrip-uri, instanţa de apel se rezumă la a prezenta în mod global modul de organizare a activităţii acesteia, prezentând cu titlu de exemplu unele aspecte, fără să precizeze care sunt elementele de fapt şi de drept care au dus în concret la anularea fiecărui roundtrip în parte (...)". De asemenea, autoarea căii de atac a considerat că, în situaţia rejudecării după casare, prevederile art. 470, 470 şi 4711 C. proc. civ. sunt excluse de la aplicare, deoarece se aplică cu prioritate normele derogatorii instituite de art. 501 C. proc. civ., care, în caz contrar, ar deveni ineficiente. Reiterând că prin decizia de casare s-a impus instanţei de rejudecare să analizeze cu rigoare şi în detaliu fiecare transport în parte, recurenta a susţinut că este nesocotit şi art. 501 alin. (4) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât în noua etapă procesuală sunt ineficiente termenele legale privind depunerea cererii de apel. Suplimentar, recurenta a apreciat că sancţiunea decăderii a fost greşit aplicată şi din perspectiva faptului că instanţei de apel îi revenea obligaţia de a stărui în aflarea adevărului, impusă de art. 22 C. proc. civ., afirmând, totodată, că argumentele expuse în precedent probează că i-au fost încălcate dreptul la apărare şi cel la un proces echitabil, garantate de art. 13 şi 6 C. proc. civ. şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, context în care a făcut trimiteri ample la jurisprudenţa comunitară.

Nici aceste critici nu demonstrează caracterul fondat al recursului promovat împotriva încheierii din 02.05.2023, întrucât, cât timp prin decizia de casare nu s-a impus administrarea unui anumit probatoriu, instanţa de rejudecare nu avea nicio obligaţie de a proceda în sensul urmărit de recurentă; de asemenea, analiza deciziei demonstrează că întinderea casării era limitată la decizia atacată, neextinzându-se şi asupra încheierilor premergătoare, pentru ca recurenta să se considere repusă în termenul de propunere a probelor. Nu trebuie omis că, în apel, probele se propun prin chiar memoriul de declarare a căii ordinare de atac, sub sancţiunea decăderii, aspect ce rezultă din art. 470 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ. Iar atât timp cât art. 479 alin. (2) C. proc. civ. nu impune o obligaţie, ci conferă un drept, recurenta nu poate invoca faptul că instanţa de apel a ales să nu se prevaleze de facultatea ei de a dispune refacerea sau completarea probelor, pentru a demonstra nelegalitatea încheierii, căci premisa textului este alta decât cea pe care este fundamentată critica părţii; nici din perspectiva unei pretinse nesocotiri a principiilor procesului civil, critica nu este fondată, în condiţiile în care cel chemat să probeze pretenţiile este chiar autorul demersului judiciar, iar o asemenea obligaţie nu poate fi transferată, pe fondul pasivităţii sale, către judecători. În final, Înalta Curte mai notează că doar în situaţia - neincidentă, însă, în speţă - în care, în decizia de casare, s-ar fi impus ca în rejudecare să fie administrată o probă, art. 501 C. proc. civ. ar fi fost de natură să excludă de la aplicare prevederile art. 470 C. proc. civ. în caz contrar, textele care stabilesc condiţiile de administrare a probelor sunt incidente, iar curtea de apel a pronunţat încheierea atacată cu deplina lor respectare.

Prin urmare, niciuna dintre criticile expuse de recurentă la adresa încheierii de la 02.05.2023 nu este fondată.

În analiza recursului îndreptat împotriva deciziei, Înalta Curte ia act că, prin intermediul unui memoriu atipic, care încearcă să-i demonstreze caracterul nelegal, recurenta pare să considere că fiecare aserţiune a curţii de apel indică examenul incomplet al situaţiei de fapt ori nesocotirea deciziei de casare pronunţată în primul ciclu procesual; reluarea, în acest stadiu al deciziei, a fiecărei fraze criticate este un demers lipsit de utilitate; în egală măsură însă, fiecare viciu de nelegalitate sesizat de recurentă va primi un răspuns în cele ce urmează, dar într-o manieră mult mai sintetizată decât cea în care a fost redactat memoriul de recurs.

Cu titlu prealabil, se cuvine notat şi că, nefiind atacate, dispoziţiile primei instanţe, date cererii reclamantei FOXrail Zrt, au intrat în puterea lucrului judecat. În ceea ce priveşte cererea reconvenţională - al cărei obiect îl constituie obligarea reclamantei-pârâte FOXrail Zrt la plata către pârâta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a cheltuielilor suplimentare suportate, a unor despăgubiri pentru încălcarea obligaţiei de a asigura compoziţia trenului şi a altora, calculate potrivit clauzei inserate în cap. VI A pct. 4 din contractul încheiat între părţi, formează obiect al disputei în recurs dispoziţiile date celor două excepţii pe care prima instanţă le admisese şi în privinţa cărora a intervenit reformarea, în apel, a sentinţei, dar şi cele date, pe fond, cererii reconvenţionale înseşi.

Critica de esenţă, reiterată în mod repetat, aduce în dezbatere aplicabilitatea Regulilor Uniforme privind Contractul de Transport Internaţional Feroviar al Mărfurilor din 9 mai 1980, (CIM - Apendice B la Convenţia privind transporturile internaţionale feroviare), recurenta subliniind că transportul are natură intermodală (parţial rutier, parţial feroviar), aspect de natură, în opinia sa, a determina angajarea exclusiv a răspunderii intimatei, în temeiul art. 27 din Regulile Uniforme.

Înalta Curte notează însă că art. 1 din Regulile Uniforme (în continuare, CIM) prevede că acestea se aplică oricărui contract de transport feroviar de mărfuri cu titlu oneros, dacă locul de primire a mărfii şi locul prevăzut pentru livrare sunt situate în două state membre diferite.

De aceea, cât timp în etapele devolutive ale procesului s-a constatat că între părţi s-a încheiat un contract, având ca obiect efectuarea transporturilor feroviare de marfă în trafic internaţional, pe ruta Kaldenkirchen-Oradea (recurenta având obligaţia efectuării transportului feroviar de marfă pe teritoriul Austriei, Ungariei şi României), aplicabilitatea CIM nu poate fi negată. Din această perspectivă, este lipsit de relevanţă că, anterior sau ulterior derulării transporturilor feroviare agreate contractual, intimata desfăşura şi un transport rutier, deoarece nu acesta, situat, aşadar, fie în precedenţa, fie în subsecvenţa celui feroviar, o angaja pe recurentă, ci, în mod exclusiv, cel feroviar, reglementat de contractul încheiat de părţi.

Considerentele expuse în precedent demonstrează, alături de cele care vor fi expuse în cele ce succedă, netemeinicia susţinerii recurentei, care, prevalându-se de art. 27 din CIM, o consideră pe intimată singură răspunzătoare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 27 din CIM, "Atunci când transportatorul a încredinţat, în totalitate sau în parte, executarea transportului unui transportator substituit, care îşi exercită sau nu un drept ce îi revine prin contractul de transport, transportatorul rămâne, totuşi, răspunzător pentru întregul transport".

Recurenta nu are însă calitatea de transportator substituit, ci de transportator; în arhitectura contractului părţilor, nici intimata nu are calitatea de transportator, ci de expeditor; în acest sens, este elocventă definiţia pe care o oferă art. 3 lit. b) din CIM, noţiunii de transportator substituit; acesta este "un transportator care nu a încheiat contractul de transport cu expeditorul, dar căruia transportatorul vizat de lit. a) - cel cu care expeditorul a încheiat contractul, în speţă recurenta, s.n. - i-a încredinţat, în totalitate sau în parte, executarea transportului feroviar". Ca atare, doar în măsura în care recurenta-transportator ar fi încredinţat, în tot sau în parte, executarea transportului feroviar unui alt transportator, acesta din urmă ar fi avut calitatea de transportator substituit şi, în sensul art. 27 din CIM, răspunderea ar fi rămas tot în sarcina transportatorului.

În continuare, o altă critică la care recurenta revine în mod frecvent este cea potrivit căreia răspunderea sa este limitată, de conţinutul art. 23 din CIM, numai pentru acoperirea pagubelor care rezultă din pierderea totală sau parţială şi din avarierea mărfii, precum şi din depăşirea ternenului de livrare, dar şi aceasta se cuvine a fi înlăturată, în considerarea art. 5 din CIM, care permite transportatorului să îşi asume o răspundere şi obligaţii mai grele decât cele care sunt prevăzute de Regulile Uniforme. În acest context, recunoscând că legea aplicabilă contractului, indicată în art. 4 şi 14, era reprezentată de Convenţia COTIF şi celelalte convenţii internaţionale, normele interne urmând a fi incidente doar în completare, în măsura în care nu le contravin celorlalte, Înalta Curte impune părţilor concluzia că, atât timp cât art. 5 din CIM permite transportatorului să îşi asume o răspundere şi obligaţii mai grele decât cele care sunt prevăzute de Regulile Uniforme, normele de drept intern ce reglementează răspunderea contractuală a transportatorului (mai oneroasă, prin ipoteză) nu contravin celor internaţionale.

De asemenea, în mod repetat recurenta a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a nesocotit îndrumările obligatorii regăsite în decizia de casare, neidentificând dacă pretenţiile deduse judecăţii rezultă din contractul de transport feroviar internaţional de marfă încheiat de părţi sau au şi vreun alt izvor, nestabilind cu precizie normele de drept aplicabile şi necalificând în mod riguros fiecare capăt de cerere, prin prisma unei analize clare a fiecărui transport; astfel, a invocat ipotezele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

O asemenea critică prezintă însă un caracter de generalitate care nu ar trebui să reprezinte măsura verificării legalităţii; dimpotrivă, examenul deciziei atacate nu reflectă nesocotirea dispoziţiilor hotărârii instanţei de recurs din ciclul procesual anterior - care a casat decizia atacată, în considerarea doar a viciilor de motivare -, fiind, totuşi, necesar ca autoarei căii de atac de faţă să i se atragă atenţia asupra tipologiei specifice actului jurisdicţional şi fundamentelor lui.

Recurenta a criticat soluţia dată cererii reconvenţionale, expunând o serie de argumente de fond; ulterior, în cadrul memoriului de recurs, a criticat dispoziţia de respingere a excepţiilor pe care le invocase, pentru a obţine respingerea, fără a fi cercetată în fond, a cererii reconvenţionale.

Logica juridică impune ca aceste din urmă critici să fie analizate prioritar.

Prima dintre ele, îndreptată împotriva dispoziţiei de respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii reconvenţionale pentru neparcurgerea procedurii prealabile conform art. 43 din CIM, este motivată de autoarea recursului pe aprecierea că, în măsura în care s-ar fi dorit să instituie caracterul facultativ al reclamaţiei, s-ar fi folosit verbul adecvat, aşa încât a considerat că textul impune obligaţia parcurgerii procedurii prealabile; totodată, a calificat ca fiind nepotrivit argumentul vizând art. 37 din CIM, care priveşte o categorie distinctă de daune (dobânzile la despăgubiri), ce nu formează obiect al disputei. A arătat că şi art. 29 alin. (2), şi art. 64 alin. (3) din Anexa 1 din O.G. nr. 7/2005 conferă caracter obligatoriu reclamaţiei.

Este real că art. 43 pct. 1 din CIM, potrivit căruia "Reclamaţiile referitoare la contractul de transport trebuie să fie adresate în scris transportatorului împotriva căruia poate fi introdusă acţiunea în justiţie", utilizează un verb care pare să indice obligativitatea; cu toate acestea, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte reţine că natura imperativă pe care înţelesul textului o atrage nu este ataşată reclamaţiei, ci modului în care ea trebuie formulată (adresată transportatorului, în scris). Ca atare, art. 43 nu reglementează obligaţia de adresare a reclamaţiei, ci doar procedura acesteia, în măsura în care partea doreşte să o urmeze.

În susţinerea tezei că parcurgerea procedurii reclamaţiei prevăzută de art. 43 nu este obligatorie, argumentul fundamentat pe art. 37 alin. (2) din CIM, potrivit cărora "Persoana în drept poate pretinde dobânzi la despăgubire, calculate la cinci procente pe an, începând din ziua reclamaţiei prevăzute la Articolul 43 sau, dacă nu a existat o astfel de reclamaţie, din ziua acţionării în justiţie" nu este inadecvat, aşa cum consideră recurenta, doar pentru că instanţa nu a fost învestită cu o cerere de acordare a accesoriilor; suplimentar celui anterior, el consolidează concluzia că adresarea unei reclamaţii în temeiul art. 43 este facultativă.

Autoarea căii de atac a mai arătat că şi art. 29 alin. (2), şi art. 64 alin. (3) din Anexa 1 din O.G. nr. 7/2005, pentru aprobarea Regulamentului privind transportul pe căile ferate din România, statuează expres caracterul obligatoriu al reclamaţiei.

Într-adevăr, Regulamentul privind transportul pe căile ferate din România conferă reclamaţiei un caracter obligatoriu, însă acesta nu este un argument care să demonstreze că interpretarea pe care curtea de apel a oferit-o art. 43 pct. 1 din CIM ar fi nelegală, ci este doar expresia faptului că norma naţională - inaplicabilă în speţă, de vreme ce transportul nu este unul intern - reglementează diferit faţă de Regulile Uniforme.

Recurenta a criticat şi dispoziţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii reconvenţionale pentru neparcurgerea procedurii prealabile întemeiată pe O.G. nr. 7/2005, dar nici aceste susţineri nu sunt fondate, întrucât Regulamentul pe care actul normativ îl aprobă se aplică numai în cazul transportului pe căile ferate din România. Mai mult, chiar prin art. 1 alin. (6) din Regulament se prevede că în traficul internaţional, contractul de transport se încheie şi se execută potrivit acordurilor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.

Din perspectiva excepţiei inadmisibilităţii cererii reconvenţionale întemeiată pe art. 44 alin. (3) din CIM, recurenta a arătat că acest text se aplică acţiunilor pentru recuperarea unei sume plătite în baza contractului, iar pretenţiile formulate pe cale reconvenţională privesc despăgubiri pentru pagubele provocate, demersul judiciar nefiind, aşadar, iniţiat de cel care a făcut plata. Un argument în plus este acela care rezultă din interpretarea gramaticală a normei, care prevede că obiectul ei îl constituie "acţiunile în justiţie care izvorăsc din contractul de transport", fără nicio distincţie.

Nici această critică nu este fondată.

Potrivit art. 44 alin. (3) din CIM, "Acţiunea în justiţie pentru recuperarea unei sume plătite în baza contractului de transport nu poate fi introdusă decât de cel care a efectuat plata".

Opus recurentei şi în acord cu instanţele anterioare, Înalta Curte constată că textul citat nu are o aplicare generală, pentru toate acţiunile în justiţie derivate din contractul de transport, ci una limitată, prin chiar conţinutul lui, la acţiunile pentru recuperarea unei sume plătite în temeiul contractului de transport şi care, ca atare, nu poate fi extinsă către acţiunile în obligarea la plata sumei datorate.

Circumscris ipotezelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a apreciat că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea art. 47 alin. (1) şi (2) din CIM şi fundamentată pe o nelegală motivare.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta a arătat că instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 47 alin. (2) lit. d) din CIM, aplicându-le greşit, în contextul în care motivarea expusă în decizie, potrivit căreia probele au confirmat că ar fi avut reprezentarea faptului că depăşirea termenelor de livrare o expune pe intimată unor prejudicii materiale care decurg din nerespectarea propriilor ei angajamente faţă de partenerii contractuali, are un caracter general, lipsind o analiză a cauzelor fiecărui transport întârziat. A mai apreciat că instanţa de prim control judiciar s-a aflat în eroare asupra formei de vinovăţie, făcând confuzie între cea care îi poate fi imputată pentru neprevederea consecinţelor ce decurg din întârzierea trenurilor şi cea privind pagubele produse, din perspectiva obligaţiilor asumate de intimată faţă de clienţii săi, prin contracte de transport intermodal, pentru care este singură răspunzătoare, potrivit art. 27 din CIM. De asemenea, recurenta a considerat că o altă confuzie a curţii de apel poartă asupra întârzierii trenurilor în raport cu graficul agreat de părţi şi asupra depăşirii termenului de livrare, sens în care a citat art. 16 din CIM, care, în opinia sa, a fost ignorat. În această ordine de idei, autoarea căii de atac a reproşat instanţei de prim control judiciar motivarea caracterizată de generalitate, prin care i s-a imputat că a acţionat cu intenţia de a produce pagube sau în mod temerar, pentru situaţii în care trenul nu plecase din terminal pentru că nu era încărcat sau nu avea documentele însoţitoare, pentru situaţii în care trenul a staţionat ca urmare a unor blocaje de trafic feroviar ori a neprimirii acceptului de trafic sau din cauza unor accidente/furtuni, care au determinat oprirea circulaţiei feroviare. Considerând că nu este aplicabil termenul de prescripţie de 2 ani, ci cel de 1 an, recurenta a susţinut că dreptul la acţiune pentru pretenţiile ce fac obiect al cererii reconvenţionale, pe care le-a enumerat pe larg în memoriu, este stins. În egală măsură, pentru cazurile în care s-ar considera că dreptul este stins, ca efect al prescripţiei, doar în parte, a prezentat în mod amplu situaţiile pe care le-a apreciat a fi de natură să-i excludă vinovăţia, sens în care a indicat o serie de adrese şi de rapoarte de avarii, dar şi corespondenţa electronică purtată cu intimata.

Din perspectiva obligaţiei de a asigura compoziţia trenului, recurenta a arătat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 48 alin. (1) teza finală lit. c) din CIM, deoarece natura intermodală a relaţiilor de transport ar fi trebuit să conducă spre concluzia lipsei răspunderii sale, în condiţiile art. 27 din CIM. Susţinând, totodată, că probatoriul administrat a relevat buna ei credinţă în îndeplinirea obligaţiilor pe care şi le-a asumat - nu vreo formă de vinovăţie pentru pretinsa lor neexecutare -, iar clauzele contractuale în discuţie sunt lipsite de efecte, atât timp cât intimatei îi revine întreaga răspundere pentru transportul intermodal, titulara căii de atac a apreciat că decizia atacată prezintă şi acest viciu de legalitate.

A invocat contradicţiile reflectate în considerente, care, în opinia sa, rezultă din faptul că instanţa de apel i-a reţinut vinovăţia pentru neîndeplinirea obligaţiei de a asigura compoziţia trenului, însă, în ceea ce priveşte despăgubirile pretinse în temeiul cap. VI A pct. 4 din contract, a statuat în sens diametral opus, neînlăturând considerentele expuse de prima instanţă, care reţinuse lipsa intenţiei sau a culpei ei grave, dar atrăgându-i, prin dispozitiv, răspunderea şi cu privire la aceste pretenţii.

În analiza acestor critici, Înalta Curte constată, cu prioritate, că trimiterea la prevederile art. 47 alin. (2) pct. 2 lit. d) din CIM a fost făcută de curtea de apel în contextul analizării criticii îndreptate împotriva soluţiei excepţiei inadmisibilităţii cererii reconvenţionale, prin raportare la stingerea acţiunii în justiţie.

După ce, în alin. (1), art. 47 din CIM prevede că acceptarea mărfii de către persoana în drept stinge orice acţiune în justiţie împotriva transportatorului, izvorâtă din contractul de transport, în caz de pierdere parţială, avarie sau de depăşire a termenului de livrare, alin. (2) pct. 2 lit. d) instituie o excepţie, în care acţiunea în justiţie nu este stinsă "dacă persoana în drept dovedeşte că paguba a rezultat în urma unui act sau unei omisiuni comise fie cu intenţia de a provoca astfel de pagube, fie în mod temerar şi în cunoştinţă de cauză că ar putea rezulta, probabil, o astfel de pagubă".

Dintre petitele cererii reconvenţionale, cel prin care pârâta-reclamantă a pretins suma de 51.285,34 euro, pentru executarea necorespunzătoare a obligaţiilor transportatorului de a livra marfa la termen a fost respins ca inadmisibil, în baza art. 47 din CIM, dispoziţie reformată în apel. În privinţa celorlalte două capete de cerere (prin care s-au solicitat despăgubiri pentru încălcarea obligaţiei de a asigura compoziţia trenurilor şi pentru anulările de roundtrip-uri, conform cap. VI A pct. 4 din contract, această excepţie a fost respinsă, iar dispoziţia nu a fost atacată în apel, ceea ce face ca ea să nu mai poată fi repusă în discuţie în recurs, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru a schimba măsura de respingere, ca inadmisibil, a capătului de cerere reconvenţională privind plata despăgubirilor pentru executarea necorespunzătoare a obligaţiilor transportatorului de a livra marfa la termen, curtea de apel a reţinut incidenţa dispoziţiei de excepţie regăsită în art. 47 alin. (2) pct. 2 lit. d) din CIM, iar pentru a o constata, a făcut o amplă analiză a probaţiunii, care nu mai poate fi reevaluată în calea extraordinară de atac de faţă, exercitată după parcurgerea celor două grade de jurisdicţie devolutive.

Astfel, instanţa de prim control judiciar a considerat că materialul probator administrat a confirmat teza pârâtei, în sensul că reclamanta a efectuat transporturi succesive cu depăşirea termenelor contractuale, având reprezentarea faptului că o expune la prejudicii materiale decurgând din nerespectarea propriilor angajamente faţă de partenerii săi; în acest sens, la pag. 36-38 ale deciziei, sunt consemnate o serie de mijloace de probă (notificări, corespondenţă electronică), care au condus curtea de apel la concluzia că persistenţa reclamantei-pârâte în conduita de natură a reflecta nerespectarea termenelor de livrare şi recurenţa ei, pe fondul calităţii sale de operator specializat în transporturi internaţionale feroviare, prezumă că aceasta putea să aibă în mod rezonabil reprezentarea faptului că nerespectarea orelor de plecare/sosire avea aptitudinea de a-i crea beneficiarului o pagubă.

Toate aceste elemente rămân însă ataşate stării de fapt, aşa încât reevaluarea lor nu este posibilă în recurs, al cărui scop este, potrivit dispoziţiei art. 483 alin. (3) C. proc. civ., acela de verificare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile; controlul exercitat în recurs este, aşadar, exclusiv unul de legalitate, nu şi de temeinicie.

În acelaşi context, al criticării soluţiei date excepţiei inadmisibilităţii cererii reconvenţionale, prin raportare la stingerea acţiunii în justiţie, autoarea căii de atac a susţinut că din motivarea deciziei lipseşte o analiză a cauzelor fiecărui transport întârziat, reproşându-i caracterul general, dar această afirmaţie este contrazisă de conţinutul considerentelor hotărârii atacate, caracterizate nu doar prin întindere, ci, mai ales, prin substanţă; se cuvine subliniat că modalitatea de redactare a hotărârii judecătoreşti nu este similară cu cea a unui raport de expertiză, aşa cum, în fapt, recurenta pare să considere; de altfel, decizia atacată reflectă o analiză de amănunt a tuturor capetelor de cerere, prin prisma pretenţiilor formulate şi apărărilor opuse, inclusiv a cauzelor pretins exoneratoare de răspundere.

De asemenea, recurenta a considerat că o altă confuzie a curţii de apel poartă asupra întârzierii trenurilor în raport cu graficul agreat de părţi şi asupra depăşirii termenului de livrare, sens în care a citat art. 16 din CIM, care, în opinia sa, a fost ignorat, dar această critică, nefiind dezvoltată, rămâne a avea valenţa unei simple opinii a autoarei căii de atac, care nu afectează legalitatea deciziei.

Considerentele expuse demonstrează că afirmaţia recurentei, care susţine că nu este aplicabil termenul de prescripţie de 2 ani, ci cel de 1 an, nu este fondată, căci, în raport cu art. 48 alin. (1) lit. c) din CIM, termenul de prescripţie este de 2 ani, "dacă este vorba de o acţiune în justiţie pentru o pagubă care a rezultat în urma unui act sau unei omisiuni comise fie cu intenţia de a provoca astfel de pagubă, fie în mod temerar şi în cunoştinţă de cauză că ar putea rezulta, probabil, o astfel de pagubă".

Pe lângă această critică, soluţia dată excepţiei prescripţiei a fost combătută şi din perspectiva situaţiilor pe care recurenta le-a apreciat a fi de natură să-i excludă vinovăţia, context în care a indicat o serie de adrese şi de rapoarte de avarii, dar şi corespondenţa electronică purtată cu intimata, însă şi aceste aspecte sunt unele care ţin de temeinicia hotărârii şi de modalitatea în care instanţa de apel a valorificat probele administrate, prin raportare la situaţia de fapt; ca atare, ele scapă cenzurii în recurs. În egală măsură, autoarea căii de atac a invocat contradicţiile reflectate în considerente, care, în opinia sa, rezultă din faptul că instanţa de apel i-a reţinut vinovăţia pentru neîndeplinirea obligaţiei de a asigura compoziţia trenului, însă, în ceea ce priveşte despăgubirile pretinse în temeiul cap. VI A pct. 4 din contract, a statuat în sens opus, neînlăturând considerentele expuse de prima instanţă, care reţinuse lipsa intenţiei sau a culpei ei grave, dar atrăgându-i, totuşi, prin dispozitiv, răspunderea şi cu privire la aceste pretenţii.

Doar în aparenţă hotărârea poate fi considerată, sub acest aspect, ca fiind contradictoriu motivată, însă acest lucru este o consecinţă a conduitei procesuale alese de părţi, care nu au înţeles să critice, în apel, statuările primei instanţe, care, în privinţa capătului de cerere întemeiat pe cap. VI A pct. 4 din contract, reţinuse lipsa vreunei forme de vinovăţie; devoluţiunea în limitele a ceea ce s-a apelat a fost argumentul care a condus la această împrejurare, care nu reflectă nicio încălcare a legii, ci, dimpotrivă, este expresia unei juste aplicări a principiilor procedurii civile, cu precădere a celui reglementat de art. 477 C. proc. civ.

Argumentele prezentate demonstrează că niciuna dintre criticile recurentei, vizând soluţia dată excepţiilor invocate în combaterea cererii reconvenţionale, nu este fondată; în continuare, instanţa supremă va examina criticile pe care autoarea căii de atac le-a îndreptat împotriva soluţiei date fondului cererii reconvenţionale, fără însă a le relua pe cele esenţiale, care, în logica expunerii, au fost analizate în partea introductivă a prezentelor considerente.

Recunoscând că răspunderea pentru nerespectarea clauzei privind obligaţia de a asigura compoziţia trenului nu este enumerată în art. 23 din CIM, recurenta a susţinut că ea putea fi antrenată în baza legii interne, dar a considerat că, deşi în decizia atacată se regăseşte o referire expresă la răspunderea contractuală, lipsa indicării temeiului de drept al atragerii ei reflectă nelegalitatea care o afectează.

Într-adevăr, curtea de apel nu a indicat art. 1.350 C. civ., care reglementează răspunderea civilă contractuală, însă atât timp cât a făcut o amplă analiză a tuturor elementelor, necontestate, ale acestui tip de răspundere şi a cauzelor exoneratoare invocate, omisiunea este lipsită de aptitudinea de a determina casarea deciziei.

Autoarea recursului a invocat şi aplicarea greşită a art. 1.266-1.269 C. civ., în privinţa obligaţiei de a asigura compoziţia trenurilor, apreciind că instanţa de apel a atribuit o semnificaţie eronată adjectivului "maxim" din conţinutul clauzei care o prevede, cu toate că sensul său este acela de a indica cea mai mare dimensiune sau greutate a trenului.

Clauzele contractului nr. xFOX016/19.10.2017 prevăd efectuarea a două roundtrip-uri în fiecare săptămână, cu trenuri de o lungime maximă de 650 m şi o greutate maximă de 1.800 tone, părţile stabilind că un roundtrip reprezintă un transport dus-întors din Kaldenkirchen în Oradea; de asemenea, părţile au agreat ca în compoziţia trenului să se regăsească 11 vagoane de tipul SGGmrss 747 şi 9, de tipul Sdggmrss T 3000; pe parcursul derulării contractului, au convenit să adauge noi vagoane şi să suplimenteze, în mod corespunzător, preţul transportului.

Recurenta a contestat nu doar obligaţia sa de a asigura un anumit număr de vagoane, ci a susţinut caracterul ei neesenţial - de vreme ce clauza trebuie privită în corelaţie cu cea care indică lungimea şi greutatea maxime a trenurilor -, precum şi conduita intimatei, care nu a suportat niciun prejudiciu, cât timp nu a reclamat că nu ar fi fost transportată întreaga cantitate de marfă.

Nici aceste critici nu sunt fondate, cât timp, cu deplina respectare a regulilor de interpretare a contractelor, curtea de apel a stabilit că obligaţia de a pune la dispoziţie un anumit număr de vagoane nu este exclusă de cea de a asigura trenului o lungime şi greutate maxime; cele două obligaţii trebuie privite împreună şi ele reflectă, în fapt, o unică obligaţie, aceea de a efectua transporturi cu trenuri având anumite caracteristici. Iar împrejurările potrivit cărora intimata nu a invocat că nu a putut transporta întreaga cantitate dorită, ci a insistat ca transporturile să fie făcute chiar şi în condiţiile unui număr mai redus de vagoane sau cazurile enumerate, în care ar fi transportat vagoane goale, reprezintă aspecte de fapt, care nu pot să fie cenzurate în recurs.

În ceea ce priveşte dispoziţia dată în apel capătului de cerere reconvenţională privind obligarea sa la plata de despăgubiri datorate în temeiul clauzei penale prevăzute de cap. VI A pct. 4 din contract, pentru anularea unor roundtrip-uri, recurenta a recunoscut că răspunderea sa putea fi antrenată în baza legii interne, dar a arătat că art. 1.992 C. civ. exclude cumulul între răspunderea pentru neexecutare cu cea pentru depăşirea termenului de transport, aşa încât a apreciat că răspunderea atrasă pentru anularea roundtrip-urilor nu putea fi cumulată cu răspunderea pentru întârziere, ce formează obiectul următorului petit al cererii reconvenţionale. A mai apreciat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1.538 C. civ., prin calificarea ei eronată drept o clauză penală, fără a justifica, aşa cum fusese impus prin decizia de casare, înlăturarea aplicării Convenţiei COTIF.

Critica este nefondată.

După cum s-a arătat, legea aplicabilă contractului, indicată în art. 4 şi 14, era reprezentată de Convenţia COTIF şi celelalte convenţii internaţionale, normele de drept intern urmând să fie incidente doar în completare, în măsura în care nu le contravin celorlalte. Cum însă art. 5 din CIM permite transportatorului să îşi asume o răspundere şi obligaţii mai grele decât cele prevăzute de Regulile Uniforme, normele interne care reglementează răspunderea contractuală a transportatorului (mai oneroasă, prin ipoteză) nu contravin celor internaţionale.

Plasată pe această premisă, trimiterea curţii de apel la art. 1.538 C. civ. este expresia unei juste calificări a clauzei regăsite în cap. VI A pct. 4 din contract ca o clauză penală, nicidecum proba încălcării ei, aşa cum, fără temei, susţine recurenta.

Din perspectiva normelor care instituie răspunderea transportatorului pentru paguba cauzată prin neefectuarea transportului sau prin depăşirea termenului de transport, cu precădere a art. 1.992 C. civ., recurenta a susţinut că răspunderea pentru anularea roundtrip-urilor nu poate să fie cumulată cu răspunderea şi pentru întârziere, mai ales că în textul articolului evocat este utilizată conjuncţia "sau", ceea ce semnifică excluderea reciprocă a celor două categorii de răspundere.

Este însă util de notat că, aşa cum însăşi recurenta recunoaşte, întârzierea trenului anterior constituie cauza anulării celui subsecvent şi, astfel, a roundtrip-urilor; de aceea, nu se pune problema unei duble reparaţii pentru acelaşi prejudiciu, ci a unor pagube distincte, prima derivând din întârzierea trenului, pe când cea de-a doua, din neefectuarea transportului retur.

Critica dispoziţiei date capătului de cerere reconvenţională privind obligarea recurentei la plata contravalorii cheltuielilor suplimentare a fost fundamentată pe faptul că aceste pretenţii ar proveni din întârzierile transporturilor feroviare asupra celor rutiere, aşa încât, în opinia autoarei căii de atac, calificarea transportului ca fiind unul intermodal ar fi impus ca intimata să fie răspunzătoare de întârzierea la destinaţia finală; în precedent, Înalta Curte a statuat asupra caracterului nefondat al acestei afirmaţii, înlăturând argumentele potrivit cărora transportul ar fi intermodal.

În continuare, în măsura în care s-ar reţine incidenţa legii române, recurenta a arătat că cererea reconvenţională ar fi trebuit respinsă şi prin prisma reglementării speciale privind contractul de transport, regăsită în art. 1.959 C. civ., context în care a enumerat împrejurările de natură a se constitui, în opinia sa, în ipoteze de caz fortuit ori de forţă majoră, exoneratoare de răspundere: blocarea traficului feroviar din cauza unui accident, a lipsei tensiunii electrice, blocarea liniilor ori întârzierea primirii autorizaţiei de trafic.

Şi aceste elemente sunt ataşate stării de fapt, aşa încât reevaluarea lor nu este posibilă în recurs, cale de atac reglementată, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., pentru a se verifica măsura în care hotărârea atacată este conformă regulilor de drept aplicabile.

De asemenea, autoarea căii de atac a criticat considerentele deciziei recurate prin care curtea de apel i-a reţinut răspunderea pentru neregularităţile produse în activitatea subcontractorilor săi ori prin care s-a referit la cauzele exoneratoare de răspundere, cele prin care a reţinut că şi-ar fi asumat obligaţia de a asigura toate elementele de infrastructură şi operaţiunile conexe transportului şi de a ţine seama de capacitatea de operare a terminalului când contracta servicii noi, cel de la pag. 51, prin care i s-a reţinut culpa pentru întârzierea la preluarea pe liniile aferente din terminal, cel privind lipsa organizării prealabile săptămânale, dar şi cele prin care s-a apreciat că avea obligaţia de a pune trenul la dispoziţia intimatei săptămânal, fără să fie necesară comunicarea altor comenzi sau prin care s-a apreciat că nu intervin cauzele exoneratoare de răspundere, precum defecţiunile tehnice, vremea nefavorabilă, deficitul conductorilor de tren ori sinuciderea unuia. De asemenea, recurenta a apreciat că motivarea deciziei este contradictorie, cât timp s-a reţinut că răspunderea pentru activităţile de încărcare şi descărcare revine intimatei, pentru ca apoi să o aprecieze ca fiind în culpă pentru întârzierea trenurilor, în condiţiile în care aceasta fusese determinată de întârzierea intimatei în derularea operaţiunilor de încărcare/descărcare; în aceeaşi ordine de idei, a reproşat curţii de apel modul fr examinare a probelor, dând ca exemplu corespondenţa electronică din 21.11.2018 - necoroborată, în opinia sa, cu alte probe administrate, context în care s-a referit la o serie de planşe fotografice; potrivit recurentei, procedând în acest mod, instanţa de prim control judiciar nu a urmărit aflarea adevărului. În continuare, a criticat raţionamentul de la pag. 53 (privind situaţia desprinderii a două vagoane din cauza mărfii încărcate necorespunzător ori a lipsei etichetării vagoanelor care transportau mărfuri periculoase, sesizarea prin scrisoarea de trăsură şi atribuţiile inspectorilor de tren), sens în care a reiterat dispoziţiile art. 11 şi 13 din CIM, dar şi irelevanţa unora din considerente, neutile în contextul lipsei învestirii instanţei.

Toate împrejurările prezentate mai sus au fost examinate de instanţa de apel, în urma interpretării materialului probator şi a dinamicii raporturilor dintre părţi, configurate prin contract; ca atare, o nouă analiză a lor nu mai poate fi efectuată în recurs, căci natura extraordinară, nedevolutivă, a căii de atac exercitate se opune verificării, în control de temeinicie, a deciziei din apel; singura critică, dintre cele expuse mai sus, cu valenţe de nelegalitate, este cea îndreptată împotriva dezlegării prin care i s-a reţinut răspunderea pentru neregularităţile produse în activitatea subcontractorilor, însă şi aceasta este nefondată, cât timp potrivit art. 40 din CIM, "Transportatorul răspunde pentru agenţii săi şi pentru alte persoane la serviciile cărora recurge pentru executarea transportului atunci când aceşti agenţi sau aceste alte persoane acţionează în exerciţiul funcţiunii lor".

Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că niciunul dintre motivele de recurs invocate nu a avut aptitudinea de a demonstra că decizia atacată este nelegală; de aceea, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Stabilind culpa procesuală a recurentei în declanşarea demersului judiciar de faţă, o va obliga, în baza art. 453 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., la plata către intimată a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 24.601,05 RON, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă FOXrail Zrt împotriva deciziei civile nr. 336/30.05.2022 şi a încheierii din 02.05.2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 24.601,05 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 martie 2024.