Housing contract liability: Diligence vs. result obligation and scope of urbanization duties in government housing programs

Şedinţa publică din data de 21 martie 2024

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

1. Obiectul cererii; Soluţia primei instanţe:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă în data de 28.09.2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Consiliului Local Voluntari, Consiliului ludeţean Ilfov, Consiliului Local al Sectorului 1 Bucureşti, Sectorului 1 Bucureşti, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Municipiul Bucureşti, B. S.A., Distrigaz Sud Reţele S.R.L., ludeţul Ilfov, Oraşul Voluntari şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: I. în principal, obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1.500 euro/lună, pentru perioada 28.09.2013-28.09.2016 (din care 1.300 euro/lună contravaloare lipsă folosinţă şi 200 euro/lună daune morale), precum şi la plata acestor daune pentru viitor, până la predarea la cheie a locuinţei; II. în subsidiar, obligarea tuturor pârâtelor la plata aceloraşi sume, în temeiul răspunderii contractuale, iar în ceea ce priveşte toţi pârâţii, şi, într-un alt subsidiar, în temeiul răspunderii delictuale; III. obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3085/2019 din data de 29 octombrie 2019 pronunţată în Dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a anulat cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local Voluntari, Consiliul ludeţean Ilfov, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Sectorul 1 Bucureşti; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Municipiul Bucureşti, B. S.A., Distrigaz Sud Reţele S.R.L., Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Consiliul General al Municipiului Bucureşti ca fiind îndreptată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis cererea principală formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi a obligat această pârâtă să achite reclamantului suma de 55.664 euro (echivalentul sumei de 247.676,96 RON, la cursul de 1 euro/4,4495 RON din data de 28.09.2016) cu titlu de daune-interese aferente perioadei 28.09.2013-14.11.2018, precum şi suma de 870 euro/lună (echivalentul sumei de 3.871,06 RON, la cursul de 1 euro/4,4495 RON din data de 28.09.2016), care se va calcula pentru viitor (începând cu 15.11.2018), până la data predării efective a locuinţei; a obligat pe aceeaşi pârâtă să achite reclamantului suma de 18.954,16 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel la considerente reclamantul A..

Şi pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE a formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 3618 din 28 noiembrie 2018 şi încheierii din data de 8 noiembrie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2016,.

Apelantul reclamant A. a formulat şi apel incident faţă de apelul formulat de apelanta-pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva sentinţei civile nr. 3618 din data de 28 noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI- civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub numărul de dosar x/2016

Prin decizia nr. 1836A din data de 7 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondate, apelul principal şi apelul incident formulate de apelantul reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 3618 din 28 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE.

A respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva încheierii din 8 noiembrie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul reclamant A..

A admis apelul formulat de apelanta pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva sentinţei civile nr. 3618 din data de 28 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

A schimbat dispozitivul sentinţei apelate, în sensul că a respins cererea de obligare a pârâtei la plata către reclamant a despăgubirilor, de la data de 15 noiembrie 2018, până la predarea efectivă a locuinţei, ca neîntemeiată.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE a formulat recurs împotriva deciziei civile anterior menţionate, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei de apel, rejudecarea cauzei şi pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii ca prescrisă, în principal şi ca neîntemeiată, în subsidiar.

Prin Decizia nr. 887 din data de 7 aprilie 2021 pronunţată în Dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1836A din 7 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a casat, în parte, decizia recurată şi a trimis cauza aceleiaşi curţi de apel, spre o nouă judecată a apelului formulat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva sentinţei civile nr. 3618 din 28.11.2018 şi împotriva încheierii din 08.11.2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă în Dosarul nr. x/2016. ' '

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 769A din 13 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva sentinţei civile nr. 3618/2018 din data de 28 noiembrie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că: a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe; a menţinut celelalte dispoziţii din sentinţa apelată.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, reclamantul A., indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate şi rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.

Cu titlu prealabil prezentării motivelor de recurs, recurentul- reclamant a arătat că înţelege să prezinte în sinteză criticile aduse deciziei recurate, astfel:

Reclamantul a susţinut că din lecturarea considerentelor deciziei atacate rezultă că apelul a fost admis întrucât există autoritate de lucru judecat, în ceea ce priveşte natura obligaţiilor asumate de ANL, ca fiind de diligentă şi nu de rezultat, că reclamantul nu a făcut proba culpei ANL în neîndeplinirea obligaţiilor sale contractuale, că dimpotrivă reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale şi nici nu a acţionat pentru sancţionarea constructorului, că în conţinutul obligaţiei de diligentă nu se include capacitatea ANL de acţiona în justiţie pentru asigurarea rezultatului, că obligaţia de diligentă nici nu funcţionează ca şi componentă de urbanizate în relaţia cu semnatarele Convenţiei MM nr. 1909/2004, că mandatul funcţionează doar pentru asigurarea executării şi finalizării construcţiei, aşa încât aceasta să fie predată la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Insă, aceste considerente vin în contradicţie cu prevederile: Legii nr. 152/1998, în baza cărora ANL a iniţiat Programul Guvernamental de Locuinţe ANL Henri Coanda (din care face parte şi lotul reclamantului), a emis oferta publică de contractate a unor locuinţe finalizate, conform legii şi pentru care a fost încheiat contractul de mandat, încât s-a ajuns la concluzia că acest Program nu are coordonator, conducător, responsabil pe de-a întregul, de integrare a tuturor elementelor sale, fiind iniţiat jocandi causa, iar ANL este exonerată de răspundere; art.

2. din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, conform cărora finalizarea locuinţei prin realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor implica edificarea atât a construcţiei de către constructor, cât şi a instalaţiilor pentru care este necesară executarea reţelelor de apă, canal (de către Primării) şi a celor de gaze curent electric (de către Distrigaz Sud Reţele S.R.L., B.), toate fiind entităţi semnatare ale Convenţiei MM nr. 1909/2004, din care rezultă că mandatul ANL funcţionează şi pe componenta de urbanizare, fără de care nu se poate finaliza şi preda o construcţie; art.

5. din Regulamentul privind recepţia construcţiilor din 18.05.2017, aprobat prin H.G. nr. 343/2017 de modificare a H.G. nr. 273/1992; art. 1066 şi următoarele din vechiul C. civ., conform cărora clauza penală este datorată doar dacă sunt îndeplinite toate condiţiile acordării de despăgubiri, însă în cazul constructorului nu sunt îndeplinite trei dintre condiţiile răspunderii civile contractuale: fapta ilicită, culpa şi raportul de cauzalitate între fapta culpabilă şi prejudiciu, pentru că reţelele de utilităţi, fără de care nu se pot finaliza lucrările de construire şi nu se poate face recepţia la terminarea lucrărilor, nu sunt în sarcina ANL, iar predarea locuinţei de către constructor este o operaţiune ulterioară recepţiei la terminarea lucrărilor; art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991(r2) privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, art. 9 alin. (9) lit. (i) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, conform cărora recepţia construcţiilor este o componentă a sistemului calităţii în construcţii, reglementată de norme imperative ce nu pot fi ignorate şi nu poate fi forţat reclamantul să preia casa fără să fie făcută recepţia la terminarea lucrărilor; art. 1540 alin. (2) din vechiul C. civ. conform cărora răspunderea pârâtei ANL intervine pentru culpa cea mai uşoară, mai ales că este o instituţie a statului cu atribuţii specifice în executarea obligaţiilor; art. 969 şi 970 din vechiul C. civ. art. 501 C. proc. civ.

şi art. 249 din acelaşi cod.

S-a ajuns la definirea răspunderii ANL prin prisma îngustă a diferenţei între obligaţia de rezultat şi diligentă, fiind pierdută esenţa legală, respectiv aceea că, indiferent de natura acestor obligaţii, ANL este organul guvernamental care a iniţiat, condus şi coordonat acest proiect, atât pe componenta lucrărilor de construcţii, cât şi pe componenta urbanizării, din care fac parte şi reţelele de utilităţi.

Mai mult chiar, în analiza obligaţiei de diligentă s-au evocat aşa numitele neîndepliniri ale obligaţiilor reclamantului, deşi unele nu sunt obligaţiile sale, iar în parte sunt condiţionate de executarea obligaţiilor de către ANL.

Prin acest artificiu de interpretare greşită a legii beneficiarii sunt împărţiţi în două categorii: beneficiari pentru care se angajează răspunderea ANL şi beneficiari pentru care nu se angajează răspunderea ANL, pentru că obligaţiile sunt diferite de la caz la caz, deşi legea este unică, contractele de mandat sunt identice din punct de vedere legal, iar justiţia trebuie să fie egală.

Calificarea obligaţiei de diligentă nu poate schimba rolul, poziţia pârâtei ANL, aşa cum sunt acestea definite de Legea nr. 15/1998, în baza căreia a fost încheiat contractul de mandat, act juridic de sorginte legală, încheiat în executarea de către ANL a obligaţiilor legale bine definite de lege, cu care acest contract se completează.

Faptul că decizia din apel nu a fost recurată nu poate fi o culpă a reclamantului în calificarea acestei obligaţii ca fiind de diligentă, aşa cum sugerează instanţa de apel, pentru că ar însemna să se speculeze că decizia din recurs ar fi fost de admitere, cu atât mai mult cu cât calificarea dată de Tribunalul Bucureşti, menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, în primul ciclu procesual, - de obligaţie de diligentă -, nu a dus la soluţia respingerii cererii.

In aceeaşi măsură, faptul că, pentru toţi beneficiarii Proiectului Guvernamental de Locuinţe ANL Henri Coanda, pârâta ANL este instituţie de interes public cu atribuţii în dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, nu poate să ducă la o diferenţă de tratament în justiţie, prin artificiul calificării obligaţiei ANL de diligentă sau de rezultat, pentru că asta înseamnă o aplicare greşită a legii prin interpunerea artificială a calificării, faţă de sensul clar al dispoziţiilor legale încălcate.

Recurentul a susţinut că hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 969 coroborat cu art. 977, 978, 979, 981, 982 din C. civ. şi a dispoziţiilor art. 1, 2, 3, 4, 5 şi 6 din Legea nr. 152/1998 privind organizarea şi funcţionarea ANL, în ceea ce priveşte calitatea pârâtei ANL în raporturile juridice cu reclamantul, coroborat cu dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea in construcţii, art. 1-5 din Regulamentul de recepţie al lucrărilor de construire şi a instalaţiilor aferente aprobat prin H.G. nr. 273/1994, coroborat cu art. 6 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe din 27.06.2001, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Acest motiv de recurs este incident prin intermediul considerentului că au fost calificate obligaţiile ANL ca fiind de diligentă. Curtea de Apel Bucureşti a eliminat din analiza şi aprecierea sa calitatea ANL de iniţiator şi conducător al Programului de Locuinţe ANL Coanda şi de investitor, cu încălcarea legii.

Or, invocându-se caracterul acestor obligaţii ca fiind de diligentă, s-a ajuns ca ele să fie efectiv golite de conţinut, în contradicţie totală şi flagrantă cu atribuţiile ANL date de lege pentru a fi transpuse şi executate prin contractele de mandat încheiate de ANL cu beneficiarii.

Apoi, considerentul instanţei de apel, în sensul că toata construcţia cererii de chemare în judecată se bazează pe obligaţia de rezultat a ANL este absolut greşit, pare că se încearcă să se constituie temei pentru respingerea apelului prin culpabilizarea reclamantului.

Dimpotrivă, construcţia cererii de chemare în judecată şi a acţiunii civile în ansamblu este bazată pe răspunderea ANL în calitatea sa de instituţie de interes public cu atribuţii în dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, iar faptul că s-a propus de către reclamant calificarea acestor obligaţii ca fiind de rezultat nu este un motiv în funcţie de care se admit sau se resping cererile de chemare în judecată.

În analiza şi aprecierea poziţiei şi a obligaţiilor pârâtei, instanţa de apel a ignorat caracterul unitar al obligaţiilor născute în sarcina acesteia, interdependenţa şi întrepătrunderea lor, precum şi poziţia legală a pârâtei ANL de a asigura finalizarea proiectului rezidenţial Henri Coanda, ce constituie scopul şi elementul definitoriu care determină caracterul obligaţiilor în sarcina ANL.

Executarea obligaţiilor intimatei ANL, calificate în acest caz de diligentă, trebuia apreciată prin prisma calităţii acesteia de investitor (sau dezvoltator), de asigurare a predării construcţiei la termen şi în conformitate cu dispoziţiile autorizaţiei de construire şi cu proiectul tehnic, adică prin realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor, contorm art. 22 din Legea nr. 50/1995 privind calitatea in construcţii, art. 1-5 din Regulamentul de recepţie al lucrărilor de construire şi a instalaţiilor aferente aprobat prin H.G. nr. 273/1994, coroborat cu art. 6 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe.

Din analiza acestor texte legale, raportat la analiza ofertei publice făcută de ANL de contractare a locuinţei ANL din cadrul Programului de locuinţe ANL Henri Coanda, rezultă că analiza obligaţiei de diligentă nu poate fi desprinsă de rolul legal al pârâtei ANL.

Prin urmare, nu pot fi acceptate considerentele şi implicit decizia din apel, în sensul că, deşi ANL a făcut oferta publică de contractare şi a angrenat peste 1000 de familii să contracteze credite pe care sa le plătească 30 de ani, le-a stricat planurile de viaţă şi evoluţia familiilor, şi, deşi ANL efectuează toate operaţiunile imobiliare necesare construirii, finalizării şi predării către beneficiari a locuinţelor construite prin programele proprii prevăzute de Legea nr. 152/1998, republicata, cu modificările si completările ulterioare, pentru că ANL are obligaţii de diligentă, răspunderea este în altă parte, mai precis la acele entităţi care nu au semnat cu beneficiarii şi care nu au rolul de a asigura finalizarea şi predarea caselor, prin conducerea si supravegherea proiectului, montajul resurselor financiare.

Hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 11/1995 privind calitatea în construcţii, art. 5. din Regulamentul privind recepţia construcţiilor din 18.05.2017, art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 (r2) privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, art. 9 alin. (9) lit. (i) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea in construcţii, şi ale art. 969 şi 970 din vechiul C. civ.

Asigurarea finalizării construcţiei implică atât asigurarea executării lucrărilor de construcţie în sine, cât şi a instalaţiilor care deservesc şi fac funcţională construcţia rezultată, conform art. 2 din Legea nr. 10/1995 şi care fac parte din componenta de urbanizare a Cartierului, aşa încât cele două componente nu pot fi despărţite, după cum a procedat instanţa de apel, prin aprecierea că obiectul contractului de mandat se limitează doar la construcţie.

Diminuarea de către Curtea de Apel Bucureşti a obiectului contractului de mandat, clar şi neechivoc, este rezultatul încălcării şi a dispoziţiilor art. 5 din Regulamentul privind recepţia construcţiilor din 18.05.2017.

Or, dacă ANL s-a obligat să asigure finalizarea construcţiei, ce nu poate fi considerată finalizată, conform legii, fără reţele de utilităţi şi fără recepţia la terminarea lucrărilor (acesta fiind singurul sens legal al contractului de mandat în raport de prevederile legale incidente în materia construcţiilor şi a legii sale speciale de organizare funcţionare nr. 152/1998), considerentul instanţei de apel în sens contrar, este fără temei legal, fiind dat cu încălcarea legii.

Raţionamentul total greşit al Curţii de Apel Bucureşti, în sensul că mandatul nu priveşte şi lucrările de urbanizare, este contrazis de art. 15 din contractul de mandat, care prevede foarte clar că obligaţiile ANL subzistă până la recepţia finală a construcţiei, ce reprezintă o alta componentă a calităţii în construcţii şi care este ulterioară recepţiei la terminarea lucrărilor, conform art. 24 din Regulamentul privind recepţia construcţiilor din 18.05.2017, fiind deci evidentă necesitatea corelării şi contextualizării legale a obiectului contractului de mandat şi a obligaţiilor ANL de prevederile din domeniul construcţiilor.

Faptul că unii beneficiari s-au asociat şi în C. şi au obţinut obligarea Municipiului Bucureşti la executare doar a unor lucrări de urbanizare, nu înseamnă ca mandatul ANL faţă de reclamant nu mai funcţionează, întrucât reclamantul nu este asociat, executarea lucrărilor nu acoperă prejudiciul de întârziere suferit din culpa ANL, acţiunea în justiţie a Asociaţiei reprezintand doar un mecanism legal pentru obţinerea executării directe a lucrărilor şi nu poate exonera ANL de răspunderea sa în calitate de investitor.

Municipiul Bucureşti este obligat să execute doar o parte din lucrările de urbanizare, nu face de exemplu reţetele de gaze, iar fără ele nu se poate face recepţia la terminarea lucrărilor.

Şi din această perspectivă, susţine că hotărârea este deficitară.

Deci, contrar considerentelor hotărârii de apel, ANL are obligaţia de a asigura urbanizarea Cartierului Henri Coandă, întrucât fără realizarea reţelelor de utilităţi nu poate fi făcuta recepţia la terminarea lucrărilor, care înseamnă finalizarea locuinţelor, adică exact obiectul contractului de mandat.

Hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1066 şi următoarele din vechiul C. civ., privind condiţiile funcţionării clauzei penale, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, printre considerentele care au dus la pronunţarea deciziei recurate regăsim şi pe acelea conform cărora reclamantul nu are dreptate când arată că ANL nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale de a folosi pârghiile din contractul de antrepriză generală constând în încasarea penalităţilor de întârziere pentru că, de fapt, el avea la dispoziţie clauza penală prevăzută de art. 10 din contractul de construire.

Şi acest considerent este greşit, fiind rezultatul neînţelegerii mecanismului legal şi derularea legală, logică a obligaţiilor contractuale dintre investitor (ANL) şi executant (constructorul), pe de o parte, respectiv investitor (ANL) şi beneficiar (reclamant) pe de altă parte.

în cazul de faţă clauza penală, conţinută în art. 10 din Contractul de Construire, este inaplicabilă, întrucât nu sunt îndeplinite trei dintre condiţiile răspunderii civile contractuale: fapta ilicită, culpa şi raportul de cauzalitate între fapta culpabilă şi prejudiciu, deoarece până la finalizarea lucrărilor edilitare de infrastructură, imobilul cu destinaţie de locuinţă nu se consideră recepţionat, iar, pe cale de consecinţă, nici nu poate fi predat de constructor şi nici nu poate fi folosit, executarea şi finalizarea acestora din urma este o condiţie legală sine qua non pentru încheierea Procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, iar în lipsa acestuia din urmă nu se poate realiza predarea locuinţei de către constructor.

Deci, reclamantul nu are în mod concret şi practic la dispoziţia sa instrumentul clauzei penale, configuraţia şi conţinutul contractelor fiind realizată de ANL, astfel, inclusiv, pe acest aspect, hotărârea este nelegală.

Acest mecanism legal nu a fost văzut de instanţa de apel, fiind destul de lesne de decelat, întrucât pe lângă faptul că realizarea reţelelor de utilităţi nu sunt în sarcina constructorului, chiar dacă reclamantul a încheiat contractul de construire cu constructorul, acesta nu a fost nici selectat de reclamanţi şi nici nu era sub controlul acestuia, aspect care rezultă prin comparaţia contractului de antrepriză generală cu cel de construire, primul asigurând, prin conţinutul şi clauzele sale, controlul ANL asupra constructorului; contractul de construire nu are pârghii de control ale beneficiarului asupra constructorului.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii şi este dată cu încălcarea dispoziţiilor din Legea nr. 50/1991, Legea nr. io/1995, H.G. nr. 808/2005, Normativul 7/1999, H.G. nr. 807/2015, art. 969 vechiul C. civ. privind obligaţiile contractuale şi ale Legii nr. 152/1998, motive de recurs prevăzut de art. 488 pct. 1 pct. 6 si 8 C. proc. civ.

In speţă, există o confuzie între noţiunea de lucrări de construcţie şi noţiunea de construcţie.

Printre considerentele care au dus la pronunţarea deciziei recurate se regăseşte şi acela că recepţia finală nu a fost posibilă din cauza neracordării la utilităţi, deşi ea este făcută în proporţie de 90%, cu toate că neracordarea este din culpa ANL, care nu a asigurat realizarea reţelelor de utilităţi, atâta timp cât fără reţele nu se poate face racordul la aceste utilităţi.

Totodată, a reţinut instanţa de apel că, deşi construcţia este realizată în proporţie de 90%), o recepţie finală nu s-a putut face în absenţa racordului la utilităţi, confuzia între recepţia finală şi recepţia la terminarea lucrărilor fiind clară, cele două operaţiuni fiind distincte, au funcţiuni tehnice şi juridice diferite, doar recepţia la terminarea lucrărilor fiind legată de finalizarea lucrărilor şi naşterea construcţiei.

De aceea, hotărârea dată este rezultatul aplicării greşite a dispoziţiilor legale arătate şi chiar a ignorării art. 37 din Legea nr. 5 0/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii coroborat cu art. 5 din H.G. nr. 273/1994, modificată prin H.G. nr. 343/2017, conform cărora o construcţie se finalizează prin recepţia la terminarea lucrărilor, iar darea în folosinţă a unei construcţii poate fi făcută doar după realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor, recepţia finală fiind ulterioară recepţiei la terminarea lucrărilor, şi care constituie exact obiectul contractului de mandat.

Astfel, definiţia sintagmei lucrări de construcţie o găsim în Anexa 2 pct. 16 Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, în art. 2 alin. (3) din H.G. nr. 808/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind autorizarea laboratoarelor de analize şi încercări în activitatea de construcţii.

Definiţia construcţiei se regăsesşte expresis verbis în H.G. nr. 907/2016 privind etapele de elaborare şi conţinutul-cadru al documentaţiilor tehnico-economice aferente obiectivelor/proiectelor de investiţii finanţate din fonduri publice; aceeaşi definiţie se găseşte şi în Normativul de siguranţă la foc a construcţiilor indicativ P 118-99, din 07.04.1999 şi Legea nr. 10/1995 operează cu cele două noţiuni, în mod distinct, de lucrări de construcţii şi construcţii.

Din cele ce preced, rezultă că sunt în prezenţa lucrărilor de construcţie (în cazul realizării unei construcţii noi finalizate, cum este cazul de faţă) până la momentul realizării recepţiei la terminarea lucrărilor, moment în care ia naştere construcţia finalizată, ce constituie o entitate tehnică şi juridică, obiect al dreptului de proprietate în mod integral.

Totodată, în speţă, există o confuzie între noţiunea de finalizare a lucrărilor de construcţie şi noţiunea recepţia la terminarea lucrărilor iar apoi recepţia finală.

Definiţia recepţiei la terminarea lucrărilor o regăsim în Regulamentul privind recepţia construcţiilor aprobat prin H.G. nr. 273/1994, modificată prin H.G. nr. 343/2017, şi implicit găsim şi definiţia finalizării lucrărilor de construire.

Din cele arătate, reiese că finalizarea lucrărilor de construire nu se confundă cu recepţia la terminarea lucrărilor, atâta timp cât prin recepţia la terminarea lucrărilor se certifică de către o comisie, ce exclude prezenţa executantului, a realizării lucrărilor de construcţie în conformitate cu prevederile proiectului tehnic, ale autorizaţiei de construire şi a detaliilor de execuţie tehnice.

Hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., ale art. 1540 alin. (2) vechiul C. civ., fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Ţinând cont de dezlegările instanţei supreme, în sensul de a se stabili de către instanţa de rejudecare dacă ANL este în culpă, în raport cu obligaţiile asumate de ANL, şi de calificarea lor ca fiind de diligentă şi nu de rezultat, după cum s-a antamat în precizările prealabile expunerii motivelor de recurs, în pronunţarea hotărârii, Curtea de Apel Bucureşti nu a respectat dezlegările date de înalta Curte, făcând o analiză incompletă a obligaţiilor ANL şi cu încălcarea art. 249 C. proc. civ. privind sarcina probei, precum şi ale art. 1540 alin. (2) vechiul C. civ. privind angajarea răspunderii mandantului pentru culpa uşoară, şi conţinutului obligaţiei de diligentă, consacrat şi reluat de art. 1480 Noul C. civ. privind aprecierea diligentei în executarea obligaţiilor de către debitoarea obligaţiei de executat, adică ANL.

In acest fel au fost încălcate si dispoziţiile art. 501 C. proc. civ.

Pentru a arăta greşelile instanţei de apel în analiza culpei, recurentul a expus, pe larg, în memoriul de recurs obligaţiile încălcate de ANL pe componenta de executare a lucrărilor de construcţie şi pe componenta de urbanizare, deşi ele nu pot fi despărţite de tot, existând o strânsă de legătura între acestea.

Considerentul instanţei de apel, în sensul că în cazul obligaţiei de diligentă ar fi exclusă o astfel de îndrituire, este artificială şi este nemotivată în drept. Sub presiunea proceselor de daune făcute de beneficiari, ANL a început să promoveze acţiuni de chemare în garanţie împotriva entităţilor semnatare ale Convenţiei MM nr. 1909/2004 şi nu există nicio hotărâre judecătorească privind lipsa capacităţii de folosinţă sau alt impediment al ANL de a acţiona în justiţie.

Nu există niciun considerent al instanţei de apel despre tolerarea constructorilor şi nici nu poate fi contestată lipsa de diligentă a pârâtei, în realitate funcţionând o adevărată prezumţie judiciară de conivenţă frauduloasă a ANL cu constructorii.

Nu există niciun considerent al instanţei de apel despre modul de lucru al unei instituţii a statului român care are prin lege iniţierea şi derularea de programe naţionale de locuinţe.

Recurentul mai susţine că pârâta nu a promovat acţiune în rezilierea Contractului de antrepriză generală nr. 3678/19.04.2004, cu încălcarea art. 98 din al acestuia; abia în 23.08.2018 a realizat rezilierea contractelor de antrepriză cu constructorul.

Din 23.08.2018 nu există nici un contract de construire, absolut necesar pentre reactivarea finanţării, imputată în mod incorect şi greşit de Curtea de Apel Bucureşti, reclamantului în sensul că ar ţine in mod exclusiv de acesta cu ignorarea mecanismului creditului ipotecar în cadrul căruia se făcea finanţarea.

Chiar dacă lucrările ar fi fost executate în proporţie de 90%, pentru a se naşte construcţia trebuia să se ajungă la 100%, iar termenul de predare este depăţit de peste 10 ani. Obligaţia de înlocuire trebuia executată în timp util, nu după 10 ani. Pe acest aspect, nu există nicio verificare a instanţei de apel.

Considerentul Curţii de Apel Bucureşti, în sensul că nu este fondată susţinerea reclamantului potrivit căreia ANL nu a depus diligente suficiente în executarea mandatului atât timp cât construcţia este realizată 90%, este exterior realităţii contractuale şi legale, fiind dat cu încălcarea dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., întrucât reclamantul nu avea nicio. obligaţie să facă cereri pentru ca ANL să îşi execute obligaţiile contractuale.

Apoi, pentru că nu doar proporţia lucrărilor de construcţie este indicatorul relevant, ci şi termenul în care se realizează finalizarea construcţiei, care este depăşit cu peste 10 ani, dar şi calitatea lor.

In concluzii, după cum rezultă din considerentele deciziei, Curtea de Apel nu a făcut nicio analiză pe obligaţiile ANL.

Dimpotrivă, a imputat reclamantului că nu a făcut cereri către ANL ca să înlocuiască constructorul, că nu a asigurat finanţarea prin faptul că nu a răspuns notificărilor pentru asigurarea disponibilităţilor băneşti, încălcând astfel regulile prevăzute de art. 249 C. proc. civ. privind sarcina probei.

Contrar considerentelor deciziei atacate, ANL este responsabilă şi pe componenta de urbanizare a Cartierului Henri Coandă, după cum rezultă din art. 4 din Convenţia MM nr. 1909/2004, iar pe această componentă ANL nu a executat sau a executat necorespunzător o serie de obligaţii.

Sensul îndeplinirii obligaţiilor de diligentă în acord cu dispoziţiile art. 1540 alin. (2) vechiul C. civ. (pe care Curtea de Apel 1-a evitat inexplicabil) a fost redat în memoriul de recurs, recurentul susţinând că instanţa era obligată să facă acest lucru prin prisma dezlegărilor instanţei supreme, iar cu privire la negarea executării obligaţiilor de către ANL, aceasta trebuia să aducă dovezi pozitive sau intervenirea unor cauze de exonerare de răspundere în acord cu art. 249 C. proc. civ.

Hotărârea este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit, a) şi e) din Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, în ceea ce priveşte obligaţia reclamantului de asigurare a finanţării.

Considerentele Curţii de Apel Bucureşti, în sensul că reclamantul nu a asigurat finanţarea, ignoră dispoziţiile legale menţionate.

Asigurarea finanţării nu este autonomă de obligaţiile ANL şi nu este în sarcina reclamantului, aşa cum a motivat Curtea de Apel Bucureşti, fără nicio verificare a condiţiilor legale, pur şi simplu, prin preluarea apărărilor nefondate ale ANL.

ANL trebuia să informeze reclamantul că a selectat un nou constructor cu care acesta să încheie un contract de construire, după care în baza Convenţiei nr. x/10.2003 la ANL şi nr. 623 la D. S.A., încheiată între Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi D. S.A. să îl informeze din nou pe reclamant că se poate reactiva finanţarea lucrărilor de construcţie a casei, în condiţiile în care finanţarea a înregistrat suspendări din cauza exclusivă a neformulării cererilor de tragere din partea ANL, iar reclamantul rambursa ratele de credit.

Acesta este sensul lucrurilor şi nu cel reţinut de Curtea de Apel Bucureşti pe baza prezentărilor nefundamentate ale ANL, dar validate, prin încălcarea legii, de instanţa de apel.

Aprecierea probei culpei ANL în îndeplinirea obligaţiilor de diligentă nu poate fi făcută cu încălcarea dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., atât timp cât reclamantul a formulat negaţii şi cât situaţia juridică demonstrează inacţiunea ANL în executarea obligaţiilor întocmai şi la termen.

In loc să aplice aceste reguli clare s-a inventat obligaţia prealabilă a reclamantului de a face cereri de înlocuire a constructorului, deşi nu exista o astfel de obligaţie în contractul de mandat.

în fata negaţiilor reclamantului, ANL trebuia sa facă dovada pozitivă sau să probeze intervenţia unor cauze exoneratoarc de răspundere.

Prelungirea termenului s-a făcut în interesul ANL şi nu invers, după cum motivează instanţa de apel, respectiv că reclamantul a făcut înţelegeri neştiute de ANL.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 13 octombrie 2022, sub nr. x/2016*.

Apărarea formulată în cauză

Intimata- pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE a formulat întâmpinare, prin care a susţinut că recursul nu cuprinde motive de nelegalitate, ci doar aspecte de netemeinicie; totodată, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început la data de 28 septembrie 2016, aşadar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018.

IV. Procedura de filtrare a recursurilor

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 10 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au formulat punct de vedere în scris la raport.

La termenul din 26 septembrie 2023, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata- pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, prin întâmpinare, şi a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul- reclamant A., acordându-se termen de judecată în şedinţă publică, la data de 21 noiembrie 2023, cu citarea părţilor, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor şi apărărilor formulate, în raport de actele dosarului şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare:

Recurentul- reclamant şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În ceea ce priveşte critica ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., motivul de casare va fi analizat din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Susţine recurentul-reclamant că instanţa de apel nu a respectat limitele judecăţii în fond după casarea dispusă de instanţa supremă şi a făcut o analiză incompletă a obligaţiilor A.N.L., precum şi încălcarea art. 249 C. proc. civ. privind sarcina probei, precum şi ale art. 1540 alin. (2) vechiul C. civ., privind angajarea răspunderii mandantului pentru culpa uşoară şi conţinutului obligaţiei de diligenţă, consacrat şi reluat de art. 1480 Noul C. civ., privind aprecierea diligenţei în executarea obligaţiilor de către A.N.L.

Motivul astfel invocat este nefondat.

Dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc obligativitatea hotărârii instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate pentru instanţa care judecă fondul, instanţa de apel, în rejudecare, fiind ţinută de dezlegările privind dreptul pozitiv incident ale instanţei de casare.

În acelaşi timp, dispoziţiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ. prevăd şi că instanţa de fond va judeca, din nou, în limitele casării, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

Contrar susţinerilor recurentului- reclamant, prin decizia recurată, pronunţată în al doilea ciclu procesual, instanţa de apel a identificat, în prealabil, în mod corect obiectul analizei format din criticile pârâtei în legătură cu soluţia primei instanţe, de verificare a temeiniciei pretenţiilor reclamantului din perspectiva obligaţiei de diligenţă a pârâtei şi existenţa legăturii de cauzalitate, cu respectarea actelor normative indicate de instanţa supremă, prin decizia de casare.

Înalta Curte reţine în plus că dispoziţiile art. 481 C. proc. civ. prevăd că apelantului nu i s-ar putea crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, aceasta putând fi schimbată numai în favoarea celui care a exercitat apelul, adică a pârâtei, principiu non reformatio in pejus care trebuie respectat şi cu ocazia rejudecării după admiterea căii de atac a recursului împotriva primei deciziei din apel, în lipsa unei derogări exprese.

Prin urmare, instanţa de apel, în rejudecarea în fond după casare, a respectat pe deplin dispoziţiile art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, această obligaţie de diligenţă a fost calificată ca atare, în apel, în primul ciclu procesual şi nerecurată, bucurându-se, astfel, de autoritate de lucru judecat.

Recurentul-reclamant a criticat hotărârea recurată şi din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinând că hotărârea instanţei de apel este motivată prin argumente contradictorii.

Înalta Curte apreciază neîntemeiate criticile recurentului, observând că, de fapt, astfel cum acestea au fost formulate, recurentul- reclamant nu este de acord cu ele, iar pretinsa contradicţie invocată nu este între considerente, ci între acestea şi anumite prevederi legale, ceea ce, în niciun caz nu poate fi primit.

De altfel, recurentul- reclamant omite să indice în concret care sunt acele considerente contradictorii avute în vedere, limitându-se să prezinte trunchiat pasaje din decizia de apel, ceea ce confirmă invocarea formală a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În realitate, nemulţumirile recurentului vizează modalitatea concretă în care instanţa de apel a apreciat probatoriul şi a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale, aspecte care nu se circumscriu motivului de recurs invocat. Instanţa de control judiciar a procedat la analiza legalităţii deciziei din apel prin raportare la aplicarea şi interpretarea normelor de drept material incidente în cauză.

Prin urmare, se constată că decizia recurată respectă exigenţele prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) teza finală C. proc. civ., considerentele expuse susţinând în mod direct şi necesar soluţia cuprinsă în dispozitiv şi în niciun caz nu se poate susţine că ar fi contradictorii.

În fine, în ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că toate criticile formulate de recurent privesc aspecte de temeinicie.

Se va avea în vedere faptul că, deşi formal se invocă încălcarea de către instanţa de apel a unor dispoziţii de drept material, în realitate recurentul- reclamant este nemulţumit de modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate şi conţinutul actelor juridice încheiate de părţi, în stabilirea situaţiei de fapt.

Astfel, argumentele la care face referire recurentul în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se întemeiază pe materialul probator administrat în cauză, care ar confirma, în opinia părţii, faptul că obligaţia de diligenţă a intimatei- pârâte nu a fost executată corespunzător.

Or, raportat la aceste critici de netemeinicie, Înalta Curte subliniază că instanţa de apel are plenitudine de apreciere cu privire la probatoriul administrat, nefiindu-i permis instanţei de recurs să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, întrucât recursul reprezintă o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Sunt avute în vedere în acest sens dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmăreşte să supună acestei instanţe examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, precum şi ale art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din acelaşi cod, conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de acest articol.

Prin urmare, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, precum şi la concluzia acesteia, Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine încălcarea sau aplicarea greşită a vreunor dispoziţii de drept material, cum nefondat pretinde recurentul- reclamant.

Totodată, trebuie menţionat faptul că, în soluţionarea căii de atac extraordinare a recursului, instanţa de control judiciar are a analiza legalitatea deciziei atacate, acesta fiind, practic, obiectul învestirii instanţei de recurs, sens în care, criticile recurentului trebuie să vizeze, cu respectarea prevederilor art. 488 C. proc. civ., hotărârea atacată, şi nu aspectele raportului juridic arătate deja în faţa instanţei de fond, în cuprinsul cererii introductive, astfel cum reia recurentul- reclamant prin recursul de faţă.

Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurentul- reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 769 A din 13 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 martie 2024.