Construction contract dispute: Recourse allowed, prescription defense set aside, case remanded for new trial on merits

Şedinţa publică din data de 19 martie 2024

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă în data de 30.07.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii B. S.R.L. şi C. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa:

I. În principal: 1. Să se dispună reducerea preţului contractului de execuţie construcţie cu plata pe stadii de execuţie nr. 24/19.10.2007, cu privire la imobilul situat în Costineşti, str. x, Lot x (fost Lot x, cvartal 3, PUD Locuinţe/Locuinţe de vacanţă), jud. Constanţa 12, înscris în CF nr. x a comunei Costineşti, BCPI Mangalia, în sensul scăderii acestuia proporţional cu diferenţa dintre suprafaţa contractuală şi suprafaţa efectiv construită, precum şi cu diferenţa dintre suprafaţa terenului aferent contractat şi cel efectiv înscris în CF, precum şi cu diminuarea celorlalte facilităţi şi caracteristici ale apartamentului finalizat respectiv lipsa unui complex turistic compus din mai multe imobile, lipsa piscinei, grădinii, locului de joacă pentru copii, parcării, sălii de fitness; 2. Să se constate că în aceste situaţii obligaţia de plată a reclamantului a fost îndeplinită; 3. Să se dispună obligarea pârâţilor la restituirea diferenţei de preţ; 4. Să se dispună obligarea pârâţilor să întreprindă toate demersurile necesare pentru încheierea contractului de vânzare cumpărare în forma autentică cu privire la imobilul arătat mai sus şi să încheie acest contract sub sancţiunea plăţii unor daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere.

II. În subsidiar: 1. Să se constate imposibilitatea aducerii la îndeplinire întocmai a contractului de execuţie construcţie cu plata pe stadii de execuţie nr. 24/19.10.2007 din culpa pârâţilor; 2. Să se dispună obligarea pârâţilor să restituie reclamantului plata efectuată, în cuantum de 279.957 RON, precum şi plata dobânzii legale care curge de drept cu data de 20.06.2009, data scadenţei obligaţiei, până la data restituirii integrale.

III. Într-un al doilea subsidiar, obligarea pârâţilor să restituie preţul încasat de 279.597 RON, indexat şi actualizat cu indicele preţurilor de consum din ziua plăţii, în condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză.

IV. Instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului descris.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâţii au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, iar pe fondul cererii au solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Pârâţii au formulat şi cerere reconvenţională, prin care au solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 61.921,14 RON inclusiv TVA şi la plata penalităţilor de întârziere acumulate pe ultimii 3 ani, până la plata efectivă.

Prin cererea depusă la data de 07.04.2022, reclamantul şi-a precizat acţiunea, în sensul că pentru capătul II.2 teza 2 de cerere a solicitat dobânda calculată potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, până la data restituirii integrale a sumei datorate.

La termenul de judecată din 11.04.2022 s-au respins excepţiile necompetenţei teritoriale şi materiale procesuale şi s-a admis excepţia netimbrării primului capăt principal de cerere, cu subpunctele 1-4.

La acelaşi termen de judecată, prima instanţă a invocat din oficiu, cu privire la cererea de chemare în judecată: excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C.; excepţia inadmisibilităţii cu privire la capătul de cerere II.1, raportat la prevederile art. 35 C. proc. civ. şi excepţia prescripţiei extinctive cu privire la toate capetele de cerere, mai puţin II.1; referitor la ultimul capăt de cerere avându-se în vedere că acesta este accesoriu, iar cu privire la primele faptul că acestea au ca obiect o acţiune în restituirea sumelor de bani achitate în temeiul unui contract.

De asemenea, cu privire la cererea reconvenţională s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtului C., caracterul abuziv al clauzelor care stabilesc penalităţile contractuale şi excepţia prescripţiei extinctive.

Prin sentinţa civilă nr. 1269 din 06.06.2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021, a fost anulat primul capăt din cererea de chemare în judecată (I), cu subpunctele 1, 2, 3 şi 4, pentru neîndeplinirea obligaţiei privind achitarea taxei judiciare de timbru.

De asemenea, a fost respinsă cererea de recalificare a petitului nr. II.1 din cererea introductivă, formulată de reclamant, ca neîntemeiată. S-a respins excepţia tardivităţii modificării cererii de chemare în judecată, invocată de pârâţi, ca neîntemeiată. S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului C. şi s-a respins cererea principală, astfel cum a fost formulată în contradictoriu cu acest pârât, pentru lipsa calităţii procesuale pasive. S-a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere nr. II.1 din cererea introductivă, ca rămasă fără obiect. S-a admis excepţia prescripţiei extinctive, invocată în raport cu restul capetelor din cererea principală, astfel cum a fost formulată de reclamant A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., care a fost respinsă ca prescrisă.

S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtului C. şi s-a respins cererea reconvenţională formulată de acest pârât pentru lipsa calităţii procesuale active. S-a admis excepţia prescripţiei extinctive, invocată în raport cu cererea reconvenţională şi s-a respins cererea reconvenţională, astfel cum a fost formulată de pârâta B. S.R.L., ca prescrisă.

Împotriva sentinţei civile nr. 1269 din 06.06.2022 şi a încheierilor premergătoare pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a formulat apel reclamantul A., precum şi pârâta B. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 635 din 26 aprilie 2023 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondate ambele apeluri.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, în principal, primei instanţe competente teritorial, iar în subsidiar, instanţei de apel.

După expunerea situaţiei de fapt, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 126 C. proc. civ., care impuneau admiterea apelului pentru nerespectarea de către prima instanţă a normelor de procedură absolute în materia competenţei.

În acest sens, a arătat că în faţa primei instanţe, pârâta a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, considerând că Tribunalul Ilfov este competent să judece cauza, excepţie la care a achiesat şi reclamantul. Prin urmare, susţine recurentul, instanţele de fond trebuiau să dea eficienţă principiului disponibilităţii şi să dispună trimiterea dosarului instanţei competente teritorial, în cauză fiind incident art. 107 C. proc. civ.

O altă critică vizează încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., deoarece, hotărârea recurată nu cuprinde analiza şi motivarea corespunzătoare a criticilor privind modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei referitoare la momentul subiectiv al debutului curgerii acestuia, a excepţiilor în care se aplicau prevederile noului C. civ. şi a apărărilor invocate pe parcursul litigiului, care au fost ignorate de instanţele de fond.

Titularul memoriului de recurs a criticat şi respingerea recalificării capătului de cerere II.1, având în vedere că această recalificare a fost făcută anterior primului termen de judecată, termen la care prima instanţă a solicitat lămuriri în legătură cu aceste precizări.

O altă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează respingerea de către prima instanţă a cererii de reexaminare a taxei judiciare de timbru, având în vedere menţiunile contradictorii şi lipsite de claritate din conţinutul citaţiei precum şi a rezoluţiei privind stabilirea taxei judiciare de timbru, soluţie care în mod greşit a fost menţinută prin decizia recurată.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a susţinut că instanţa de apel a pronunţat decizia cu încălcarea dispoziţiilor art. 2508 C. civ., art. 16 lit. a) şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958.

Recurentul-reclamant a arătat invocând şi dispoziţiile art. 11 din decret că, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel că termenul de prescripţie a început să curgă cel mai târziu de la data întocmirii procesului-verbal de recepţie din 30.07.2011, care a constatat o realizare de 100% a construcţiei, întrucât prin procesul-verbal de recepţie nr. x/21.03.2012 s-a constatat o realizare de 50% a construcţiei, iar dimensiunile reale ale apartamentului au fost cunoscute doar după efectuarea expertizei în construcţii în cadrul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Constanţa.

În aceste condiţii, susţine recurentul, instanţa de apel în mod greşit a stabilit că termenul de prescripţie este supus Decretului nr. 167/1958 şi era împlinit anterior promovării acţiunii înregistrate în dosarul nr. x/2016, fiind astfel încălcate şi dispoziţiile art. 430 C. proc. civ., deoarece în acel dosar nu s-a invocat, de pârâţi sau de instanţă din oficiu, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

A arătat recurentul că prin sentinţa civilă nr. 656 din 09.04.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamant şi a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea imobilului din litigiu, astfel încât, este evident că acţiunea a fost introdusă în interiorul termenului de prescripţie. Apelurile promovate împotriva acestei soluţii nu au vizat chestiunea prescripţiei, iar prin decizia civilă nr. 161/2020 din 22.06.2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a schimbat soluţia primei instanţe şi s-a respins acţiunea cu motivarea că bunul nu se regăsea în circuitul civil.

Prin urmare, termenul de prescripţie al dreptului de a solicita rezoluţiunea contractului a început să curgă de la momentul subiectiv la care a expirat termenul suspensiv, când s-a constatat că obligaţia privind transferul dreptului de proprietate asupra imobilului a devenit imposibil de executat, ca urmare a conduitei culpabile a promitentei-vânzătoare, care pe de o parte, nu şi-a îndeplinit nici obligaţia de radiere a sarcinilor din cartea funciară, respectiv nu pus la dispoziţia promitentului-cumpărător un bun liber de orice sarcini, iar pe de altă parte, a realizat un apartament cu caracteristici cantitative şi calitative mult reduse faţă de cele menţionate în contract, astfel cum rezultă din dosarul nr. x/2016.

În aceste condiţii, arată recurentul, orice drept fie la restituirea prestaţiilor fie la promovarea acţiunii pentru îmbogăţire fără justă cauză nu se putea naşte anterior rămânerii definitive a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2016, contrar motivării instanţei de apel, care a omis să observe întreruperile termenului de prescripţie, produse prin toate comunicările şi notificările dintre părţi.

Astfel, chiar şi dacă s-ar accepta ideea împlinirii termenului de prescripţie anterior dosarului menţionat, pârâţii, prin conduita lor procesuală, au arătat că nu înţeleg să invoce prescripţia, fapt ce echivalează cu o renunţare la dreptul de a valorifica această excepţie, conform art. 2508 C. civ.

Prin decizia recurată, s-au încălcat şi dispoziţiile Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a prevederilor C. civ. 2011, respectiv art. 204, care stipulează că prevederile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. se aplică şi în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a C. civ.

Întrucât prezenta cerere de chemare în judecată a fost introdusă în mai puţin de 6 luni de la pronunţarea deciziei nr. 161 din 22.06.2021 de către instanţa supremă în dosarul nr. x/2016, rezultă că termenul de prescripţie extinctivă nu este împlinit, deoarece pronunţarea acestei hotărâri reprezintă momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Printr-o altă critică, recurentul-reclamant invocă încălcarea dispoziţiilor art. 2525 C. civ., faţă de capătul de cerere II.2, precum şi a normelor materiale privind îmbogăţirea fără justă cauză, acţiune cu caracter subsidiar, ce poate fi promovată în ipoteza în care toate celelalte acţiuni principale au fost epuizate sau respinse şi nu doar în situaţia în care se constată absenţa unui alt mijloc juridic pentru recuperarea prejudiciului.

S-a mai invocat şi încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive de la art. 7.1 lit. a) şi art. 7.2 din contractul de execuţie construcţie cu plata pe stadii de execuţie nr. 24 din 19.10.2007, instanţa de apel având obligaţia să admită nulitatea absolută a acestor clauze, excepţie fiind invocată din oficiu.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 24 august 2023.

Prin întâmpinarea transmisă la 29 noiembrie 2023 intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat, respingerea recursului ca fiind nefondat şi obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, fără a depune dovezi în acest sens.

Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat în data de 11.01.2024, recurentul-reclamant a solicitat respingerea apărărilor intimatei-pârâte.

Prin rezoluţia din data de 11 ianuarie 2024 a fost stabilit termen de judecată pentru soluţionarea recursului la 27 februarie 2024, cu citarea părţilor în şedinţă publică.

Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar, se va reţine că prin recursul formulat reclamantul A. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care impun, raportat la dispoziţiile art. 248 alin. (1) din acelaşi cod, analiza modului de soluţionare a excepţiilor de procedură şi a celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, cercetarea celorlalte critici.

Din această perspectivă verificând motivul de nelegalitate referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 126 raportat la art. 107 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că în mod corect prin decizia recurată s-a argumentat că Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, instanţa sesizată de reclamant prin acţiunea introductivă este competentă teritorial să soluţioneze cauza în conformitate cu dispoziţiile art. 113 pct. 8 C. proc. civ., iar potrivit prevederilor art. 130 alin. (4) din acelaşi cod, dacă necompetenţa nu este de ordine publică, partea care a înregistrat cererea la o instanţă necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei. În cauză, nu s-a susţinut şi nu s-a identificat existenţa vreunui caz de competenţă teritorială absolută ci alternativă, iar instanţa sesizată este aceea în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, în condiţiile în care tribunalul a reţinut calitatea de consumator a acestuia, chestiune care nu a mai format obiectul analizei în apel, în absenţa formulării unor critici în acest sens.

În egală măsură, faptul că pârâţii au invocat, în conformitate cu dispoziţiile art. 107 C. proc. civ., excepţia necompetenţei teritoriale, solicitând declinarea competenţei către cealaltă instanţă competentă alternativ din punct de vedere teritorial, iar reclamantul a fost de acord cu această solicitare, nu este de natură a schimba această concluzie.

Prin urmare, critica referitoare la soluţionarea greşită a excepţiei necompetenţei teritoriale este nefondată şi va fi înlăturată ca atare.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurentul a invocat şi nelegalitatea deciziei derivată din modul de soluţionare a cererii privind recalificarea capătului de cerere II.1 şi respingerea cererii de reexaminare a taxei judiciare de timbru, fără a dezvolta critici concrete în acest sens, fiind exclusă, prin urmare, verificarea deciziei din această perspectivă. Se impune, totuşi, precizarea că prin decizia nr. 7/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii s-a statuat că argumentele referitoare la caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată pot fi valorificate exclusiv în cadrul cererii de reexaminare şi nu în apel sau recurs, astfel încât în considerarea acestor dezlegări obligatorii, problema privind taxa judiciară de timbru nu poate fi examinată în această etapă procesuală.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (5) C. proc. civ., recurentul a invocat nelegalitatea deciziei care a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., susţinând că hotărârea recurată nu cuprinde analiza şi motivarea corespunzătoare a criticilor privind modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune din perspectiva momentului subiectiv al debutului curgerii acesteia, a existenţei unor cauze de întrerupere a cursului prescripţiei ori a situaţiilor în care se aplicau dispoziţiile noului C. civ.

În legătură cu acest motiv de recurs, Înalta Curte, observă că în esenţă, recurentul critică decizia instanţei de apel pentru lipsa motivării cu privire la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei sub toate aspectele invocate. Astfel dezvoltată, critica se încadrează în motivul de casare prevăzut de alin. (6) al aceluiaşi articol, însă analizată din această perspectivă, aceasta este nefondată şi va fi înlăturată, ca atare, deoarece examinarea considerentelor deciziei recurate relevă că aceste motive au fost analizate, iar modul concret de aplicare a prevederilor legale, va fi examinat în cadrul motivului de recurs privind încălcarea dispoziţiilor de drept material aplicabile prescripţiei extinctive.

Astfel, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând în esenţă, că instanţa de apel în mod greşit a stabilit că legea aplicabilă prescripţiei este Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, precum şi momentul în care a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, în cauză fiind incidente dispoziţiile legale din noul C. civ.

Din verificarea considerentelor deciziei recurate din această perspectivă, Înalta Curte constată că pentru a aplica dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, instanţa de apel s-a raportat la data încheierii contractului de execuţie a construcţiei cu plata pe stadii de execuţie, respectiv 19 octombrie 2007, adică anterior intrării în vigoare a noului C. civ., la data de 1 octombrie 2011, conform dispoziţiilor art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Legii nr. 227/2009 privind C. civ.

În privinţa datei la care a inceput să curgă termenul de prescripţie de 3 ani au fost avute în vedere două repere fie data expirării termenului de 19 luni prevăzut pentru finalizarea lucrărilor de construire, care a început să curgă la data obţinerii autorizaţiei de construire, respectiv la 20 noiembrie 2007 şi s-a împlinit la data de 20 iunie 2009 fie data de 30 iulie 2011 când s-a încheiat procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor. Raportat la oricare dintre cele două date de debut al termenului de prescripţie, acesta s-a împlinit anterior înregistrării dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Constanţa care a avut ca obiect acţiunea formulată de reclamant pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare a imobilului din litigiu.

De asemenea, s-a reţinut că, deşi, pârâta nu şi-a executat integral obligaţiile asumate nici ulterior datei de 30 iulie 2011, iar reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţiile privind plata integrală a preţului, conform statuărilor din litigiul anterior, faptul că în acel dosar nu s-a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, nu exclude incidenţa dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958, astfel încât în mod corect, excepţia a fost invocată din oficiu şi admisă de prima instanţă.

Deşi, sub imperiul Decretului nr. 167/1958 în vigoare până la data de 1 octombrie 2011, prescripţia extinctivă era reglementată prin norme imperative care instituiau obligaţia instanţei de judecată de a cerceta dacă dreptul la acţiune este prescris iar, în considerarea caracterului absolut, peremptoriu al excepţiei procesuale de fond, aceasta putea fi invocată din oficiu de instanţă, în orice fază procesuală, şi în aceleiaşi condiţii, şi de partea interesată, în cauză, aceste dispoziţii legale au fost greşit aplicate, cu consecinţa soluţionării greşite a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului invocate din oficiu de prima instanţă, cu privire la capetele de cerere care au avut ca obiect pretenţiile solicitate de acesta circumscrise acţiunii în realizare, soluţie menţinută de instanţa de apel.

Înalta Curte constată că deşi, instanţa de apel a reţinut că prin decizia nr. 161 din 22 iunie 2020 a Curţii de Apel Constanţa s-a stabilit că niciuna dintre părţi nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate, a considerat relevant doar termenul prevăzut pentru finalizarea lucrărilor, care a expirat cel mai târziu la data încheierii procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, dată care marca şi începutul curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune pentru pretenţiile pretinse de reclamant prin acele capete de cerere ale acţiunii introductive circumscrise unei acţiuni în realizare.

Deşi, sunt corecte argumentele instanţei de apel în sensul că ceea ce nu a format obiectul litigiului anterior nu poate fi opus cu putere de lucru judecat în cadrul prezentei proceduri judiciare, totuşi, prin decizia menţionată s-au reţinut argumente relevante pentru soluţionarea excepţiei prescripţiei şi implicit a actului normativ care o reglementează.

Astfel, recurentul-reclamant a susţinut, în mod constant, atât la prima instanţă cât şi prin apelul declarat, că termenul de prescripţie nu a început să curgă în anul 2009 pentru că imobilul nu era finalizat, iar prin decizia anterior menţionată s-a reţinut că, deşi, părţile nu şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale asumate în termenele convenite, acestea şi-au manifestat în continuare disponibilitatea încheierii contractului, însă nu au ajuns la un acord, iar imobilul nu mai este în circuitul civil, motiv pentru care s-a respins acţiunea pentru pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic.

Aceste statuări, care au intrat în puterea lucrului judecat conform art. 430 alin. (1) C. proc. civ., confirmă susţinerile recurentului-reclamant cu privire la soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi aplicării în cauză a Decretului nr. 167/1958, în sensul că termenul de prescripţie nu a început să curgă în anul 2009 pentru că la data convenită de părţi pentru predarea imobilului, acesta nu era finalizat, iar intimata-pârâtă a reiterat acordul privind transferul dreptului de proprietate, divergenţa părţilor fiind în legătură cu diferenţa de preţ, conform deciziei pronunţate în litigiul anterior.

Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe care a invocat din oficiu şi a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la capetele de cerere din acţiunea reclamantei circumscrise acţiunii în realizare, critica de nelegalitate derivată din aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material cuprinse în prevederile Decretului nr. 167/1958, fiind fondată.

Spre deosebire de aceste norme, în actuala reglementare, excepţia prescripţiei extinctive are în conformitate cu dispoziţiile art. 2512 şi art. 2513 C. civ., caracter relativ ceea ce semnifică faptul că excepţia poate fi invocată numai în prima instanţă sau cel mai târziu, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate de partea în folosul căreia curge, nu şi din oficiu de instanţa de judecată.

În cauză, pârâta nu a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, astfel încât aceste dispoziţii legale nu sunt incidente şi, prin urmare, analiza ipotezelor în care acestea devin aplicabile e inutilă şi lipsită de interes juridic.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, s-a invocat nelegalitatea deciziei derivată din aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, fără o dezvoltare corespunzătoare a criticii ceea ce exclude o analiză a acestuia.

În egală măsură criticile privind aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind îmbogăţirea fără justă cauză nu va fi analizată în condiţiile în care s-a reţinut ca fiind fondate criticile privind soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 497 Înalta Curte va admite recursul recurentului-reclamant, va casa în parte decizia instanţei de apel, şi fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3) C. proc. civ. va trimite cauza spre o nouă judecată Tribunalului Bucureşti pentru soluţionarea pe fond a acţiunii reclamantului cu privire la capetele de cerere circumscrise acţiunii în realizare, care în mod greşit au fost respinse ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.

Cu aplicarea art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., vor fi analizate toate motivele, cererile şi apărările formulate de părţi şi vor administrate toate probele necesare justei soluţionări a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 635 din 26 aprilie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi, în consecinţă:

Casează în parte decizia atacată cu privire la apelul reclamantului şi sentinţa civilă nr. 1269 din 06 iunie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi trimite cauza pentru o nouă judecată Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă în vederea soluţionării în parte a acţiunii formulate de reclamantul A.. Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate şi ale sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 19 martie 2024.