Contractual liability for continuous breach in housing construction: applicability of statute of limitations and res judicata effect of prior judgments on obligation qualification

Şedinţa publică din data de 6 martie 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 04.01.2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Judeţul Ilfov, Consiliul Judeţean Ilfov, Oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, S.C. B. S.A. şi S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L., solicitând, în principal, obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata, pentru perioada cuprinsă între 01.01.2012 şi 04.01.2017, data depunerii acţiunii, precum şi în continuare, până la data finalizării complete a cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa tip S7A din Voluntari, judeţul Ilfov, a sumei de 1.335 euro/lună, evaluată provizoriu, în total, la suma totală de 80.100 euro (echivalentul a 361.851,75 RON), compusă din daune-interese pentru repararea prejudiciului constând în lipsa de folosinţă în valoare de 68.100 euro, reprezentând 1.135 euro/lună, şi daune morale în valoare de 12.000 euro, reprezentând 200 euro/lună. Reclamanta a mai solicitat, în subsidiar, obligarea la plata sumelor menţionate anterior a pârâţilor Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Judeţul Ilfov, Consiliul Judeţean Ilfov, Oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L., Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, S.C. B. S.A., Sectorul 1 Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, în principal, în temeiul răspunderii contractuale, şi în subsidiar, in solidum.

Agenţia Naţională pentru Locuinţe a formulat cerere reconvenţională, solicitând obligarea reclamantei A. la plata sumei de 657,02 RON, cu titlu de debit restant pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, conform art. 2 şi 3 din contractul de mandat nr. x/07.11.2006, reprezentând taxe, avize şi autorizaţii aferente capitolului X din devizul general al locuinţei de pe lotul nr. x, situată în cartierul Henri Coandă, zona Kl.

Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti şi Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti au chemat în garanţie Municipiul Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Oraşul Voluntari şi Consiliul Local Voluntari, solicitând obligarea acestora la plata tuturor sumelor la care ar fi obligaţi, în ipoteza admiterii acţiunii reclamantei.

Consiliul Judeţean Ilfov şi Judeţul Ilfov au chemat în garanţie Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, solicitând obligarea acestuia la plata tuturor sumelor la care ar fi obligaţi, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată.

Municipiul Bucureşti a chemat în garanţie Oraşul Voluntari şi Consiliul Local Voluntari, solicitând ca aceştia să fie obligaţi la plata tuturor sumelor şi cheltuielilor de judecată la care ar fi obligat, în situaţia admiterii acţiunii.

Prin încheierea din 06.11.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale a pârâţilor Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local Sector 1 Bucureşti şi Consiliul Local al Oraşului Voluntari, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei pe capătul de cerere subsidiar privind răspunderea contractuală, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pe capătul de cerere subsidiar privind răspunderea civilă delictuală, a respins excepţia inadmisibilităţii, a anulat cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii Consiliul Local Sector 1 Bucureşti şi Consiliul Judeţean Ilfov şi a admis în principiu celelalte cereri de chemare în garanţie.

Prin sentinţa civilă nr. 3832/17.12.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata către reclamantă a sumei de 78.869 euro, cu titlu de daune-interese şi a sumei de 5.000 euro, cu titlu de daune morale, a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată, a respins cererile de chemare în garanţie şi a obligat pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata către reclamantă a sumei de 13.318,86 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta şi pârâtele S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L. şi Agenţia Naţională pentru Locuinţe au declarat apel, aceasta din urmă atacând şi încheierea din 06.11.2017.

Prin decizia civilă nr. 1168/28.09.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâta S.C. DISTRIGAZ SUD REŢELE S.R.L., a admis apelul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva încheierii din 06.11.2017 şi împotriva sentinţei civile atacate, pe care le-a schimbat în tot, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, ca o consecinţă, a respins acţiunea ca prescrisă; a respins ca nefondat apelul reclamantei.

Reclamanta A. a declarat recurs împotriva acestei decizii.

Prin decizia nr. 2547/24.11.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În al doilea ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 1453/19.10.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva încheierii din 06.11.2017 şi a sentinţei civile nr. 3832/17.12.2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect daune morale.

Pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe (în continuare, "A.N.L." sau "Agenţia") a declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivare, recurenta a susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi că încalcă autoritatea de lucru judecat a altor hotărâri; s-a prevalat, astfel, de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 7 C. proc. civ.

În susţinerea acestora, a invocat că motivarea deciziei nu relevă temeiul de drept ce fundamentează decizia instanţei de apel şi nici nu evidenţiază ce acte juridice stau la baza calificării obligaţiilor sale drept obligaţii de rezultat şi a individualizării culpei sale.

Recurenta a relevat că motivarea deciziei atacate se limitează la invocarea autorităţii de lucru judecat a unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în alte dosare.

În continuare, autoarea căii de atac a combătut reţinerea de către instanţa de apel a efectului pozitiv de lucru judecat al hotărârilor din dosarele anterioare.

Recurenta a arătat că, nefiind îndeplinită condiţia identităţii de părţi, în cauza de faţă nu se impuneau cu efect obligatoriu, sub forma efectului pozitiv al lucrului judecat, dezlegările din procesele evocate de instanţa de apel.

A afirmat, totodată, că instanţa de prim control judiciar a ignorat hotărâri judecătoreşti prin care obligaţiile sale au fost calificate drept obligaţii de diligenţă, iar nu de rezultat; a evocat astfel, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă nr. 458 şi 1227 din 2017.

Autoarea recursului a reiterat că decizia atacată evocă dezlegări din hotărâri judecătoreşti anterioare, fără a examina probele administrate sau obligaţiile asumate de Agenţie.

În acest sens, a evidenţiat ignorarea criticilor sale privind omisiunea intimatei-reclamante de a asigura resursele de finanţare începând cu 05.11.2011, dar şi împrejurarea că daunele-interese pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosinţă au fost acordate începând cu 01.01.2012, deşi termenul de predare a imobilului era 31.12.2012.

Printr-un alt motiv de recurs, autoarea căii de atac a invocat încălcarea de către instanţa de apel a unor norme de drept material; a valorificat, astfel, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a relevat că, deşi a reţinut încălcarea contractului de mandat, curtea de apel a sancţionat-o pentru nerespectarea obligaţiei de realizare şi de predare a locuinţei şi de nefinalizare a utilităţilor; a apreciat că temeiul acestei sancţiuni, prin recurgerea la obligaţii legale şi la acte juridice la care intimata-reclamantă nu a fost parte, semnifică activarea răspunderii civile delictuale.

Combătând aceste statuări, a arătat că, în privinţa faptei ilicite, hotărârea încalcă dispoziţiile art. 1.073 şi 969 C. civ., câtă vreme obligaţia de a finaliza şi preda locuinţa nu revenea Agenţiei, ci antreprenorului general, potrivit art. 21 şi 65 din contractul de antrepriză generală.

Autoarea recursului a mai susţinut că răspunderea ei poate fi analizată numai din perspectiva convenţiei încheiate în calitate de mandatar cu intimata şi a combătut aserţiunile prin care instanţa de apel a reţinut că Agenţia s-a obligat, prin contractul de mandat, să finalizeze şi să predea la cheie imobilul, obligaţie asumată în realitate de antreprenor, prin art. 8 şi 10 din contractul de construire, încheiat direct cu reclamanta.

A mai arătat că a încheiat convenţii cu autorităţile administraţiei publice locale pentru realizarea de utilităţi, pentru a nu le finanţa din fonduri proprii, îndeplinindu-şi astfel îndatorirea prevăzută de art. 3 alin. (5) din Legea nr. 152/1998.

Un alt set de critici a vizat condiţia prejudiciului.

Recurenta a combătut concluzia instanţei de apel potrivit căreia prejudiciul determinat prin expertiza dispusă de instanţa de apel îi este imputabil.

A reiterat că obligaţia de finalizare şi predare a locuinţei revine antreprenorului general, iar obligaţia de finalizare şi predare a utilităţilor Municipiului Bucureşti, astfel încât nu este îndeplinită condiţia ca prejudiciul cauzat creditorului să fie consecinţa directă a neexecutării obligaţiilor contractuale.

Prin întâmpinarea depusă la 23.03.2023, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată; a invocat, de asemenea, nulitatea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri noi.

Combătând susţinerile din recurs, a arătat că şi-a îndeplinit obligaţia de a finanţa lucrările, însă, ulterior datei de 30.04.2009, prelungirea finanţării active nu a fost posibilă din cauza neîndeplinirii obligaţiei de finalizare a lucrărilor.

În privinţa criticilor vizând atragerea răspunderii recurentei-pârâte, a arătat că aceasta este dezvoltatorul coordonator al proiectului Henri Coandă şi că este nerelevantă semnarea de către ea a contractului de construire, câtă vreme nu a avut controlul desemnării constructorului.

A relevat că operaţiunea de predare a imobilului de către constructor este una ulterioară recepţiei la terminarea lucrărilor, aflată în mod direct în sarcina Agenţiei şi care nu a putut fi executată din cauza lipsei utilităţilor, ceea ce a făcut inaplicabilă clauza înscrisă în art. 10 din contractul de construire, în lipsa întrunirii condiţiilor art. 1.066 din C. civ. de la 1864.

Totodată, a evidenţiat că sunt îndeplinite condiţiile pentru obligarea recurentei-pârâte la acoperirea prejudiciului ce i s-a cauzat.

La 03.04.2023, recurenta a răspuns la întâmpinare.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, în conformitate cu prevederile art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a acestuia, potrivit art. 493 alin. (2) C. proc. civ., care a fost, în conformitate cu încheierea din 24.05.2023, comunicat părţilor, cu menţiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, drept de care părţile nu s-au prevalat.

Prin încheierea din 11.10.2023, Înalta Curte, constituită în complet filtru, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată pentru soluţionarea acestuia, astăzi, 06.03.2024.

În dezbateri, instanţa supremă, în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., a invocat motivul de casare de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, prin raportare la prevederile art. 501 C. proc. civ., referitoare la judecata în fond după casare.

Examinând, în limitele controlului de legalitate, decizia atacată, în raport cu motivul de casare invocat din oficiu, cu criticile formulate de recurenta-pârâtă şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Pentru a pregăti dezlegarea motivului de casare fundamentat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat din oficiu, se impune conturarea cadrului procesual constituit în apel, în rejudecare.

Disputa litigioasă derivă din încheierea, între părţi, a contractului de mandat HC nr. 1143/07.11.2006, prin care pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe (în continuare, "A.N.L." sau "Agenţia") a fost mandatată să îl reprezinte pe dl. C., soţul reclamantei A., în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general, în vederea urmăririi şi finalizării lucrărilor de construire a locuinţei tip S7A situată pe lotul nr. x, în cartierul Henri Coandă.

În baza contractului de mandat încheiat cu Agenţia, domnul C. a semnat cu antreprenorul general contractul de construire având legalizare de semnătură sub nr. x/15.02.2007; prin acesta, antreprenorul general s-a obligat ca, în termen de 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, să finalizeze şi să predea beneficiarului locuinţa.

La 11.02.2011, prin actul adiţional nr. x/2011 la contractul de construire, părţile au modificat termenul de finalizare pentru 31.12.2011.

Cum termenul nu a fost respectat, reclamanta - ce a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în urma partajului cu soţul său - a învestit instanţele cu o cerere în angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul de mandat, solicitând despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral cauzat în perioada 01.01.2012-04.01.2017, data formulării cererii de chemare în judecată şi, în continuare, până la îndeplinirea conformă a obligaţiei.

În primul ciclu procesual, tribunalul a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta A.N.L., prin încheierea din 06.11.2017, reţinând, în esenţă, că au fost probate cauze de întrerupere a cursului prescripţiei, dar şi că reclamanta suferă un prejudiciu cu caracter continuu, astfel încât termenul de prescripţie începe să curgă în fiecare moment.

Prin sentinţa civilă nr. 3832/17.12.2018, prima instanţă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta A.N.L. la plata către reclamantă a sumei de 78.869 euro, cu titlu de daune şi a sumei de 5.000 euro, cu titlu de daune morale.

Sentinţa a fost apelată de ambele părţi, iar pârâta a atacat şi încheierea din 06.11.2017; curtea de apel a admis apelul apelantei-pârâte A.N.L., a schimbat în tot încheierea şi sentinţa, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea ca prescrisă.

Pentru a decide astfel, a statuat că daunele-interese pretinse de reclamantă sunt moratorii, iar nu compensatorii şi că în privinţa lor dreptul la acţiune se naşte la momentul când obligaţia la care se referă devine exigibilă.

A conchis că, la data de 04.01.2017, termenul de prescripţie de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, era împlinit în privinţa obligaţiei de urmărire a executării şi finalizării lucrărilor de construire care revenea Agenţiei, câtă vreme acest termen a început să curgă, conform art. 7 alin. (3) din decret, de la 31.12.2011 - data expirării termenului pentru predarea imobilului - şi nu au fost dovedite cauze de întrerupere sau suspendare.

În primul ciclu procesual, recursul reclamantei a fost admis, fiind primite atât criticile împotriva calificării dreptului la despăgubire valorificat - definit de instanţa de recurs ca un drept principal -, cât şi cele prin care s-a combătut calificarea de către curtea de apel a daunelor-interese ca reprezentând o sumă de prestaţii succesive.

S-a dispus ca, în rejudecare, să fie soluţionate excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi apelurile declarate de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 3832/17.12.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, precum şi de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva încheierii din 06.11.2017 şi a sentinţei civile anterior menţionate.

Prin decizia recurată, curtea de apel a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă, a admis apelul apelantei-pârâte A.N.L. împotriva încheierii din 06.11.2017 şi a sentinţei tribunalului, aceasta din urmă fiind schimbată în parte, cu privire la capătul de cerere privind daunele morale; în considerente, instanţa de apel a statuat că reclamantei i se cuvine suma de 78.869 euro, cu titlul de reparare a prejudiciului material suferit în perioada 01.01.2012-31.01.2018 pentru lipsa de folosinţă a locuinţei.

Intimata-reclamantă nu a recurat dispoziţiile de respingere a apelului propriu şi nici pe cele de admitere a apelului pârâtei A.N.L. împotriva încheierii din 06.11.2017 şi a sentinţei tribunalului prin care a fost înlăturată dispoziţia de obligare a Agenţiei la plata daunelor morale; aceste dispoziţii au intrat în puterea de lucru judecat.

Păşind la dezlegarea motivului de recurs de ordine publică, Înalta Curte observă că, astfel cum i-a fost indicat expres, instanţa de rejudecare trebuia să examineze excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin prisma dezlegărilor din decizia de casare.

În acest sens, instanţa de recurs a stabilit că începutul curgerii prescripţiei dreptului principal valorificat prin acţiune este reglementat nu de art. 2.526 C. civ., ci de art. 2.523, care, împreună cu dispoziţiile art. 2.517 C. civ., trebuie aplicate pentru corecta soluţionare a excepţiei.

Aceste statuări obligatorii impuneau instanţei de apel, ca, premergător rejudecării apelurilor, să delimiteze perimetrul pretenţiilor neafectate de prescripţia dreptului material la acţiune, doar acestea având vocaţia de a fi analizate din perspectiva temeiniciei lor.

Dimpotrivă, admiţând apelul pârâtei împotriva încheierii din 06.11.2017, dar confirmând în parte hotărârea instanţei de fond - prin care s-au acordat reclamantei daune-interese începând cu 01.01.2012 -, instanţa de prim control judiciar a convertit acţiunea de faţă într-una imprescriptibilă.

De aceea, Înalta Curte conchide în sensul că este fondat motivul de casare invocat din oficiu, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată transgresând îndrumările instanţei de recurs asupra problemelor de drept, obligatorii faţă de art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care această instanţă nu a negat caracterul prescriptibil al acţiunii.

Prin urmare, hotărârea atacată va fi casată, iar cauza trimisă instanţei de apel spre o nouă judecată a apelului declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în conformitate cu considerentele prezentei decizii.

Astfel, soluţionarea apelului declarat de pârâtă se va face pornind de la premisa că dreptul de a solicita despăgubiri trebuie exercitat în termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 2.517 C. civ., calculat în mod regresiv, respectiv de la data sesizării instanţei, 04.01.2017, câtă vreme, astfel cum s-a statuat deja în ciclul procesual anterior, neîndeplinirea obligaţiei contractuale a recurentei-pârâte are caracter continuu, ceea ce presupune că dauna se produce, la rândul ei, în mod continuu, progresiv, zi de zi.

Altfel spus, acţiunea ilicită a ANL nu s-a consumat la momentul 31.12.2011, ci ea este continuă.

Instanţa de rejudecare va determina, astfel, pretenţiile pentru care, la data introducerii cererii de chemare în judecată, dreptul la acţiune nu era stins şi, numai în subsecvenţa acestei concluzii şi exclusiv cu privire la pretenţiile reprezentând daune pentru repararea prejudiciului cauzat de lipsa de folosinţă a construcţiei, va examina apelul declarat de către pârâtă.

Astfel cum s-a arătat deja, urmare a nerecurării de către reclamantă, dispoziţiile de respingere a apelului propriu, de admitere a apelului pârâtei împotriva încheierii din 06.11.2017 şi de respingere a capătului de cerere referitor la daunele morale au dobândit autoritate de lucru judecat şi, în consecinţă, aceste pretenţii sunt excluse din cadrul procesual şi nu vor fi avute în vedere în rejudecare.

Păşind la examinarea recursului pârâtei, preliminar, Înalta Curte va califica susţinerile intimatei privind nulitatea motivelor de recurs subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. ca apărări pe fondul respectivelor critici, întrucât, dispunând că "Instanţa, verificând toate motivele invocate şi judecând recursul, îl poate admite, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui", art. 496 alin. (1) C. proc. civ. impune o soluţie unitară căii de atac şi exclude anularea în parte a acesteia.

Astfel calificată, apărarea intimatei este înlăturată, întrucât criticile recurentei pot fi examinate din perspectiva art. 483 alin. (3), încadrându-se în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi vizând decizia instanţei de apel.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta critică, în primul rând, lipsa din decizia recurată a analizei exhaustive a argumentelor sale, cauzată de activarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în alte cauze.

Critica este nefondată.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul cauzei, cu garanţiile date de art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", ceea ce implică, în sarcina instanţelor, obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt.

Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce, fără a presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte - dar nici ignorarea lor -, impune ca celor fundamentale, susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia, să li se ofere o dezlegare.

Instanţa de recurs constată că aceste rigori, cărora le sunt subordonate exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sunt respectate, întrucât convergent obligaţiilor impuse de art. 477-479 C. proc. civ., curtea de apel a expus în decizia recurată argumentele pentru care s-a pronunţat soluţia în calea de atac, ca şi susţinerile care au fost înlăturate.

Astfel, pentru a conchide în sensul că recurenta şi-a asumat faţă de intimată o obligaţie de rezultat, curtea de apel face o analiză proprie, construită atât pe dispoziţiile contractului de mandat HC nr. 1143/07.11.2006, cât şi pe prevederile art. 970 alin. (2) din C. civ. de la 1864 (în continuare, " C. civ.."), ale Legii nr. 152/1998 şi ale H.G. nr. 962/2001.

Totodată, statuează asupra condiţiilor răspunderii civile ale pârâtei, arătând că omisiunea de a uza de prerogativele legale şi convenţionale de care dispunea în scopul realizării ansamblului de locuinţe îi conturează fapta ilicită şi vinovăţia, iar legătura de cauzalitate şi prejudiciul urmează din pasivitatea al cărei rezultat a fost lipsirea reclamantei de prerogativele dreptului de proprietate.

Aşadar, critica este nefondată şi va fi înlăturată.

Nu aceeaşi soluţie va fi dată argumentului prin care recurenta a invocat lipsa motivelor pentru care instanţa de apel i-a înlăturat critica privind neîndeplinirea de către intimată a obligaţiei de a asigura finanţarea.

Instanţa supremă reţine că, încă din faţa instanţei de fond, intimata-pârâtă a invocat în apărare că, începând cu 05.11.2011, beneficiarul iniţial - soţul reclamantei - nu a mai avut asigurate fondurile financiare, iar această împrejurare a determinat neefectuarea de plăţi prin intermediul Agenţiei, pentru continuarea şi finalizarea lucrărilor de construire.

Decizia recurată omite analiza acestor susţineri, deşi ele au fost reluate şi prin mijlocirea apelului a cărui rejudecare s-a dispus prin decizia de casare.

Acest segment al criticii este, aşadar, fondat, fără ca remedierea viciului să fie posibilă în recurs, câtă vreme dezlegarea apărării pârâtei presupune verificări în fapt, incompatibile cu calea extraordinară de atac exercitată.

În consecinţă, în rejudecare, instanţa de apel va dezlega şi acest motiv de apel al apelantei-pârâte.

Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta afirmă încălcarea, prin decizia recurată, a art. 430 şi 431 C. proc. civ. instanţa de apel a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 5197/25.04.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2011, şi a deciziei nr. 966/27.03.2015, pronunţată de secţia a II-a Civilă a instanţei supreme, în dosarul nr. x/2011.

Autoarea căii de atac susţine că, în lipsa identităţii de părţi, hotărârile din litigiile anterioare nu puteau fi valorificate pentru a-i fi atrasă răspunderea contractuală pentru încălcarea unor obligaţii de rezultat.

Critica nu este aptă să atragă casarea deciziei atacate, considerentele instanţei de recurs urmând a complini motivarea instanţei de apel.

Dispunând că "hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară", art. 435 alin. (2) C. proc. civ. consacră principiul opozabilităţii efectelor hotărârii judecătoreşti faţă terţi, care vor fi ţinuţi să respecte cele statuate printr-o hotărâre judecătorească.

Terţii vor putea face dovada contrară celor statuate prin hotărârea ce li se opune, dat fiind că nu au figurat ca părţi în procesul respectiv. Simetric, vor putea invoca într-un proces ulterior hotărârea judecătorească nefavorabilă părţilor originare, fără ca statuarea din respectivul act jurisdicţional să poată fi ignorată de instanţă.

Instanţa supremă reţine că prin decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunţată în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a constatat refuzul nejustificat al pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coandă".

Deşi acţiunea a privit imobilul aflat pe lotul nr. x, decizia anterior evocată cuprinde dezlegări cu privire la conduita recurentei-pârâte în raport de toate imobilele cuprinse în programul guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coandă", deci inclusiv cu privire la imobilul intimatei-reclamante, aflat într-un stadiu similar de nefinalizare.

În consecinţă, dezlegările date prin decizia evocată anterior au avut în vedere acelaşi context cu cel din prezentul proces, iar aceste considerente sunt deopotrivă aplicabile deciziei nr. 966/27.03.2015, pronunţată de secţia a II-a Civilă a instanţei supreme în dosarul nr. x/2011.

Aşadar, dezlegările evocate au fost în mod legal valorificate de instanţele devolutive, iar câtă vreme principiul opozabilităţii hotărârii judecătoreşti nu presupune identitatea de părţi în cele două procese, criticile recurentei sunt nefondate.

Totodată, va fi înlăturată şi invocarea de către autoarea căii de atac a unor hotărâri care ar reţine, opus opiniei curţii de apel, natura juridică de obligaţie de diligenţă a îndatoririlor ce îi revin.

După cum s-a arătat anterior, intimata-reclamantă s-a prevalat, ca terţ, de hotărâri judecătoreşti pronunţate împotriva recurentei-pârâte, iar acestea au condus instanţa de apel la concluzia că obligaţiile asumate de Agenţie prin contractul de mandat sunt obligaţii de rezultat.

Ceea ce critică pârâta este împrejurarea că instanţa de apel nu a reţinut o situaţie de fapt contrară hotărârilor precedente, însă acest aspect este subordonat unei chestiuni de probaţiune, care, interesând temeinicia hotărârii, nu poate fi cenzurată în recurs.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (7) C. proc. civ. sunt înlăturate.

Celelalte critici expuse în recursul pârâtei vor fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care atrage casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva faptei ilicite, recurenta contestă concluzia instanţelor devolutive privind calificarea drept obligaţii de rezultat a obligaţiilor asumate potrivit contractului de mandat, întinderea şi consecinţele neîndeplinirii lor.

În dezacord cu criticile rezumate anterior, Înalta Curte constată că raţionamentul care fundamentează concluzia instanţei de apel în privinţa faptei ilicite a recurentei se bazează pe o interpretare corectă a actelor juridice asumate de aceasta.

Reţine, în primul rând, că prin art. 1 din contractul de mandat nr. x/07.11.2006, perfectat în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998, mandatarul A.N.L. a fost împuternicit de mandant, soţul intimatei, să îl reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor de construire a locuinţei S7A pe lotul nr. x, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire - obţinută de mandatar -, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Instanţa de prim control judiciar a avut în mod corect în vedere că, potrivit legii, Agenţia Naţională pentru Locuinţe are, ca instituţie de interes public cu atribuţii în dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, calitatea de dezvoltator şi coordonator al programului construirii de locuinţe la nivel naţional, precum şi de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale; în acest sens sunt prevederile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

În subsecvenţa acestei concluzii, a reţinut în mod just că recurenta-pârâta avea la îndemână, potrivit legii, mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat, precum şi obligaţia asigurării corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe.

Aceste elemente fundamentează legal concluzia potrivit căreia obligaţiile asumate în temeiul contractului de mandat sunt unele de rezultat, părţile convenind dincolo de orice echivoc faptul că A.N.L. se obligă să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor la termen, în vederea predării unei locuinţe care să corespundă din toate punctele de vedere unei utilizări propice.

Nu este fondată nici critica potrivit căreia încălcarea obligaţiilor de executare şi finalizare a lucrărilor de construire a locuinţei şi a celor de infrastructură este aptă să atragă exclusiv răspunderea antreprenorului general.

Contractul de mandat nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie, la rândul său, unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, ci este, dimpotrivă, un act juridic complex - cu clauze nespecifice acestui contract numit, în reglementarea legală contemporană încheierii sale -, prin care autorul reclamantei a împuternicit A.N.L. să îl reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, precum şi pentru a utiliza sumele din conturile de avans şi de credit în vederea recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L. pentru deschiderea amplasamentului şi executarea lucrărilor, precum şi a cheltuielilor necesare pe parcursul execuţiei şi a celorlalte costuri cuprinse în preţul locuinţei.

În aceste condiţii, nefinalizarea la termenul scadent a construcţiei - "la cheie", deşi a deţinut toate pârghiile şi mecanismele legale -, reprezintă o încălcare culpabilă de către recurenta-pârâtă, mandatar, a obligaţiilor directe faţă de mandant, fapt de natură să atragă răspunderea sa patrimonială, astfel cum corect a fost stabilit în apel. Aşa fiind, Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu se poate prevala de faptul că nu răspunde pentru neexecutarea lucrărilor de construire şi că pentru aceasta trebuie atrasă răspunderea antreprenorului general.

Conform art. 14 din contractul de mandat, părţile sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor acestuia, iar potrivit art. 13, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepţia finală a locuinţei, în acord cu art. 15 din acelaşi contract.

Aşadar, recurenta-pârâtă este ţinută la îndeplinirea întocmai şi corespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin mandat şi răspunde pentru modul în care şi l-a îndeplinit, în conformitate cu dispoziţiile art. 1.539 C. civ. Concluzia nu este invalidată de împrejurarea că printr-un act juridic distinct - contractul de construire - s-au prevăzut penalităţi de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului.

În consecinţă, Înalta Curte confirmă statuările instanţei de apel, reţinând că, faţă de împrejurarea că nu s-a făcut dovada faptului că recurenta-pârâtă şi-a îndeplinit obligaţia de finalizare a locuinţei, inclusiv pe cea de realizare a lucrărilor de utilităţi, obligaţia de predare a bunului subzistă în sarcina acesteia, iar săvârşirea unei fapte ilicite a fost în mod just reţinută în sarcina sa.

Celelalte critici formulate prin recurs, vizând condiţia prejudiciului, ca element al răspunderii civile, urmează a fi avute în vedere de instanţa de trimitere, cu prilejul rejudecării.

Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 şi 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1453/19.10.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu consecinţa casării acesteia şi trimiterii cauzei aceleiaşi instanţe, pentru o nouă judecată a apelului declarat de apelantă-pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 3832/17.12.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu aplicarea prevederilor imperative ale art. 501 C. proc. civ.

Tot astfel, în rejudecare, vor fi avute în vedere şi cererile accesorii formulate de părţi în recurs, de acordare a cheltuielilor de judecată, care vor fi soluţionate în raport cu dispoziţiile art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1453/19.10.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza instanţei de apel spre o nouă judecată a apelului declarat de apelanta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva sentinţei civile nr. 3832/17.12.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 martie 2024.