Cassation appeal annulled for failing to raise valid grounds in construction guarantee dispute; appellant ordered to pay litigation costs

Şedinţa publică din data de 26 martie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A., prin B. - Sucursala Bucureşti şi B. - Sucursala Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtelor la restituirea către aceasta a sumei de 924.101,48 RON, sumă care reprezintă reţineri operate din valoarea tuturor situaţiilor de lucrări emise de reclamantă şi acceptate de ambele părţi şi în temeiul cărora a emis facturi fiscale, achitate de către pârâta B. - Sucursala Bucureşti parţial, mai puţin reţinerile cuantificate mai sus; obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale aferente sumei solicitate, calculată până la data plăţii efective a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3321 din 24 decembrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu sucursala societăţii B. S.A., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă, a admis acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a obligat pârâta la plata sumei de 924.101,48 RON reprezentând garanţie de bună-execuţie la care se adaugă dobânda legală de la data de 30.11.2020 şi până la data plăţii şi a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 14.260,61 RON.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel principal pârâta B. S.A şi a solicitat admiterea căii de atac cu consecinţa modificării în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii lipsei calităţii procesuale pasive a B. S.A. şi respingerea cererii de chemare în judecată, admiterea cererii de suspendare a judecăţii cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) C. proc. civ. şi respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, în situaţia în care ar fi respinsă excepţia formulată şi cererea de suspendare a cauzei, precum şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Apelanta-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare şi respingerea apelului principal, şi, totodată, a formulat apel provocat împotriva încheierii din 3 decembrie 2021 şi a sentinţei civile nr. 3321 din 24 decembrie 2021 şi a solicitat respingerea excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a B. - Sucursala Bucureşti şi admiterea acţiunii inclusiv în contradictoriu cu această entitate, precum şi obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 562/2023 din 6 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul principal declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3321 din 24 decembrie 2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021.

A fost admis apelul provocat formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din 3 decembrie 2021 şi împotriva sentinţei 3321 din 24 decembrie 2021, în contradictoriu cu intimata B. S.A.

A fost anulată încheierea din 3 decembrie 2021, în sensul că a fost respinsă excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a B. S.A. Sucursala Bucureşti.

A fost schimbată sentinţa apelată în sensul că a fost respinsă acţiunea formulată împotriva B. S.A. şi B. S.A. Sucursala Bucureşti, ca nefondată.

A fost obligată intimata B. S.A. Sucursala Bucureşti la plata către apelanta reclamantă a sumei de 6.423 RON cheltuieli de judecată din apel.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 562/2023 din 6 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

După un scurt istoric al cauzei, în argumentarea cererii de recurs, a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept material care reglementează natura juridică şi efectele contractului de tranzacţie, respectiv art. 2267 şi urm. C. civ., denaturând efectele juridice ale tranzacţiei încheiate între părţi la data de 25.05.2020.

Astfel, în opinia recurentei, instanţa de apel a ignorat faptul că intimata-pârâtă a recunoscut îndeplinirea conformă a obligaţiilor recurentei ulterior rezilierii contractul nr. x Lugoj-Dej, încheindu-se, în acest sens, o tranzacţie extrajudiciară la data de 25.05.2020, în conformitate cu dispoziţiile art. 2267 şi urm. C. civ.

Într-o prezentare cronologică a situaţiei de fapt, reţinută de altfel de către instanţa de apel şi de către prima instanţă, referatul inginerului- reprezentant al Autorităţii Contractante (document care cuprinde specificaţii privind verificarea calităţii şi cantităţii tuturor lucrărilor executate corect sau deficitar care fac obiectul contractului nr. x Lugoj-Dej, nu doar a segmentului de lucrări de care s-a ocupat recurenta), a fost întocmit la data de 9 august 2019.

Pe baza acestui document, Autoritatea Contractantă CNAIR ar fi înţeles să rezilieze contractul încheiat cu intimata-pârâta la data de 27 august 2019.

În primul rând, aşa cum de altfel reţine corect şi instanţa de apel, nu există nicio dovadă că motivele care stau la baza rezilierii contractului de către CNAIR ar avea vreo legătură cu derularea contractului nr. x/20.04.2015 (pagina 9 din hotărârea de apel).

În al doilea rând, arată recurenta, ulterior acestor două momente, respectiv după ce pârâtei i s-au comunicat de către beneficiarul CNAIR aspectele privind neconformitatea lucrărilor, respectiv referatul Inginerului şi după ce contractul dintre aceasta şi CNAIR a încetat, la data de 25.05.2020 între părţile din prezenta cauza s-a încheiat o tranzacţie extrajudiciară, generată de necesitatea stingerii situaţiei litigioase de la acel moment, cauzată de neplata de către intimata-pârâtă a facturilor emise de recurentă potrivit contractului încheiat.

În cuprinsul acestei tranzacţii, pârâta recunoaşte creanţa pe care reclamanta o are împotriva ei (reprezentând contravaloarea lucrărilor executate de recurenta-reclamantă potrivit contractului), motivând că întârzierea plăţii s-a datorat dificultăţilor economice cauzate de rezilierea contractului încheiat cu Autoritatea Contractantă.

De asemenea, în cuprinsul acestei tranzacţii, pe care instanţa de apel, în acord cu reprezentantul apelantei-pârâte o apreciază ca fiind lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte conformitatea lucrărilor, B. S.A. recunoaşte creanţa recurentei reprezentând contravaloarea lucrărilor executate potrivit contractului, iar părţile (atât B., cât şi recurenta) renunţă la pretenţiile prezente şi viitoare, precum şi la orice drepturi decurgând din Contractul nr. x/20.04.2015.

Subliniază că nu este menţionată în Tranzacţie nicio obiecţiune privind calitatea ori cantitatea lucrărilor efectuate de către recurentă, acest aspect conducând la concluzia că a avut loc o acceptare tacită fără rezerve a lucrărilor şi că, implicit, îndeplinirea obligaţiilor a fost una conformă, având în vedere că Referatul Inginerului de la CNAIR este întocmit anterior acestei tranzacţii, iar plata efectuată fără rezerve vizează chiar aceste lucrări.

Cele reţinute de instanţa de apel în pagina 12 a hotărârii, în sensul că "nu este menţionată în tranzacţie nicio obiecţiune privind calitatea ori cantitatea lucrărilor efectuate de către apelanta-reclamantă, însă în egală măsură, nu există nicio menţiune privind conformitatea lucrărilor achitate", reflectă o încălcare flagrantă a dispoziţiilor art. 2267 C. civ., care reglementează acest tip de contract special, anume contractul de tranzacţie.

A adăuga voinţei părţilor, reţinând că în tranzacţie "nu există nicio menţiune privind conformitatea lucrărilor achitate", astfel cum în mod nelegal a procedat instanţa de apel echivalează cu denaturarea înţelegerii părţilor constatate prin contract şi evident greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2267 C. civ., care anulează efectele juridice ale tranzacţiei convenite de acestea.

Voinţa evident a părţilor de reglementare a relaţiilor dintre acestea şi de preîntâmpinare a unui eventual litigiu rezultă, pe lângă exprimarea fără echivoc ("părţile renunţă la pretenţiile prezente şi viitoare, precum şi la orice drepturi decurgând din Contract"), inclusiv din faptul că dacă pârâta ar fi dorit să semnaleze vreo neconformitate a lucrărilor pe care recurenta le-a executat, în ipoteza în care acestea ar fi fost semnalate de către Inginer, aşa cum aceasta susţine, ar fi făcut-o cel mai târziu la momentul încheierii tranzacţiei, la acel moment fiind în mod evident, cunoscut Referatul Inginerului.

Faptul că tranzacţia încheiata între părti în temeiul art. 2267 şi urm. C. civ. era de natură a reglementa relaţia acestora rezultă şi din exprimarea din finalul acestui act juridic, potrivit căruia tranzacţia încheiată "nu afectează în niciun fel sumele reţinute de către Antreprenor drept garanţie de bună execuţie a contractului şi care se vor elibera Subantreprenorului în condiţiile legii aplicabile şi a clauzelor contractuale".

Prin obligaţia de plată asumată de intimata-pârâtă prin tranzacţie au fost însuşite inclusiv situaţiile de lucrări care au stat la baza emiterii facturilor, chiar şi nesemnate de ambele părţi, astfel încât prin faptul că a reţinut că nesemnarea situaţiilor de lucrări ar echivala cu existenţa unui echivoc în ceea ce priveşte executarea corespunzătoare a contractului constituie o încălcare inclusiv a dispoziţiilor art. 2276 alin. (1) C. civ.

Aceasta dispoziţie legală prevede că "descoperirea ulterioară de înscrisuri necunoscute părţilor şi care ar fi putut influenţa conţinutul tranzacţiei (n.r. situaţiile de lucrări) nu reprezintă o cauză de nulitate a acesteia, cu excepţia cazului în care înscrisurile au fost ascunse de către una dintre părţi sau, cu ştiinţa ei, de către un terţ.

Or, cu atât mai mult înlăturarea efectelor tranzacţiei de către instanţa de apel constituie o încălcare a acestei dispoziţii legale, de vreme ce aceste situaţii de lucrări erau cunoscute intimatei-pârâte, în condiţiile în care în temeiul lor au fost emise facturile cu privire la care intimata-pârâtă şi-a asumat obligaţia de plată, obligaţie care a fost executată.

Este evident că intimata-pârâtă a încheiat tranzacţia în cunoştinţă de cauză, cunoscând situaţiile de lucrări pe care şi le-a însuşit, iar plata facturilor reprezintă de asemenea recunoaşterea executării lucrărilor conform contractului.

Nu trebuie făcută o confuzie între executarea lucrărilor, conform contractului, care generează obligaţia de plată a facturilor, obligaţie recunoscută prin tranzacţie şi executată de intimata-pârâtă şi obligaţia de garanţie a recurentei ulterior momentului recepţiei lucrărilor pe perioada de garanţie asumată contractual.

În concluzie, subliniază recurenta, deşi a reţinut corect încheierea acestui act juridic, tranzacţia extrajudiciară, instanţa de apel i-a denaturat efectele evidente, încălcând art. 2267 C. civ., astfel că hotărârea instanţei de apel este susceptibilă de casare.

În afară de încălcarea dispoziţiilor art. 2267 C. civ. şi ţinând cont de concluzia greşită la care a ajuns în urma acesteia, instanţa de apel, mai susţine recurenta, a încălcat dispoziţiile art. 1862 C. civ., reţinând că de vreme ce intimata-pârâtă nu mai avea acces pe şantier, contractul acesteia cu beneficiarul CNAIR fiind reziliat, nici nu mai putea să încheie un proces-verbal de recepţie.

Intimata-pârâtă a refuzat încheierea unui Procesul-verbal de finalizare a lucrărilor tocmai pentru a crea contextul favorabil de a nu restitui garanţia, deşi lucrarea este socotită recepţionată fără rezerve potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 1862 alin. (2) C. civ.

În aceste condiţii, faţă de prima notificare trimisă de recurentă în vederea efectuării recepţiei, precum şi faţă de lipsa oricăror motive întemeiate din partea pârâtelor de a refuza încheierea acestei recepţii, lucrarea "se socoteste recepţionată fără rezerve" la momentul la care s-a împlinit termenul maxim prevăzut în contract în acest scop, respectiv 15.10.2020.

Or, instanţa de apel a reţinut că era imposibilă aplicarea dispoziţiilor art. 1862 C. civ., întrucât intimata nu ar mai fi avut acces în şantier încă din anul 2019, din cauza rezilierii de către CNAIR a contractului de antrepriză la data de 27.08.2019.

O astfel de interpretare, consideră recurenta, este de natură a înlătura aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1862 C. civ. în raporturile dintre părţi, din cauza unui conflict pe care una dintre părţi l-ar fi avut cu un terţ, respectiv CNAIR (beneficiarul final).

În condiţiile în care, prevalându-se de un aspect care nu prezintă relevanţă, respectiv rezilierea contractului dintre CNAIR şi intimata-pârâtă, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1862 C. civ., reţinând în mod neîntemeiat că acesta nu ar putea fi aplicat în relaţia dintre părţi, hotărârea instanţei de apel astfel pronunţată este de asemenea susceptibilă de casare în condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta subliniază că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1270 C. civ., precum şi prevederile art. 1266 - art. 1269 C. civ., fie ignorând anumite aspecte contractuale, fie ajungând la o interpretare greşită a contractului încheiat între părţi.

În acest context, susţine, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile contractuale apreciind că garanţia constând în reţinerile operate nu putea fi eliberată.

Redând prevederile art. 10.2 alin. (2), (3) şi 4 din Contract recurenta menţionează că aceste prevederi stabilesc în mod clar faptul că poliţa asigurativă trebuie prezentată numai după momentul semnării procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

Or, tocmai intimata-pârâtă a fost cea care a refuzat să încheie un astfel de proces-verbal, acesta fiind de altfel motivul pentru care a fost iniţiat acest litigiu.

Instanţa de apel, mai susţine recurenta, denaturează dispoziţiile contractuale, încălcând art. 1270 C. civ., când reţine în mod nelegal în pagina 11 a hotărârii faptul că reclamanta nu ar fi făcut dovada încheierii unei astfel de poliţe asigurative şi nu ar fi întocmit şi predat situaţia finală a lucrării, aspecte care ar fi de natura a conduce la respingerea ca neîntemeiată a cererii de restituire a garanţiilor.

Or, clauzele contractuale menţionate trebuie interpretate potrivit art. 1268 alin. (3) C. civ. ("clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul) şi art. 1267 C. civ. ("clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului").

Prin faptul că instanţa de apel reţine că predarea situaţiei finale şi prezentarea poliţei asigurative ar constitui obligaţii ce trebuie executate anterior restituirii garanţiilor, se ignoră total obligaţia intimatei-pârâte de a încheia un proces-verbal de recepţie, proces-verbal care trebuia încheiat anterior executării acestor obligaţii şi care echivala cu situaţia finală a lucrărilor, în conformitate cu art. 10.2 alin. (2) din Contract.

Aşadar, concluzia instanţei, în sensul că recurenta ar fi trebuit să prezinte poliţa asigurativă, precum şi ignorarea refuzului intimatei-pârâte de a-şi executa obligaţia de efectuare a recepţiei, denaturează voinţa părţilor care, transpusă în contract, este obligatorie şi, potrivit art. 1270 C. civ., constituie legea acestora.

Aşa fiind, în situaţia refuzului intimatei-pârâte de încheiere a documentului de recepţie, recurenta consideră că deveneau aplicabile dispoziţiile art. 1862 C. civ. privind recepţia tacită.

Altfel spus, refuzul intimatei-pârâte de a încheia procesul-verbal de recepţie, evident abuziv, în condiţiile în care a achitat toate facturile emise de recurentă, acceptând situaţiile de lucrări, nu poate conduce la extinderea perioadei de garanţie reglementată contractual, care curge de la momentul terminării lucrărilor efectuate de recurenta-reclamantă.

Prin urmare, recurenta apreciază că nu-i poate imputată inacţiunea intimatei-pârâte, care refuză încheierea procesului-verbal de recepţie, pe de o parte în scopul păstrării reţinerilor cu titlu de garanţie de bună execuţie, iar pe de altă parte în scopul prelungirii în mod nepermis a perioadei de garanţie oferite contractual de către recurentă în calitate de executant.

Solicită instanţei admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) Cod procedură civilă, iar recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a luat în examinare, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 Cod procedură civilă coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e, precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă este sancţionată cu anularea recursului.

Înalta Curte constată că recurenta a indicat formal motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât din expunerea argumentelor evocate rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., recurenta solicitând, în realitate, instanţei de recurs să statueze asupra cauzei, ca atare, judecând în fond, şi nu doar să verifice decizia recurată în ce priveşte modul de aplicare a legi.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar nemulţumirea părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi relatarea situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora:

"recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prevalându-se de o cale extraordinară de atac, invocând o pretinsă încălcare a dispoziţiilor art. 1862 C. civ., art. 1267-1269, art. 1270 C. civ., respectiv art. 2267 C. civ., cele expuse de recurentă în cuprinsul cererii îmbracă doar aparenţa unor critici de nelegalitate, recurenta tinzând, în realitate, să obţină o nouă judecată pe fondul cauzei, prin stabilirea unei alte situaţii de fapt.

Nici susţinerile recurentei conform cărora instanţa de apel a interpretat greşit art. art. 10.2 alin. (2), (3) şi 4 din Contract şi a aplicat greşit normele edictate de art. 167, art. 1268 C. civ. nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate ale deciziei recurate, întrucât se solicită instanţei de recurs să revină asupra situaţiei de fapt şi de drept.

Înalta Curte reţine că judecătorii fondului sunt suverani în interpretarea actelor juridice ale cauzei deduse judecăţii, iar interpretarea dată nu poate face obiect de control în recurs.

Totodată, situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel (printr-o verificare proprie a materialului probator) constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului.

Aşa fiind, simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată şi la argumentele care au format convingerea instanţei, simpla reluare a aspectelor particulare ale litigiului şi prezentarea, din nou, a argumentelor expuse la instanţele de fond nu răspund exigenţelor legale care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, recursul nu se poate limita la o redare formală a textelor legale, condiţia dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligaţia de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.

În altă ordine de idei, se impune precizarea faptului că analizarea voinţei părţilor este un atribut al instanţelor de fond, nu şi al celei de recurs, concluzie impusă mai ales de concepţia noului C. proc. civ., care nu mai include, între motivele de recurs, pe unul asemănător celui reglementat, în Codul de la 1865, de art. 304 pct. 8; în concret, examenul instanţei supreme este limitat numai la a verifica dacă, la stabilirea voinţei reale a părţilor, a fost încălcată ori greşit aplicată vreo normă de drept material, cu precădere din categoria celor impuse de C. civ. pentru interpretarea convenţiilor; analiza celorlalte aspecte cu rol circumstanţial neintrând în sfera cenzurii în recurs.

De aceea, astfel cum s-a arătat, nemulţumirea recurentei-reclamante legată de hotărârea recurată, de modul în care instanţa de apel a concluzionat asupra stării de fapt, de interpretarea Tranzacţiei încheiate între părţi, nu deduce instanţei de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, ci reprezintă, în realitate, critici specifice unei căi de atac devolutive, care nu pot fi examinate în recurs, cale excepţională de atac care urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile (art. 483 alin. (3) C. proc. civ.).

În concret, recurenta-reclamantă critică modalitatea în care instanţa de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acţiunii.

Aşa fiind, motivul de nelegalitate instituit de pct. 8 al art. 488 Cod procedură civilă a fost invocat cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs restabilirea situaţiei de fapt, ceea ce, astfel cum s-a arătat, nu este permis în această fază procesuală.

Prin urmare, aspectele învederate de recurentă se situează în afara competenţelor instanţei de recurs atâta timp cât aceasta se raportează numai la situaţia de fapt, la contextul relaţiilor dintre părţi şi al derulării acestora sub aspect contractual şi legal, la modul în care părţile şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale, aducând în discuţie efectele îndeplinirii sau neîndeplinirii acestora, nefiind posibil a se reţine vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de casare prevăzute limitativ de lege, context în care recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv conferit de art. 488 Cod procedură civilă.

Cu alte cuvinte, recurenta are în vedere dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

În considerarea celor ce preced, constatând că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. şi nici nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) Cod procedură civilă, Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 562/2023 din 6 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-reclamante A. S.R.L. la plata sumei de 8274,77 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 562/2023 din 6 aprilie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 8274,77 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2024.