Property Restitution Authority's Prescription Challenge Rejected; Time-Barred Contract Claim Affirmed

Şedinţa publică din data de 6 martie 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 25.06.2020 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (în continuare, "A.N.R.P.") a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/06.08.2009, emis de A.N.R.P. în favoarea doamnei B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 6408/28.09.2020, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, instanţă care, prin sentinţa civilă nr. 435/17.03.2021, a înaintat-o unui complet specializat din cadrul secţiei a VI-a Civilă a aceleiaşi instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 933/02.05.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, a respins cererea ca prescrisă şi a obligat reclamanta la plata sumei de 8.330 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a declarat apel, care a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 473/23.03.2023; apelanta-reclamantă a fost obligată la plata către intimata-pârâtă a sumei de 2.380 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, solicitând casarea ei şi admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin motivele de recurs - neîncadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. -, autoarea căii de atac a combătut statuarea instanţei de prim control judiciar, potrivit căreia termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în răspunderea contractuală a prestatorului începe să curgă de la data predării raportului de evaluare întocmit în temeiul contractului încheiat de părţi.

A susţinut că în cauză este incident cazul de întrerupere a prescripţiei reglementat de art. 2.537 pct. 4 C. civ. şi că acţiunea este formulată în interiorul termenului de prescripţie, prin raportare la momentul emiterii deciziei nr. 10/VI/2013/2022, prin care Curtea de Conturi a prelungit termenul pentru implementarea măsurii, iniţial dispusă prin raportul de control nr. x/26.04.2013.

Printr-o altă critică, a afirmat că - opus considerentelor deciziei recurate - acţiunea de control a Curţii de Conturi întrerupe sau suspendă cursul prescripţiei.

În continuare, a detaliat elementele din care rezultă neconformitatea cu standardele internaţionale de evaluare a raportului întocmit de pârâtă, care a stat la baza emiterii titlului de despăgubire în favoarea doamnei B..

O ultimă critică a vizat cuantumul cheltuielilor de judecată, autoarea căii de atac afirmând că s-ar fi impus ca instanţa de control judiciar devolutiv să dea eficienţă dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. şi să le cenzureze cuantumul.

Prin întâmpinarea depusă, intimata a invocat excepţia nulităţii - respinsă de instanţa supremă la termenul de astăzi - şi în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine, în urma sintetizării circumstanţelor litigiului, împrejurarea că cererea de chemare în judecată a avut drept cauză răspunderea contractuală, derivată din executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale de către intimata-pârâtă; aceasta şi-a asumat, prin art. 6.3 din contractul de prestări servicii nr. x/2007, obligaţia de a întocmi un raport de evaluare, îndeplinită la 12.02.2009.

În lipsa indicării de către recurentă a cazului de casare de care înţelege să se prevaleze, instanţa supremă va proceda la încadrarea motivelor invocate de aceasta în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care atrage casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Procedând, cu prioritate, la determinarea legii aplicabile prescripţiei extinctive, prin raportare la conflictul intertemporal de legi, şi având în vedere dispoziţiile art. 6 alin. (4) C. civ., instanţa de recurs notează că litigiului îi este aplicabil Decretul nr. 167/1958, dat fiind că momentul la care intimata a executat obligaţia ce a generat controversa părţilor se plasează în timp anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., la 01.10.2011.

În continuare, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte urmează să analizeze dacă instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor legale din materia prescripţiei extinctive, atât în privinţa determinării momentului care marchează începutul curgerii termenului, cât şi cu privire la cauzele de întrerupere a acestuia.

Astfel din examinarea actelor dosarului, rezultă faptul că recurenta a primit raportul de evaluare litigios la data de 12.02.2009; instanţele devolutive au stabilit că la 25.06.2020, data sesizării, era epuizat termenul de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care a început să curgă cel mai târziu la 10.10.2013, dată la care a fost emisă decizia Curţii de Conturi nr. 10/10.10.2013.

Autoarea recursului susţine însă că debutul curgerii termenului de prescripţie se plasează ulterior anului 2019, suprapunându-se cu finalizarea operaţiunilor de verificare a raportului de evaluare dispuse de Curtea de Conturi, finalizare pe care o identifică drept moment de la care a cunoscut neconformităţile raportului de evaluare.

Reţinând că, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, "Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită" şi notând, totodată, că reclamanta nu contestă faptul că viciile raportului de evaluare existau de la momentul recepţionării acestuia şi nici nu afirmă că a fost împiedicată să le constate, subsecvent primirii lui, Înalta Curte conchide în sensul că acest reper - plasat în timp la data de 12.02.2009 - defineşte naşterea dreptului reclamantei la acţiune, întemeiat pe răspunderea contractuală a pârâtei.

De aceea, niciuna dintre circumstanţele invocate de recurentă nu este aptă să deplaseze în timp momentul de început al curgerii termenului şi nici să temporizeze cursul prescripţiei.

Actul de control al Curţii de Conturi - identificat de autoarea recursului drept sursă a informaţiei privind neconformitatea raportului de evaluare - este inapt să declanşeze curgerea unui nou termen de prescripţie sau să genereze un efect întreruptiv sau suspensiv, căci este extern raportului contractual litigios.

În această privinţă, prezintă relevanţă dezlegările date prin Decizia nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, care au statuat asupra modului de calcul al termenului de prescripţie în condiţiile emiterii unui act de control, prin care se stabileşte în sarcina părţii obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu.

Existând identitate de raţiune sub acest aspect, Înalta Curte reţine că prin decizia dată în interesul legii s-a statuat în esenţă că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă (...)".

Aşadar, părţilor li se va impune concluzia că, sub aspectul momentului de debut al curgerii termenului de prescripţie, nu are relevanţă constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control al Curţii de Conturi, terţ faţă de raporturile juridice derulate între părţi, atât timp cât raportul de control constată doar producerea pagubei, dar nu constituie, prin el însuşi, izvor al obligaţiei; de aceea, actul de control al Curţii de Conturi nu are nicio relevanţă asupra naşterii dreptului la acţiune al reclamantei şi, deci, nu poate influenţa curgerea termenului de prescripţie.

A doua critică invocată în recurs se referă la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., sub aspectul obligării recurentei, în apel, la plata sumei de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Obiecţia expusă este însă inadmisibilă, întrucât vizează cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de apel, iar, în raport cu art. 488 alin. (1), art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi cu Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, acest motiv nu se încadrează în cele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În considerarea tuturor argumentelor prezentate, recursul se dovedeşte a fi nefondat, motivele de nelegalitate invocate nejustificând casarea deciziei atacate; aşa fiind, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac va fi respinsă şi, în baza art. 453 C. proc. civ., recurenta va fi obligată, ca parte căzută în pretenţii, la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată, astfel cum au fost dovedite în cauză în condiţiile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 473/23.03.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata către intimata-pârâtă S.C. A. S.A. a sumei de 2.380 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 martie 2024.