Performance guarantee recovery barred by foreign insolvency filings despite retroactive effect of suspensive condition

Şedinţa publică din data de 19 martie 2024

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 28 ianuarie 2016 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2016, astfel cum a fost modificată la 9 iunie 2016, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., B. şi B., a solicitat obligarea pârâtei Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. la plata sumei de 895.761,90 RON, reprezentând 70% din valoarea garanţiei de bună execuţie reţinute conform contractelor de execuţie lucrări şi, totodată, obligarea pârâtelor B. şi B. la eliberarea tuturor sumelor reţinute cu titlu de garanţie de bună execuţie în temeiul contractelor de subantrepriză până la concurenţa sumei de 895.761,90 RON.

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1.560 C. civ., art. 116 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi art. 969 din C. civ. de la 1864.

C. S.R.L. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, în contradictoriu cu pârâtele B., B. şi Compania Naţionala de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., solicitând obligarea acestei din urmă pârâte la restituirea către asocierea formată din intervenientă şi pârâtele societăţi maghiare a 70% din valoarea garanţiei de bună execuţie reţinute în temeiul contractelor de execuţie lucrări, în limita sumei de 736.184,77 RON.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 469/2021 din 10 martie 2021 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale active cu privire la reclamanta A. S.R.L. şi la intervenienta în interes propriu Diferit S.R.L.

Au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor B. şi B..

Au fost respinse ca rămase fără de obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta Diferit S.R.L., ambele în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Cluj, în ceea ce priveşte eliberarea către pârâtele B. şi B. a tuturor sumelor reţinute cu titlu de garanţie în temeiul contractelor de execuţie de lucrări nr. x/17.02.2010 şi nr. y/6.09.2011, până la concurenţa sumei de 895.761,90 RON, respectiv 736.184,77 RON.

Au fost respinse cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta Diferit S.R.L., formulate în contradictoriu cu pârâtele B., şi B..

A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei B. suma de 94.544,10 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial şi pârâtei B. suma de 9.000 euro, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.

A fost respinsă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta Diferit S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele B. şi B..

A fost obligată intervenienta în interes propriu Diferit S.R.L. să plătească pârâtei B. suma de 6.957,86 euro, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial şi pârâtei B. suma de 6.957,87 euro, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.

2. Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanta A. S.R.L. şi intervenienta în interes propriu Diferit S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 661/2022 din 8 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost admis apelul, fiind schimbată în parte sentinţa atacată.

A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei B. suma de 60.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial şi pârâtei B. suma de 6.000 euro cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial.

A fost obligată intervenienta în interes propriu Diferit S.R.L. să plătească pârâtei B. suma de 4.957,86 euro cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial şi pârâtei B. suma de 4.957,87 euro cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial.

Au fost păstrate restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

A fost obligată apelanta-reclamantă A. S.R.L să plătească intimatei B. suma de 3.000 euro, iar intimatei B., suma de 750 euro, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, constând în onorariu avocaţial acordat parţial.

A fost obligată apelanta-intervenientă Diferit S.R.L. să plătească intimatei B. suma de 1.000 euro cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial în apel, acordat parţial.

3. Împotriva acestei decizii, la 23 ianuarie 2023, reclamanta A. S.R.L. şi intervenienta în interes propriu Diferit S.R.L., au formulat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel în vederea schimbării sentinţei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi a cererii de intervenţie în interes propriu, astfel cum au fost formulate.

De asemenea, s-a solicitat obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2.562 C. civ. referitoare la proba conţinutului legii străine, în subsidiar invocându-se motivul de casare prevăzut de punctul 8 al art. 488 din acelaşi cod.

S-a arătat că, prin raportare la art. 2562 C. civ., dovada conţinutului legii maghiare trebuia realizată prin atestări obţinute de la organele statului maghiar sau de la un expert în legislaţia respectivă, sarcina obţinerii unor astfel de documente aparţinând pârâtelor, care au invocat aplicabilitatea unor dispoziţii străine.

Tot din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele au invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează puterea de lucru judecat, în raport cu considerentele sentinţei nr. 2795/2019 pronunţate în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă si asigurări sociale, în ceea ce priveşte reclamanta B. şi pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastruturii Rutiere S.A, apreciind că acelaşi raţionament poate fi aplicat mutatis mutandis şi în prezenta cauză, având în vedere că nici în acest dosar nu s-a efectuat proba legii străine a insolvenţei în modalitatea prevăzută de art. 2.562 alin. (1) C. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat caracterul greşit al considerentelor prin care instanţa de apel a reţinut opozabilitatea hotărârilor pronunţate în cadrul procedurilor de insolvenţă desfăşurate în Ungaria în raport cu intervenienta Diferit S.R.L, deşi această societate nu a fost niciodată înştiinţată despre derularea procedurilor de insolvenţă. În consecinţă, procedurile de insolvenţă şi hotărârile pronunţate în cadrul acestora nu pot fi invocate împotriva societăţii interveniente cu titlu de cauză de stingere a creanţelor pretinse în cauza pendinte.

Potrivit unor critici distincte, circumscrise aceluiaşi motiv de nelegalitate, s-a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1017 C. civ. 1864 cu privire la efectele îndeplinirii condiţiei suspensive, arătând că obligaţia condiţională este perfectă numai după îndeplinirea evenimentului.

Or, potrivit recurentelor, admiţând că încheierea procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor reprezintă o condiţie suspensivă care afectează obligaţia de restituire a garanţiei de bună execuţie, rezultă că această obligaţie nu s-a născut decât de la momentul îndeplinirii acestei condiţii, respectiv la 10 ianuarie 2014, ulterior închiderii procedurilor de insolvenţă.

Au apreciat recurentele că, indiferent de conţinutul dispoziţiilor legii maghiare a insolvenţei, este greşit a se considera că drepturile de creanţă constând în restituirea garanţiei s-ar fi stins ca efect al derulării acestor proceduri.

Dimpotrivă obligaţiile s-au născut în conformitate cu prevederile legii române, ulterior finalizării celor două proceduri de insolvenţă, neputându-se considera că au fost stinse în virtutea unei legi străine.

S-a mai arătat că neînscrierea la masa credală a acestor sume se justifică prin aceea că la data deschiderii procedurilor de insolvenţă nici reclamanta A. S.R.L. şi nici intervenienta Diferit S.R.L. nu deţineau în patrimoniul lor drepturile de creanţă pretinse în prezentul dosar.

Cât priveşte sumele cu care reclamanta s-a înscris, ele nu reprezintă garanţie de bună execuţie, acest aspect nefiind nedovedit de către pârâte.

La 24 aprilie 2023 intimatele B. şi B., au transmis la dosar întâmpinare, prin care au solicitat, pe cale de excepţie, anularea recursului în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond, respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea deciziei civile recurate.

De asemenea, au solicitat obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 29 mai 2023 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de recurentele A. S.R.L. şi Diferit S.R.L., prin care s-a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, având în vedere că au fost formulate critici ce pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 30 mai 2023 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 3 octombrie 2023, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului către părţi, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La data de 17 octombrie 2023 a fost înregistrat punctul de vedere formulat de intimata B..

La data de 26 octombrie 2023 a fost înregistrat punctul de vedere formulat de recurentele A. S.R.L şi Diferit S.R.L.

Prin încheierea din 6 februarie 2024 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului şi a fost admis în principiu recursul, acordându-se termen de judecată la 19 martie 2024, cu citarea părţilor. De asemenea, s-a luat act de fuziunea prin absorbţie în urma căreia intimata B. şi-a încetat existenţa, operând transmiterea calităţii procesuale pasive către intimata B..

4. Înalta Curte, examinând decizia atacată prin prisma motivelor de casare invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, constată caracterul nefondat al recursului, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 5. Când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de procedură de drept material."

Criticile circumscrise, în principal, motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi, în subsidiar, celui de la pct. 8 al aceluiaşi articol, privind încălcarea dispoziţiilor art. 2.562 C. civ., sunt neîntemeiate.

Recurentele îşi exprimă nemulţumirea cu privire la modul în care a fost dovedit dreptul străin în primă instanţă, prin depunerea de către pârâte a unei traduceri autorizate, susţinând că proba conţinutului legii maghiare trebuia realizată prin atestări obţinute de la organele statului maghiar sau de la un expert în legislaţia acestuia.

Critica este concepută ca o simplă reluare a motivului de apel corespunzător.

Prin considerentele deciziei recurate s-a reţinut că recurentele nu au ridicat obiecţii în faţa primei instanţei cu privire la modalitatea în care pârâtele au făcut proba legii maghiare, ca urmare a depunerii unei traduceri autorizate şi nici cu privire la conţinutul concret al legii. A argumentat instanţa de apel că, deşi se contestă conţinutul legii străine, reclamantele nu au susţinut şi nu au dovedit, în contraprobă, că legea maghiară ar avea alt conţinut decât cel rezultat din traducererea autorizată depusă de pârâte, având posibilitatea să depună propria traducere autorizată sau jurisprudenţă maghiară în materie, din care să rezulte eventuala interpretare sau aplicare greşită a dispoziţiilor legii străine.

Prin urmare, instanţa de apel, constatând caracterul generic, neprobat, al criticilor formulate, le-a respins.

În cadrul recursului, autoarele căii de atac nu şi-au adecvat criticile în raport cu argumentele reţinute de instanţa de apel, neexistând corespondenţă între susţinerile având ca obiect pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 2.562 C. civ. şi considerentele instanţei de apel sub acest aspect.

În realitate, reluând criticile din apel, recurentele nu evocă o încălcare a dispoziţiilor art. 2.562 C. civ., instanţa de apel confirmând dovedirea legii străine prin una din modalităţile permise de lege, ci urmăresc reaprecierea probei pentru a se concluziona în sensul nedovedirii ceea ce nu este posibil, în raport cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., controlul judiciar exercitat de instanţa de recurs fiind unul exclusiv de legalitate a hotărârii atacate.

Distinct, se reţine şi faptul că, potrivit art. 2.562 alin. (3) C. civ., în cazul în care nu se poate stabili conţinutul legii străine, se aplică legea română, însă recurentele ignoră caracterul special al normelor care reglementează procedura insolvenţei în raport cu dispoziţiile de drept comun, apreciate ca incidente.

Astfel cum observă şi instanţa de apel prin decizia recurată, Legea nr. 85/2014, la art. 5 pct. 69, art. 102 alin. (5) şi art. 114, conţine prevederi similare celor prevăzute de art. 10 alin. (2) lit. f), art. 3 alin. (1) şi art. 20 alin. (3) din Legea maghiară a insolvenţei, astfel cum a rezultat conţinutul acestor prevederi din probele administrate, în ceea ce priveşte posibilitatea înregistrării în procedura insolvenţei a creanţelor sub condiţie şi sancţiunea decăderii aplicabilă creditorului care nu şi-a înregistrat creanţa din dreptul de a o mai putea valorifica ulterior, printr-o cerere întemeiată pe dreptul comun, după închiderea procedurii, ignorându-se efectele legale ale acesteia.

Prin urmare, în cauză, dincolo de netemeinicia criticilor, se constată şi caracterul lipsit de finalitate al acestora.

Înalta Curte va înlătura, pentru aceleaşi considerente, şi susţinerile privind încălcarea dispoziţiilor art. 432 C. proc. civ. cu referire la pretinsa putere de lucru judecat a sentinţei nr. 2795/2019 pronunţate în dosarul nr. x/2017.

Cu privire sentinţa nr. 2795/2019 pronunţată în dosarul nr. x/2017, instanţa de apel a reţinut că, din analiza acestei hotărâri, nu reiese identitatea de părţi şi nici de obiect şi de cauză, din perspectiva efectelor procedurii de reorganizare judiciară, situaţia din primul dosar fiind fundamental diferită. Astfel, s-a arătat că obligaţia de reparare a prejudiciului dedusă judecăţii în cauza nr. 3969/117/2017 s-a născut după închiderea procedurii de reorganizare, neputând fi opusă valabil beneficiarului stingerea unei creanţe care, anterior închiderii procedurii, nu exista nici măcar sub formă condiţională, astfel cum este cazul creanţelor sub condiţie suspensivă pretinse de reclamantă şi de intervenienta în interes propriu în prezentul dosar.

Obiectul căii extraordinare de atac îl constituie decizia instanţei de apel, caracterul formalist al recursului impunând autorului cererii să se raporteze la considerentele deciziei atacate şi să le combată, prin expunerea unui raţionament juridic contrar.

Recurentele îşi reiterează susţinerile din apel, fără a se raporta la considerentele prin care instanţa de apel a argumentat că dezlegările date prin sentinţa nr. 2795/2019 nu pot fi reţinute în cauză şi nu relevă modalitatea în care decizia instanţei de apel nu ar fi conformă legii, din perspectiva acestor considerente.

Mai mult, prevalându-se de sentinţa nr. 2795/2019, ceea ce urmăresc recurentele este să obţină reevaluarea probelor în ce priveşte conţinutul legii străine, deşi prezumţia de lucru judecat în legătură cu chestiunea litigioasă identificată de recurente nu poate fi opusă în cauză, astfel cum s-a reţinut corect prin decizia recurată, în lipsa identităţii de părţi.

În ceea ce priveşte criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reţine că, sub un prim aspect, se invocă inopozabilitatea procedurilor de insolvenţă derulate în Ungaria în raport cu intervenienta în interes propriu Diferit S.R.L., arătându-se că aceasta nu ar fi fost înştiinţată cu privire la deschiderea procedurilor de insolvenţă, neexistând la dosarul cauzei nicio dovadă în acest sens.

Instanţa de apel a confirmat existenţa notificărilor reclamantei şi intervenientei cu privire la posibilitatea de a înregistra declaraţii de creanţă. Susţinerile vizează temeinicia deciziei recurate, şi nu legalitatea ei, punându-se în discuţie o chestiune de fapt care implică reanalizarea probelor, cu consecinţa că nu pot fi analizate în recurs.

Sub un alt aspect, se pretinde ignorarea art. 1017 C. civ. 1864, recurentele susţinând, în esenţă, că dreptul lor de creanţă împotriva pârâtelor este unul condiţional, depinzând de recepţia la terminarea lucrărilor, astfel că obligaţia corelativă a pârâtelor de a elibera garanţia de bună execuţie s-ar fi născut la data îndeplinirii condiţiei (10 ianuarie 2014), când a fost definitivată procedura recepţiei, ulterior închiderii procedurilor de insolvenţă a pârâtelor.

Învederează astfel recurentele că drepturile de creanţă afirmate nu erau născute în patrimoniul lor la data deschiderii procedurilor de insolvenţă, nefiind nici posibilă înscrierea la masa credală, justificându-se astfel formularea ulterioară, în cadrul prezentului dosar, a acţiunii personale de realizare a creanţelor întemeiate pe dispoziţiile de drept comun.

Potrivit recurentelor, acestor creanţe le sunt aplicabile exclusiv dispoziţiile legii române, astfel că, indiferent de ceea ce prevăd dispoziţiile legii maghiare a instanţei, este greşită concluzia instanţei de apel cu privire la stingerea creanţelor ca efect al neînscrierii acestora la masa credală şi al închiderii procedurilor de insolvenţă derulate în Ungaria.

Pentru început, se reţine că nu s-a disputat calificarea dată creanţelor în litigiu sub condiţie suspensivă.

Înalta Curte reţine caracterul neîntemeiat al acestor critici, prin care recurentele ignoră, practic, efectul retroactiv al îndeplinirii condiţiei suspensive, prevăzut de art. 1015 teza I C. civ. 1864 şi prevederile Regulamentului (CE) nr. 1346/2000.

Potrivit dispoziţiilor art. 1017 C. civ. 1864 "Obligaţia sub condiţie suspensivă este aceea care depinde de un eveniment viitor şi necert. Obligaţia condiţională nu se perfectează decât după îndeplinirea evenimentului."

Art. 1017 trebuie interpretat coroborat cu art. 1015 teza I C. civ. 1864, potrivit cu care "Condiţia îndeplinită are efect din ziua în care angajamentul s-a contractat."

Aceste dispoziţii legale consacră efectul retroactiv al condiţiei suspensive, potrivit căruia, în cazul în care condiţia s-a realizat, astfel cum susţin recurentele, se consideră, că efectul retroactiv al condiţiei suspensive urcă în trecut până la momentul naşterii raportului juridic în conţinutul căruia s-au format drepturile şi obligaţiile afirmate.

Ca o consecinţă, văzând şi textul art. 1016 C. civ. 1864, în perioada dintre încheierea contractelor supuse rationae temporae acestui act normativ, şi îndeplinirea condiţiei (pendente conditione), recurentele, în calitate de titulare ale unor drepturi condiţionale, aveau posibilitatea să facă acte de conservare în vederea păstrării acestor drepturi, un astfel de act fiind şi înregistrarea creanţelor în cadrul procedurii de insolvenţă.

În continuare, deşi sunt corecte aserţiunile potrivit cu care creanţele în discuţie sunt supuse legii române, recurentele ignoră însă că, din perspectiva dreptului de a valorifica aceste creanţe, ca urmare a deschiderii procedurilor de insolvenţă împotriva pârâtelor, sunt aplicabile prevederile Regulamentului (CE) nr. 1346/2000, adoptat în vederea coordonării măsurilor în cazul procedurilor transfrontaliere de insolvenţă.

Astfel, art. 16 alin. (1), art. 17 şi art. 25 (1) teza I din Regulament prevăd că o hotărâre de deschidere sau de închidere a unei proceduri de insolvenţă pronunţată de o instanţă a unui stat membru este recunoscută în mod automat în toate celelalte state membre, fără îndeplinirea niciunei formalităţi.

Totodată, potrivit art. 39 din Regulament, "Orice creditor care îşi are reşedinţa obişnuită, domiciliul sau sediul social într-un stat membru altul decât statul de deschidere, inclusiv autorităţile fiscale şi organismele de asigurări sociale ale statelor membre, au dreptul să-şi înregistreze, în scris, cererile de admitere a creanţelor în cadrul procedurii de insolvenţă."

Regulamentul este direct aplicabil în statele membre, raportat la art. 288 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Prin urmare, în cauză, faţă de împrejurarea deschiderii în Ungaria a procedurilor de insolvenţă a intimatelor-pârâte, în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1346/2000, se impunea ca recurentele, în vederea valorificării drepturilor de creanţă condiţionale afirmate, să participe la aceste proceduri guvernate de legea statului în care a fost deschisă insolvenţa, la care Regulamentul face trimitere în mod neechivoc.

În acest sens, art. 4 alin. (1) şi (2) din Regulament prevede că "În absenţa unei dispoziţii contrare în prezentul regulament, legea aplicabilă procedurii de insolvenţă şi efectelor acesteia este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura, denumit în continuare "stat de deschidere". Legea statului de deschidere determină: (...) g) creanţele care urmează să fie înregistrate la pasivul debitorului şi regimul creanţelor născute după deschiderea procedurii de insolvenţă; h) normele care reglementează înregistrarea,verificarea şi admiterea creanţelor; j) condiţiile şi efectele închiderii procedurii de insolvenţă, în special prin concordat; k) drepturile creditorilor după închiderea procedurii de insolvenţă."

Or, raportat la dispoziţiile art. 3 alin. (1), art. 10 alin. (2) lit. f) şi art. 20 alin. (3) din Legea maghiară a insolvenţei, al căror conţinut a fost dovedit în etapele procesuale anterioare şi de care recurentele fac abstracţie, similare, de altfel, cu cele ale Legii nr. 85/2014, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, independent de faptul că recurentele deţineau o creanţă sub condiţie suspensivă, aceasta putea şi trebuia să fie valorificată în cadrul procedurilor de insolvenţă, sub sancţiunea decăderii, legea străină producându-şi efectele procesuale şi substanţiale potrivit dispoziţiilor din regulament.

În raport cu aceste argumente, se constată caracterul judicios al considerentelor instanţei de apel prin care a fost validată soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată şi a cererii de intervenţie principală, reţinându-se decăderea autoarelor acestor cereri din dreptul de a-şi mai valorifica, în cadrul prezentului dosar, drepturile de creanţă neînregistrate în cadrul procedurilor de insolvenţă desfăşurate pe teritoriul Ungariei.

În fine, alegaţiile privind sumele cu care recurenta-reclamantă s-a înscris, totuşi, în cadrul procedurilor de insolvenţă, în sensul că acestea nu ar reprezenta contravaloarea garanţiei de bună execuţie dedusă judecăţii, putând fi cerute instanţelor naţionale în cadrul acestei proceduri, nu se subsumează unor critici de nelegalitate, neputând fi analizate pentru motivele expuse anterior.

Prin astfel de susţineri partea se limitează să contrazică situaţia de fapt reţinută în etapele devolutive ale litigiului, pe baza probelor administrate, ignorând faptul că, în raport cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., controlul judiciar exercitat de instanţa de recurs vizează numai conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. şi de intervenienta Diferit S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 661/2022 din 8 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Totodată, constatând culpa procesuală a recurentelor, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurentele A. S.R.L. şi Diferit S.R.L. la plata către intimata-pârâtă B. a sumei de 8.175 euro, în echivalent RON la cursul valutar aplicabil la data plăţii, reprezentând onorariu de avocat şi costuri de deplasare, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. şi de intervenienta Diferit S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 661/2022 din 8 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Obligă recurentele A. S.R.L. şi Diferit S.R.L. la plata către intimata-pârâtă B. a sumei de 8.175 euro, în echivalent RON la cursul valutar aplicabil la data plăţii, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 martie 2024.