Railway infrastructure access tariffs: contractual liability and res judicata effect on tariff calculation mechanisms

Şedinţa publică din data de 27 martie 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 26.07.2018, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. Bucureşti - Sucursala Regională de Căi Ferate Iaşi, a chemat în judecată pe pârâta S.C. GRUP FEROVIAR ROMÂN S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 454.829,70 RON, cu TVA, reprezentând tarif de staţionare şi tarif de acces convoaie de manevră pe infrastructura feroviară în staţiile Podul Iloaiei, Iacobeni, Suceava, Roznov, Bacău, Dorneşti, Iaşi, Paşcani, Cristeşti, Vatra Dornei, Leţcani, Roman, Cristeşti, Socola, Câmpulung, Galbeni, Dorohoi, Valea Seacă, Mirceşti, Botoşani, Vereşti, Iacobeni, Poiana Ilvei, Stroieşti, Târgu Frumos, Bârlad şi Pojorâta, aferente perioadei 29.01-27.04.2018 şi a cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 311/15.02.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 8.870,22 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A. Bucureşti - Sucursala Regională de Căi Ferate Iaşi.

Prin decizia civilă nr. 1604/03.11.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul şi a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 454.829,70 RON, reprezentând tarif de staţionare şi tarif de acces pentru convoaie de manevră pe infrastructura feroviară în staţiile menţionate în cerere, conform facturilor emise pentru perioada 29.01-27.04.2018 şi a sumei de 8.159,30 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Totodată, a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 4.076,64 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, S.C. GRUP FEROVIAR ROMÂN S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei la instanţa de apel, spre o nouă judecată.

Un prim motiv de recurs priveşte încălcarea şi aplicarea greşită a art. 431 alin. (2) C. proc. civ., apreciată de recurentă drept o normă de drept material şi nu de procedură. Faţă de această calificare, a solicitat instanţei de recurs să analizeze critica prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi doar în subsidiar, a pct. 5.

Argumentând motivul de casare, din perspectiva încălcării normei de drept material, autoarea căii de atac a criticat reţinerea puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2018, sub aspectul statuărilor cu privire la deciziile Consiliului Naţional de Supraveghere din Domeniul Feroviar din cadrul Consiliului Concurenţei (în continuare, "C.N.S.D.F."), la dispoziţia directorului general al C.N. CFR S.A. nr. 259/29.12.2015 şi la modalitatea de determinare a tarifelor.

După reproducerea integrală a considerentelor vizate de critică, recurenta a prezentat raţionamentul din care ar rezulta încălcarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

A susţinut că lipseşte legătura dintre dosarul nr. x/2018 şi cauza de faţă, cele două procese vizând facturi diferite.

Un al doilea argument a vizat aspectele cărora li s-a dat putere de lucru judecat, despre care a afirmat că nu fac obiectul judecăţii în prezenta cauză, ci privesc interpretarea probatoriului de către o altă instanţă, în alt dosar, şi care nu putea fi, deci, impusă instanţelor care soluţionau litigiul de faţă, cu atât mai mult cu cât ele examinau alte facturi şi prestaţii.

Recurenta a arătat că instanţa de apel nu i-a analizat argumentele printr-un raţionament propriu, ci exclusiv pe baza considerentelor altei instanţe, încălcând astfel normele de procedură; în susţinerea acestei critici, a invocat şi decizia nr. 613/15.03.2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

În concluzie, a solicitat ca instanţa supremă să decidă casarea hotărârii recurate şi trimiterea apelului spre o nouă judecată, urmând ca instanţa de apel să nu fie obligată să dea efectul obligatoriu al puterii de lucru judecat hotărârilor invocate de intimată.

Din cealaltă perspectivă, a încălcării principiului puterii de lucru judecat ca normă de procedură, autoarea recursului a criticat greşita reţinere a incidenţei art. 431 alin. (2) C. proc. civ. A reiterat că aspectele reţinute cu putere de lucru judecat - interpretarea deciziilor nr. 1/2017 şi 2/2018 emise de C.N.S.D.F., a dispoziţiei nr. 259/29.12.2015, sau acceptarea borderourilor - nu formează obiectul învestirii instanţei, ci au caracter colateral sau tangenţial.

Totodată, a apreciat că sancţiunea nulităţii hotărârii este incidentă în considerarea caracterului de ordine publică al normei încălcate.

Un al doilea motiv de recurs a privit încălcarea normelor de drept material.

Un prim set de norme de drept material încălcate a fost reprezentat de art. 1.350, 1.517 şi 1.548 C. civ., recurenta afirmând că în cauză nu sunt întrunite condiţiile pentru atragerea răspunderii sale contractuale.

După reproducerea considerentelor vizate de critică, autoarea recursului a arătat că instanţa de apel i-a reţinut în mod eronat culpa şi, totodată, a statuat, cu încălcarea art. 31 alin. (7) şi art. 3 pct. 21 din Legea nr. 202/2016, că nu se poate prevala de nerespectarea de către intimată a art. 31 din aceeaşi lege.

În continuare, autoarea căii de atac a argumentat neîndeplinirea în cauză a condiţiilor faptei ilicite, vinovăţiei şi legăturii de cauzalitate.

Din perspectiva inexistenţei unei fapte ilicite, a arătat că, între ianuarie şi aprilie 2018, când raporturile contractuale s-au derulat în temeiul contractelor de acces nr. x/2016 şi y/2017, intimata a stabilit tarifele în litigiu cu încălcarea prevederilor art. 31 şi art. 3 pct. 21 din Legea nr. 202/2016, iar acest aspect este confirmat atât de C.N.S.D.F. - prin deciziile nr. 1/2017 şi 2/2018 -, cât şi de raportul de expertiză contabilă administrat în cauză.

Recurenta a invocat lipsa vinovăţiei sale, dat fiind că fapta culpabilă a intimatei, de a stabili tarife de acces cu încălcarea dispoziţiilor legale, răstoarnă prezumţia consacrată de art. 1.548 C. civ. şi are efect exonerator de răspundere în privinţa neîndeplinirii obligaţiei de plată.

În acelaşi sens, autoarea căii de atac a invocat şi art. 1.517 C. civ., cauza exoneratoare de răspundere fiind împrejurarea că intimata a stabilit tarifele pe baza unui mecanism abrogat implicit, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2016, deşi aceasta cunoştea dispoziţiile imperative ale art. 31 şi ale art. 3 pct. 21, privind valoarea maximală admisă a tarifelor ce pot fi impuse operatorilor de transport feroviar.

A afirmat că, dacă debitorul obligaţiei dovedeşte culpa creditorului, vinovăţia celui dintâi este înlăturată şi nu mai poate fi reţinută existenţa unei legături de cauzalitate între neexecutare şi prejudiciul afirmat de creditor, fiind astfel răsturnată prezumţia relativă de culpă, instituită de lege în materie contractuală.

A arătat că nu poate fi constatată nici legătura de cauzalitate, negată atât de nedovedirea unei fapte ilicite, cât şi de incidenţa art. 1.517 C. civ. A mai susţinut şi că întreaga conduită contractuală a intimatei s-a caracterizat prin rea-credinţă şi a avut drept finalitate impunerea, în mod abuziv şi arbitrar, de tarife nelegale recurentei - operator de transport feroviar.

În combaterea existenţei legăturii de cauzalitate, recurenta a mai invocat şi încălcarea de către instanţa de apel a art. 12 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, materializată în ignorarea prevederilor art. 31 alin. (7) şi art. 3 pct. 21 din Legea nr. 202/2016, deşi acestea erau în vigoare din 12.11.2016, deci anterior emiterii, în ianuarie- aprilie 2018, a facturilor ce fac obiectul cauzei. A apreciat că, dacă ar fi aplicat legal dispoziţiile evocate, instanţa de apel ar fi constatat că intimata şi-a încălcat obligaţia contractuală şi legală de a stabili tarifele conform mecanismului prevăzut de Legea nr. 202/2016 şi, drept urmare, că nu este îndeplinită condiţia vinovăţiei debitorului, necesară pentru antrenarea răspunderii civile contractuale, astfel cum corect a reţinut prima instanţă.

Un al doilea set de norme de drept material pretins nesocotite s-a referit la art. 12 din Legea nr. 24/2000, art. 3 pct. 21, art. 31 alin. (7), art. 56 şi 57 din Legea nr. 202/2016.

Autoarea recursului a reiterat că Legea nr. 202/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 900/09.11.2016, a intrat în vigoare începând cu 12.11.2016 şi a imputat instanţei de apel statuarea contrară acestei legi, potrivit căreia decizia nr. 2/2018 nu se aplică tarifelor pentru care au fost emise facturile în litigiu; dimpotrivă, a apreciat că obligaţia intimatei de a stabili tarifele conform mecanismului "costuri de furnizare + profit de maximum 3%" decurgea din art. 3 pct. 21 şi 31 alin. (7) ale legii.

Pentru aceleaşi argumente, a susţinut că dispoziţiile nr. 83/09.09.2008 şi 259/29.12.2015, emise de directorul general al intimatei, au fost aplicate în mod nelegal în perioada analizată, fapt confirmat de deciziile nr. 1/2017 şi nr. 2/2018 ale C.N.S.D.F.

Printr-un alt argument a combătut considerentul instanţei de apel care a reţinut că deciziile C.N.S.D.F. menţionate anterior nu ar fi incidente cu privire la modalitatea de calcul a tarifelor percepute de intimată în perioada noiembrie 2017- aprilie 2018, în temeiul contractelor încheiate de părţile litigante.

Recurenta a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că decizia nr. 1/2017, analizând tarifele aplicate unui operator, se aplică doar acestuia şi contractelor pe care le-a încheiat cu administratorul de infrastructură. Acest raţionament a fost apreciat contrar art. 56 şi art. 57 din Legea nr. 202/2016, întrucât ignoră atât faptul că decizia viza tarifele aplicate de intimată tuturor operatorilor de transport feroviar, cât şi atribuţiile C.N.S.D.F., de supraveghere a intimatei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar în 10.05.2023, intimata C.N. CFR S.A. a invocat excepţia nulităţii recursului; în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurenta a răspuns la întâmpinare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului; în urma analizei, acesta a fost comunicat către părţi, care au fost înştiinţate că pot depune puncte de vedere la raport; atât recurenta-pârâtă, cât şi intimata-reclamantă şi-au exprimat punctele de vedere.

La termenul din 31.01.2024, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului, a admis în principiu calea de atac şi a acordat termen în şedinţă publică, dispunând ca părţile să fie citate pentru dezbateri.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Primul motiv de recurs, vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., fundamentat pe argumente diferite, faţă de care recurenta a indicat drept temei juridic art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., va fi examinat prin prisma cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, întrucât textul pretins încălcat are natura unei astfel de reglementări.

Din această perspectivă, critica vizând greşita reţinere de către instanţa de apel a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a dezlegărilor date în dosarul nr. x/2018 - cu privire la deciziile Consiliului Naţional de Supraveghere în Domeniul Feroviar, dispoziţiile directorului general al societăţii recurente şi modalitatea de determinare a tarifelor pentru infrastructura feroviară - nu poate fi primită, având în vedere că erau întrunite cerinţele legale pentru dezlegarea oferită prin decizia atacată.

Înalta Curte subliniază că examenul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat impune instanţei să verifice dacă, între litigiile invocate, există identitate de părţi şi problemă litigioasă supusă dezbaterii, cerinţe întrunite în prezenta cauză, astfel cum rezultă din decizia atacată. Aşadar, contrar susţinerilor recurentei, legătura dintre cele două procese este evidentă, întrucât litigiul soluţionat anterior s-a desfăşurat între aceleaşi părţi şi a avut ca obiect pretenţii izvorâte dintr-un acelaşi raport juridic contractual, iar elementul care le deosebeşte, invocat de către recurentă în cuprinsul memoriului său pentru a infirma legătura, respectiv împrejurarea că facturile invocate drept temei al pretenţiilor sunt diferite în cele două procese, nu prezintă nicio relevanţă din perspectiva chestiunii supuse analizei.

Prin urmare, cât timp, în litigiul anterior, instanţele de judecată au statuat asupra incidenţei şi efectelor juridice ale deciziilor Consiliului Naţional de Supraveghere în Domeniul Feroviar (doar pentru perioada ulterioară datei de 01.10.2018), dispoziţiilor directorului general al societăţii recurente (pentru perioada anterioară aceleiaşi date) şi au impus modul de determinare a tarifelor pentru infrastructura feroviară, dezlegările asupra acestor aspecte sunt obligatorii pentru instanţa care a analizat ulterior pretenţii născute din acelaşi raport juridic, întrucât aceste aspecte nu pot primi interpretări diferite în funcţie de probatoriul administrat, după cum susţine eronat recurenta.

Aceasta a invocat decizia nr. 613/15.03.2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, cu scopul de a convinge instanţa de recurs că hotărârile pronunţate în dosare cu obiect similar pot constitui doar practică judiciară, care nu este izvor de drept şi nu are valoare probatorie.

În acest context, Înalta Curte subliniază că jurisprudenţa invocată nu este relevantă, deoarece prezenta cauză şi cea finalizată cu hotărârea reţinută de curtea de apel ca având putere de lucru judecat nu prezintă obiect similar, ci, în privinţa acestora, s-a constatat identitatea de părţi şi chestiune litigioasă.

Totodată, afirmaţia acesteia potrivit căreia nu se poate reţine puterea de lucru judecat, dat fiind că situaţia din prezenta cauză nu a fost soluţionată definitiv de o altă instanţă, evidenţiază faptul că recurenta confundă efectul pozitiv cu cel negativ al autorităţii de lucru judecat, deoarece situaţia invocată ar echivala cu judecata anterioară a aceleiaşi pricini, caz în care s-ar fi impus efectul negativ.

Faţă de critica subsecventă a recurentei, prin care a imputat instanţei de apel încălcarea regulii de ordine publică prevăzută de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că aspectele faţă de care a reţinut incidenţa puterii de lucru judecat nu au format obiectul învestirii sale, ci aveau caracter colateral, tangenţial, Înalta Curte aminteşte acesteia că, faţă de caracterul de ordine publică al acestei excepţii, autoritatea de lucru judecat poate fi opusă oricând, în orice stare a pricinii, de oricare din părţi sau de instanţă, din oficiu, aşadar nu există alte reguli speciale, de formă sau fond, privind învestirea instanţei cu această chestiune.

Prin urmare, se impune concluzia că argumentele expuse de titulara căii de atac în susţinerea greşitei reţineri, de către instanţa de apel, a puterii de lucru judecat, nu pot fi primite.

Circumscris motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat, prin primul set de critici, încălcarea prevederilor art. 1.350, art. 1.517 şi ale art. 1.548 C. civ., şi, în consecinţă, lipsa răspunderii sale contractuale, ca urmare a culpei cocontractantului, constând în perceperea unor tarife nelegale, împrejurare care, în opinia sa, i-ar justifica refuzul de plată. A subliniat că nu se poate reţine o faptă ilicită în sarcina sa, aşadar nici existenţa unui prejudiciu pentru care să fie ţinută a răspunde, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative pentru angajarea răspunderii sale contractuale.

Sub acest aspect, criticile recurentei sunt nefondate, întrucât examinarea deciziei atacate relevă că, în urma analizei conduitei sale contractuale, curtea de apel a constatat că se impune obligarea sa la plata tarifelor. Iar în prezentul cadru procesual, nu se poate relua analiza conţinutului drepturilor şi obligaţiilor asumate de părţi prin convenţie, acestea fiind chestiuni care fac necesară interpretarea probatoriului administrat, specifică fazelor devolutive ale procesului şi care nu se integrează controlului pe care instanţa de recurs îl realizează în limitele şi scopul prefigurat de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., de verificare a conformităţii hotărârii recurate cu regulile de drept.

Se cuvine subliniat faptul că nu este incidentă cauza exoneratoare de răspundere invocată, respectiv fapta culpabilă a reclamantei rezultând din calcularea unor tarife nelegale, întrucât s-a stabilit deja, cu putere de lucru judecat, că deciziile C.N.S.D.F. nu au aplicabilitate pentru perioada anterioară datei de 01.10.2018, în care au fost emise facturile analizate.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenta a invocat încălcarea sau aplicare greşită a dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 24/2000, art. 3 pct. 21, art. 31 alin. (7), art. 56 şi art. 57 din Legea nr. 202/2016, care reglementează modul de calcul al tarifelor pentru accesul pe calea ferată şi atribuţiile Consiliului Naţional de Supraveghere în Domeniul Feroviar, precum şi efectele deciziilor acestui organism de reglementare.

A arătat că, deşi Legea nr. 202/2016 a intrat în vigoare la 12.11.2016, iar Consiliul Naţional de Supraveghere în Domeniul Feroviar a constatat, prin deciziile nr. 1/2017 şi 2/2018, că, inclusiv în perioada analizată în speţă, intimata-reclamantă a încălcat dispoziţiile art. 31 alin. (7) şi art. 3 pct. 21 din Legea nr. 202/2016, faţă de tarifele aplicate prin dispoziţiile directorului general al CFR nr. 83/09.09.2008 şi nr. 259/29.12.2015, deciziile organismului de reglementare competent în domeniu fiind obligatorii, instanţa de apel a nesocotit toate aceste texte de lege şi acte administrative, stabilind greşit obligaţia sa de a achita tarife nelegale.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine, suplimentar celor deja expuse, că prin hotărârea atacată instanţa de apel a examinat caracterul cert, lichid şi exigibil al pretenţiilor intimatei-reclamante şi a reţinut că părţile şi-au asumat obligaţii cu putere de lege între ele, stabilind condiţiile şi termenele de plată, modalitatea de tarifare, posibilitatea recurentei-pârâte de a contesta borderourile ce au stat la baza facturilor şi efectele necontestării acestora - naşterea obligaţiei de a plăti sumele respective în termenul contractual; în consecinţă, analizând probatoriul administrat, a stabilit temeinicia pretenţiilor reclamantei.

Aşadar, recurenta, deşi ar fi putut să-şi exprime dezacordul faţă de modul de calcul şi valoarea tarifelor pretinse de cocontractant, nu a urmat procedura stabilită, ceea ce are semnificaţia încălcării clauzelor contractuale şi dă naştere, în mod legal, după cum a statuat şi curtea de apel, obligaţiei de plată.

Având în vedere argumentele expuse mai sus, rezultă că nicio critică nu a demonstrat nelegalitatea deciziei recurate, motiv pentru care Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Va respinge şi cererea intimatei-reclamante de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, observând că nu au fost administrate dovezi care să ateste efectuarea lor, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. GRUP FEROVIAR ROMÂN S.A. împotriva deciziei civile nr. 1604/03.11.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 martie 2024.