Cassation annulled for mischaracterizing limitation-start disputes as procedural nullity rather than substantive errors

Şedinţa publică din data de 7 martie 2024

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, secţia I civilă la 26.11.2021, reclamanta Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române TAROM S.A. a chemat în judecată pe pârâţii A., B., C., D., E., F. şi G., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige în solidar pârâţii la plata prejudiciului în valoare totală de 115.304,48 RON, reprezentând cheltuielile nelegale efectuate pentru organizarea unui eveniment pe 21.09.2012, prin încheierea, cu încălcarea dispoziţiilor legale, unor contracte cu societăţile H. S.R.L., I. S.R.L., J. S.A. şi K. S.R.L.; a sumei de 66.955,12 RON, reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 115.304,48 RON, calculată de la data efectuării fiecărei plăţi nelegale ce compune această sumă şi până la recuperarea integrală; a sumei de 25.748,47 RON pentru beneficiul nerealizat în perioada 15.10.2012-09.12.2019, rezultată din cheltuielile nelegale angajate prin contractul încheiat cu L. S.A. în valoare de 56.210,44 RON, sumă restituită de această firmă la 19.12.2019; în subsidiar, a solicitat obligarea pârâţilor la plata prejudiciului creat în patrimoniul reclamantei în funcţie de contribuţia lor la producerea acestuia: pârâţii A. şi B., în calitate de director general, respectiv director financiar pentru semnarea contractelor, pârâţii C., F., G., E. şi D., în calitate de membri ai consiliului de administraţie, ce aveau obligaţia de supraveghere a activităţii directorilor; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4005/19.04.2022, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Prin sentinţa civilă nr. 119/18.01.2023, Tribunalului Ilfov, secţia Civilă a admis excepţia prescripţiei şi a respins acţiunea ca fiind prescrisă; a obligat reclamanta să achite cheltuieli de judecată în valoare de 3.213 RON către fiecare dintre pârâţii G., E. şi C..

Împotriva acestei sentinţe civile, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 978A/08.06.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul şi a obligat-o pe reclamantă la plata sumelor de 2.380 RON către pârâtul B. şi de 3.213 RON către fiecare dintre pârâţii C., E., F. şi G., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1208/A/2023 din 14.09.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 978/2023 şi a obligat pe intimatul-pârât F. la plata către reclamantă a sumei de 1.064,36 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 978A/08.06.2023, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, aceleiaşi curţi de apel.

În motivare, a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 2.523 şi art. 2.528 C. proc. civ.

Potrivit recurentei, din interpretarea acestor norme legale, rezultă că stabilirea momentului de început al prescripţiei extinctive are două repere esenţiale, şi anume: (i) momentul subiectiv, respectiv data la care victima a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, şi (ii) momentul obiectiv, respectiv data la care victima ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cei care răspund de ea. În speţă, paguba reclamată a fost generată prin contractarea şi efectuarea unor cheltuieli cu caracter nelegal, care au condus la diminuarea patrimoniului recurentei prin lipsirea sumelor de bani respective, care ar fi trebuit utilizate pentru desfăşurarea obiectului său de activitate.

Recurenta a subliniat că, în acest context, noţiunea de "pagubă" prevăzută de art. 2.528 C. civ. presupunea mai întâi constatarea caracterului nelegal al cheltuielilor în cauză.

În continuare, a argumentat că, aşa cum reiese din documentele depuse la dosar, caracterul nelegal al cheltuielilor a fost stabilit definitiv prin decizia nr. 4481/12.12.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, fiind nerelevant faptul că acest aspect a fost constatat într-o acţiune care a avut ca obiect analiza legalităţii actului de control.

De altfel, contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta a evidenţiat că nu a invocat, în niciun moment, raportul de control sau decizia Curţii de Conturi ca fundament al obligaţiei pârâţilor de a repara prejudiciul, ci le-a utilizat exclusiv ca mijloace de probă. De asemenea, nu a susţinut că termenul de prescripţie ar fi fost întrerupt sau suspendat prin actele de control ale Curţii de Conturi, ci a argumentat că certitudinea existenţei prejudiciului a devenit evidentă doar după pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti ce au constatat caracterul nelegal al cheltuielilor. În plus, consideră că pasivitatea sa nu poate fi invocată în perioada anterioară constatării caracterului nelegal al cheltuielilor, neputând fi prezumată culpa sa anterior acestui moment, având în vedere că a contestat permanent concluziile şi măsurile dispuse de Curtea de Conturi.

În ceea ce priveşte termenul de prescripţie, recurenta a susţinut că acesta a început să curgă la 12.12.2018, data pronunţării deciziei nr. 4481, moment la care a luat cunoştinţă sau trebuia să ia cunoştinţă de prejudiciul suferit. Astfel, acţiunea introdusă la 25.11.2021 respectă termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de lege. Acest raţionament, precum şi aceeaşi modalitate de aplicare şi interpretare a art. 2.528 C. civ., sunt confirmate şi de decizia nr. 1857/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, pronunţată într-o speţă similară, care a statuat că, pentru stabilirea momentului de început al prescripţiei, este irelevant momentul în care s-au acordat beneficiile, fiind important momentul în care s-a constatat caracterul ilicit al acestora printr-o hotărâre judecătorească.

Recurenta a mai susţinut că, decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, invocată de instanţa de apel, nu este aplicabilă, deoarece vizează raporturi de muncă şi nu poate fi aplicată prin analogie la prezenta cauză.

Ultimul set de critici vizează menţinerea sentinţei apelate în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată în primă instanţă şi admiterea acestora în apel, recurenta invocând încălcarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

În acest sens, recurenta a subliniat că era necesară reducerea cheltuielilor de judecată, având în vedere complexitatea redusă a cauzei, valoarea acesteia şi volumul de muncă desfăşurat de avocaţi, în condiţiile în care cauza a fost soluţionată pe excepţia prescripţiei atât în primă instanţă, cât şi în apel; a mai susţinut că sumele solicitate sunt excesive, mai ales în contextul în care întâmpinarea a fost formulată în comun de mai mulţi pârâţi, iar volumul de muncă nu justifică triplarea onorariilor, astfel cum au fost acordate.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Intimaţii A., F., E., M. şi C. au depus la dosar întâmpinări, solicitând respingerea recursului ca nefondat. De asemenea, intimatul B. a înregistrat la dosar o întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ. recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în criticile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Sancţiunea nulităţii este incidentă nu numai în cazul în care lipsesc motivele de nelegalitate, ci şi în situaţia în care acestea sunt invocate formal sau vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive. Soluţia nulităţii la care legiuitorul s-a oprit este justificată de împrejurarea că recursul este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În cauză, recurenta a indicat în mod expres motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă stabilirea greşită, de către instanţele devolutive, a momentului de început al curgerii termenului de prescripţie extinctivă.

Din analiza memoriului de recurs se desprinde concluzia că recurenta acceptă că prescripţia începe să curgă, potrivit art. 2.528 C. civ., în funcţie de două repere: momentul subiectiv, când persoana a cunoscut paguba şi pe cel răspunzător de aceasta, şi momentul obiectiv, când persoana păgubită trebuia să cunoască aceste aspecte.

Prin urmare, disputa nu poartă asupra naturii ori duratei termenului de prescripţie şi nici asupra modului de interpretare sau aplicare a art. 2.523 şi art. 2.528 C. civ.., ci vizează situaţia de fapt, mai precis modul în care instanţele devolutive au stabilit, în urma administrării probatoriului, când a survenit momentul obiectiv sau cel subiectiv care determină începutul prescripţiei. Altfel spus, recurenta nu critică interpretarea sau aplicarea legii, ci urmăreşte să obţină deplasarea momentului care marchează începutul prescripţiei, la o dată ulterioară celei stabilite în etapele procesuale anterioare.

Astfel conturată, critica va fi înlăturată, fiind incompatibilă cu rolul ce revine instanţei de recurs, de examinare nu a temeiniciei, ci a legalităţii hotărârii recurate în raport cu regulile de drept aplicabile.

Mai mult decât atât, reiterarea argumentelor expuse deja în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., care impun formularea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Or, modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, întrucât prin reluarea criticilor expuse anterior în faţa instanţelor devolutive, recurenta tinde să obţină practic o nouă verificare a susţinerilor sale, deşi legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, nu şi un al treilea grad devolutiv.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a a invocat încălcarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., argumentând că era necesară reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate de instanţele anterioare, având în vedere complexitatea redusă a cauzei, valoarea acesteia şi volumul efectiv de muncă desfăşurat de avocaţi; în sprijinul acestei susţineri, a arătat că litigiul a fost soluţionat exclusiv pe excepţia prescripţiei extinctive atât în primă instanţă, cât şi în apel, astfel că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată sunt excesive, având în vedere că întâmpinarea a fost formulată în comun de mai mulţi pârâţi, iar volumul de muncă nu justifică triplarea onorariilor, astfel cum au fost acordate.

Înalta Curte notează că, aceste critici vizând cuantumul pretins excesiv al sumei la care a fost obligată recurenta la plata către intimaţi cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate de judecarea acţiunii ori apelului, nu pot fi luate în analiză, deoarece se aduce în discuţie o chestiune de eventuală netemeinice, iar nu una de nelegalitate; se cuvine subliniat şi că, prin decizia nr. 3/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în interesul legii că o critică adusă modalităţii în care instanţele se pronunţă asupra proporţionalităţii onorariului avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De aceea, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de considerentele anterior expuse, cum analiza criticilor invocate a condus la concluzia că niciuna dintre acestea nu poate fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanţa supremă, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2), cu aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul.

Totodată, în considerarea soluţiei pronunţate, reţinând culpa procesuală în sarcina recurentei, instanţa o va obliga, în temeiul art. 453 alin. (1) raportat la art. 452 C. proc. civ., la plata către intimaţii E., G. şi C. a sumei de 3.213 RON pentru fiecare, iar către intimatul B. a sumei de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cererea intimatului F. de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată deşi în principiu admisibilă din perspectiva conceptului de culpă procesuală statuat de art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va fi respinsă, având în vedere lipsa dovezilor privind existenţa şi întinderea acestor cheltuieli, în conformitate cu prevederile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române TAROM S.A. împotriva deciziei civile nr. 978A/08.06.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi A., B., C., D., E., F. şi G..

Obligă recurenta la plata către intimaţii E., G. şi C. a sumei de 3.213 RON pentru fiecare, şi către B. a sumei de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul F..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2024.