Criminal debt recovery appeal annulled for lack of valid legal grounds

Şedinţa publică din data de 7 martie 2024

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 08.11.2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 679.845,6 RON, reprezentând debit, de 244.903,61 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere, calculate provizoriu până la data introducerii prezentei acţiuni, precum şi în continuare până la achitarea debitului principal şi de 440.000 RON, cu titlu de daune-interese, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 325/23.12.2020, Tribunalul Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei sumele de 460.672,89 RON, reprezentând debit şi de 350.439,89 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere calculate până la data 08.11.2018; a obligat pârâta să plătească reclamantei penalităţi de 0,5% pe zi de întârziere, calculate începând cu data de 08.11.2018 şi până la achitarea integrală a debitului; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 440.000 RON, cu titlu de daune-interese; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 26.608 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, iar pe reclamantă a obligat-o să restituie către stat ajutorul public primit în cuantum de 6.003 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin încheierea din 14.06.2023, Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, printre altele, a constatat că nu sunt întrunite cerinţele pentru constatarea nulităţii raportului de expertiză şi a amânat pronunţarea la 21.06.2023.

Prin decizia civilă nr. 207/A/21.06.2023, Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 379.408,23 RON, în loc de 460.672,89 RON, reprezentând debit, şi a penalităţilor contractuale de 0,5% pe zi de întârziere calculate începând cu 16.07.2018 şi până la data plăţii efective, în locul dispoziţiei de plată a sumei de 350.439,89 RON, cu titlu de penalităţi până la 08.11.2018 împreună cu penalităţile de 0,5% pe zi de întârziere calculate de la 08.11.2018 şi până la achitarea integrală a debitului; a obligat reclamanta la plata către U.A.T. Municipiul Brăila a sumei de 982 RON, cu titlul de taxă judiciară de timbru; a majorat onorariul de expertiză cuvenit expertului la suma de 2.630 RON şi a obligat-o pe reclamantă la plata către expertul C. a diferenţei de onorariu de 1.130 RON; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 29.050 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi apel; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva încheierii şi a deciziei civile, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea acestora şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivare, după prezentarea parcursului judiciar al cauzei, recurenta a susţinut că decizia recurată este nelegală.

Astfel, recurenta consideră că obligarea sa la plata sumei de 379.408,23 RON către reclamantă s-a făcut fără ca înscrisurile justificative să fie depuse la dosar, iar motivarea hotărârii, bazată pe concluziile raportului de expertiză, încalcă regulile de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, deoarece analiza unei probleme de drept, mai exact existenţa sau inexistenţa acordului prealabil pentru operaţiunile asupra mărfii date în custodie, a fost delegată în competenţa experţilor. În opinia recurentei, aceasta este o problemă juridică, nu una tehnică, şi depăşeşte competenţa experţilor tehnici, fiind în sarcina exclusivă a instanţei de judecată.

Totodată, recurenta a subliniat că instanţa de apel a nesocotit principiile contradictorialităţii şi nemijlocirii administrării probelor, prin abordarea raţionamentului potrivit căruia nu este esenţială existenţa la dosar a înscrisurilor pe baza cărora experţii au formulat concluziile referitoare la acordul prealabil.

În acest context, recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat art. 330, raportat la art. 22 C. proc. civ., iar hotărârea este lovită de nulitate, întrucât a suferit o vătămare prin faptul că interpretarea problemelor de drept au fost lăsate la aprecierea experţilor, care nu au competenţa de a interpreta legi şi norme contractuale.

O altă critică invocată vizează faptul că hotărârea recurată s-a bazat pe concluziile unor experţi care au făcut referire la înscrisuri inexistente, deşi normele procedurale prevăd obligaţia depunerii acestora la dosar, conform art. 292 şi art. 297 C. proc. civ.

Evocând art. 14 alin. (6) şi art. 16 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a refuzat verificarea sursei înscrisurilor şi a considerat inutilă verificarea lor, deşi fusese contestată existenţa înscrisurilor, astfel că a fost lipsită de dreptul de a le contesta pe cale judiciară şi de a face contraproba.

În acest context, recurenta a afirmat că hotărârea recurată este nelegală din perspectiva necercetării fondului, prin omisiunea instanţei de apel de a-l analiza, motiv care atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, a mai afirmat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii cu privire la obligativitatea acordului prealabil, iar după redarea unui fragment din considerentele deciziei, care, în opinia recurentei consacră o analiză a obligativităţii acordului în formă scrisă, a subliniat că instanţa de apel, în paragrafele ulterioare, schimbă calificarea acordului prealabil de la o problemă de drept la una de fapt ce necesită cunoştinţe de specialitate.

Următoarea critică se referă la existenţa unor motive contradictorii în considerentele hotărârii cu privire la factura nr. x/2018, recurenta indicând că au fost reţinute două sume diferite aferente aceleiaşi facturi.

În continuare, recurenta a susţinut că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii în legătură cu procesul-verbal de punctaj nr. x/29.01.2018, în condiţiile în care nu a solicitat aplicarea unei prezumţii referitoare la renunţarea la un drept. Astfel, a arătat că a invocat faptul că procesul-verbal reprezintă o convenţie extinctivă de drepturi şi obligaţii, atrăgând atenţia instanţei asupra conţinutului şi naturii actului juridic, nu asupra unui fapt.

Concluzionând, recurenta a afirmat că instanţa de apel nu a examinat în mod concret aspectele invocate, ceea ce face ca hotărârea să fie nemotivată.

O altă critică vizează nelegalitatea hotărârii recurate, în argumentarea căreia recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a supus dezbaterii calificarea juridică a procesului-verbal în cauză ca o renunţare la drept, context în care invocă încălcarea art. 22 alin. (4) şi art. 14 alin. (5) C. proc. civ.

Invocând şi nelegalitatea deciziei din perspectiva încălcării normelor de drept material, recurenta susţine că instanţa de apel a ignorat convenţiile în care părţile au făcut concesii şi renunţări reciproce sau au stins raporturi juridice.

De asemenea, a subliniat că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal existenţa unei datorii, fără a analiza argumentele privitoare la stingerea debitelor, omisiune care echivalează cu o veritabilă lipsă a dezlegării unei probleme esenţiale a cauzei; după citarea unor fragmente din considerentele deciziei, recurenta a argumentat că instanţa a stabilit un debit suplimentar fără a examina susţinerile privind plăţile efectuate, pe care le-a prezentat atât în întâmpinarea depusă la tribunal, cât şi în motivele de apel la pct. 9, iar această omisiune reflectă o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 1.470 C. civ.

Un alt set de critici formulate de recurentă priveşte interpretarea eronată a normelor de drept material care reglementează voinţa concordantă a părţilor în vederea stabilirii preţului contractului, context în care recurenta a evidenţiat că instanţa de apel a extins nejustificat competenţa experţilor şi nu a analizat susţinerile părţii referitoare la modalitatea de stabilire a preţului.

Recurenta a argumentat că instanţa de apel a pornit de la o premisă greşită, şi anume aceea că lipsa preţului determină nulitatea contractului. Argumentul adus este că respectivul contract de prestări servicii, nr. 1697/06.07.2017, este un contract cadru conform art. 1.176 C. civ., iar faptul că preţul nu este un element obligatoriu este demonstrat de art. 1.233 şi art. 1.234 C. civ., care reglementează expres posibilitatea ca preţul să fie stabilit ulterior, prin acordul părţilor.

De asemenea, recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile privind nulitatea, respectiv art. 1.662 C. civ., care reglementează contractul de vânzare şi care nu este aplicabil în cazul unui contract-cadru.

Totodată, a invocat încălcarea art. 1.201 C. civ., subliniind că instanţa de apel a interpretat greşit clauzele externe ale contractului, deoarece trimiterea la o anumită anexă nu poate produce efecte decât dacă este acceptată în scris de cealaltă parte. Astfel, considerentul instanţei conform căruia simpla trimitere valorează acceptare este greşit, deoarece nu s-a pus în discuţie şi nu s-a intrat în cercetarea fondului în ceea ce priveşte acceptarea prin semnături sau luarea la cunoştinţă anterior încheierii contractului.

Următorul set de critici se referă la extinderea nejustificată a competenţei experţilor la probleme ce nu necesitau cunoştinţe de specialitate şi la necercetarea fondului în privinţa stabilirii preţului.

În susţinerea acestei critici, recurenta a subliniat că, în cadrul motivelor de apel, a indicat necesitatea analizării unirii voinţei concordante a părţilor, în raport cu facturile iniţiale acceptate la plată, invocând în acest context art. 1.233 C. civ. Cu toate acestea, instanţa de apel nu a analizat acest aspect esenţial şi s-a bazat exclusiv pe concluziile raportului de expertiză, atribuind expertului competenţe suplimentare într-o analiză care nu necesita implicarea acestuia; prin această extindere a competenţei expertului, instanţa a încălcat principiul nemijlocirii şi a evitat să abordeze direct aspectele de fond ale cauzei, cum ar fi existenţa unui mutuus consesus raportat la preţurile practicate prin facturile neacceptate la plată.

În ceea ce priveşte efectivitatea operaţiunilor, recurenta a redat două paragrafe din hotărâre şi a reiterat criticile referitoare la extinderea competenţei experţilor la analizarea unor aspecte de drept, precizând că se menţin argumentele prezentate anterior.

În final, recurenta a invocat nelegalitatea încheierii şi a deciziei şi din perspectiva respingerii cererii de anulare a raportului de expertiză; în acest sens, a detaliat criticile aduse în faţa instanţei de apel, cu referire la incidenţa art. 336 şi art. 174 alin. (1) C. proc. civ. criticile se axează pe două paliere: în primul rând, motivarea instanţei conform căreia recurenta avea posibilitatea de a formula obiecţiuni este eronată şi nu poate fi primită, iar în al doilea rând, recurenta a demonstrat existenţa unei vătămări în susţinerea nulităţii raportului, considerând că raportul de expertiză a fost întocmit necorespunzător, având în vedere că a fost copiată opinia expertului-parte, iar instanţa de apel şi-a întemeiat hotărârea pe concluziile raportului.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

La 25.09.2023, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

La 18.10.2023, recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor; recurenta a prezentat punctul de vedere.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a luat în examinare excepţia nulităţii recursului asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 coroborat cu art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., reţine următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Sancţiunea nulităţii este incidentă nu doar în absenţa unor motive de nelegalitate, ci şi în cazul în care acestea sunt invocate doar formal sau vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive. Soluţia nulităţii la care legiuitorul s-a oprit este justificată de faptul că recursul este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenta şi-a întemeiat recursul pe ipotezele de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură, respectiv când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Analiza memoriului de recurs conduce la concluzia că nu au fost formulate critici concrete de nelegalitate împotriva hotărârilor atacate care să poată fi circumscrise ipotezelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deoarece susţinerile puse în discuţie relevă doar nemulţumirea părţii cu privire la schimbarea în parte a hotărârii primei instanţe, prin care aceasta a fost obligată la plata sumei de 379.408,23 RON şi a penalităţilor de 0,5% pe zi de întârziere, calculate de la 16.07.2018 şi până la data plăţii efective a debitului, fiind antamate aspecte indisolubil legate de situaţia de fapt şi aprecierea probelor în privinţa atragerii răspunderii civile contractuale a recurentei.

Recurenta-pârâtă a invocat nelegalitatea dispoziţiei de respingere a cererii de anulare a raportului de expertiză dispusă prin încheierea din 14.06.2023, apreciind că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., în argumentarea cărora a arătat că motivarea instanţei de apel, conform căreia recurenta ar fi avut posibilitatea de a formula obiecţii pentru combaterea concluziilor raportului, este eronată şi că nu poate fi primită; consideră că vătămarea este evidentă, dat fiind că raportul ar fi copiat într-o proporţie semnificativă după opinia expertului-parte şi că instanţa de apel a pronunţat decizia pe concluziile acestui raport; recurenta susţine, de asemenea, că lipseşte motivarea cu privire la chestiunea legată de invocarea nulităţii raportului, respectiv în ce măsură sunt copiate concluziile expertului desemnat.

Înalta Curte notează că recurenta, cu ignorarea considerentelor reţinute de instanţa de apel, a reluat integral motivele privitoare la solicitarea de anulare a raportului de expertiză, fără a combate considerentele încheierii recurate printr-un raţionament care să poată fi verificat de instanţa de recurs.

În consecinţă, Înalta Curte constată încălcarea în cauză a art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impune recurentei dezvoltarea unor motive de nelegalitate îndreptate împotriva încheierii recurate, câtă vreme criticile legate de nulitatea raportului de expertiză, întemeiate pe susţinerea că acesta ar fi fost copiat din opinia expertului-parte şi că ar fi produs recurentei o vătămare, au primit deja o dezlegare, iar recursul nu îngăduie reevaluarea acestora, căci scopul căii extraordinare de atac, prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., este cel de a verifica conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici susţinerile din memoriul de recurs referitoare la decizia pronunţată de instanţa de apel nu pot fi examinate din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ele fiind deopotrivă chestiuni de netemeinicie, şi nu de nelegalitate.

Astfel, în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat o presupusă încălcare a mai multor norme procedurale şi a principiilor contradictorialităţii şi nemijlocirii probelor.

Criticile aduse au fost dezvoltate pe baza unor aspecte întemeiate exclusiv pe premisele situaţiei de fapt desprinse din administrarea şi interpretarea probatoriului, cu referire la raportul de expertiză şi lipsa din dosar a înscrisurilor care au stat la baza întocmirii acestuia. Autoarea recursului încearcă să invalideze concluziile expertizei contabile efectuate în cauză cu privire la existenţa documentelor justificative pentru operaţiunile cuprinse în factura nr. x/2018 şi pretinde că experţii ar fi analizat o problemă de drept, respectiv existenţa sau inexistenţa acordului prealabil pentru operaţiunile asupra mărfii date în custodie, ca urmare a presupusei atribuiri de către instanţă a unei astfel de competenţe.

În subsecvenţa acestui motiv, recurenta critică decizia recurată, evidenţiind că instanţa de apel nu a supus discuţiei părţilor presupusa calificare juridică a procesului-verbal de punctaj nr. x/29.01.2018. Astfel, aduce în discuţie considerentele reţinute de instanţa de apel referitoare la absenţa menţionării unor sume în punctaj şi concluziei a faptului că aceasta nu echivalează cu o renunţare din partea reclamantei.

Deşi subsumate formal art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., criticile recurentei tind atât la o nouă evaluare a situaţiei de fapt, cât şi la reinterpretarea probatoriului, care să conducă, în ceea ce priveşte cuantificarea pretenţiilor, la o concluzie opusă celei reţinute de instanţele de fond.

Contrar finalităţii demersului judiciar al recurentei, instanţa de recurs nu poate proceda la reinterpretarea probelor, cu consecinţa reevaluării cadrului factual al litigiului, din moment ce instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, este suverană atât în a dispune asupra oportunităţii probelor, din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, cât şi în a aprecia asupra probelor administrate.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat toate cele trei ipoteze, şi anume nemotivarea hotărârii, motivarea contradictorie a acesteia şi reţinerea unor motive străine de natura pricinii. Or, sub aparenţa incidenţei acestui motiv şi invocarea sa în mod formal şi de această dată se pun în discuţie chestiuni ce ţin de evaluarea situaţiei de fapt de către instanţa de apel în raport cu probele administrate.

În acest sens, se observă că recurenta susţine că instanţa de apel nu a cercetat fondul cauzei şi că a refuzat să verifice sursa documentelor aflate la baza raportului de expertiză, considerând inutilă o astfel de verificare, astfel că hotărârea ar fi nemotivată, deoarece nu au fost analizate toate aspectele învederate; de asemenea, susţine că decizia recurată cuprinde motive contradictorii atât cu privire la obligativitatea acordului prealabil şi că instanţa de apel a calificat această problemă iniţial ca fiind una de drept, pentru a o schimba ulterior într-una de fapt, ce necesită cunoştinţe de specialitate, cât şi cu privire la factura nr. x/2018, fiind evidenţiată reţinerea a două sume diferite. În continuarea acestui motiv de casare, recurenta mai susţine că hotărârea atacată conţine motive străine de natura pricinii cu privire la procesul-verbal de punctaj nr. x/29.01.2018, deoarece nu a solicitat aplicarea unei prezumţii referitoare la renunţarea la un drept.

Aceste afirmaţii conduc la concluzia că aspectele menţionate se întemeiază exclusiv pe premisele situaţiei de fapt desprinse din administrarea probatoriului.

Reamintind recurentei că temeinicia stării de fapt reţinute de instanţa devolutivă nu poate fi repusă în discuţie în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte notează că aceste afirmaţii nu se circumscriu şi nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de recurentă, aceea a prezentării unor motive contradictorii sau a unei motivări insuficiente de către instanţa de apel ori chiar a reţinerii unor motive străine de natura pricinii.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se observă că argumentele dezvoltate în susţinerea acestuia nu pot fi încadrate nici în ipoteza de casare invocată de recurentă.

Autoarea recursului a reluat fragmente din cererea de apel şi apărările formulate în cauză, prezentându-le într-un mod nestructurat, fără ca prin acestea să pună în discuţie legalitatea hotărârii atacate, prin care - statuând în fapt - instanţa de control judiciar devolutiv a atras răspunderea civilă contractuală a recurentei.

Mai mult, concluziile instanţei de apel referitoare la existenţa debitului de 379.408,23 RON, a penalităţilor contractuale şi neîndeplinirea obligaţiilor de către recurentă sunt fundamentate pe baza probatoriului administrat în cauză, a mecanismului contractual, a practicilor statornicite de părţi şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului, în concordanţă cu temeiurile de drept invocate prin cererea de chemare în judecată, şi anume art. 1.516 şi urm., art. 1.527, art. 1.530 şi urm., art. 1.650 şi urm. C. civ.

Articolul 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. impune recurentei dezvoltarea unor motive de nelegalitate îndreptate împotriva deciziei recurate, câtă vreme suma criticilor expuse în memoriul de recurs - privind, în esenţă, încălcarea art. 1.470 şi art. 1.201 C. civ., ori ignorarea art. 1.176, art. 1.233 şi art. 1.234 C. civ., au primit deja o dezlegare prin decizia curţii de apel, iar recursul nu îngăduie reevaluarea acestora, căci scopul căii extraordinare de atac, prevăzut de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., este cel de a verifica conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă, din moment ce, aşa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta-pârâtă nu a formulat veritabile critici de nelegalitate apte să poată fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de considerentele expuse mai sus, subliniind că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul şi, întrucât recurenta-pârâtă a pierdut procesul, aceasta urmează să fie obligată, la cererea intimatei-reclamante a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în baza art. 451, art. 452 şi 453 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva încheierii din 14.06.2023 şi a deciziei nr. 207/A/21.06.2O23, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.

Obligă recurenta la plata către intimată a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2024.