Cassation appeal annulled for failing to meet statutory grounds in a contract rescission dispute

Şedinţa publică din data de 5 martie 2024

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 23 decembrie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să dispună rezoluţiunea convenţiilor dintre părţi, precum şi repunerea în situaţia anterioară în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 283.560,70 Euro, în echivalent în RON la data plăţii.

Prin sentinţa civilă nr. 3310/2016 din 30 mai 2016 tribunalul a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia autorităţii de lucru judecat, invocate de pârâtă; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 1474/A din 26 septembrie 2017 instanţa de apel a admis calea de atac declarată de reclamantă, a anulat în parte sentinţa de fond şi a trimis cauza primei instanţe pentru continuarea judecăţii.

Decizia de apel a fost recurată de pârâta B. S.R.L., care a solicitat admiterea căii de atac, cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Prin decizia nr. 147 din 23 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1474/A din 26 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.; totodată, a obligat recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 5000 euro, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 1017/10.05.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., s-a dispus rezoluţiunea convenţiilor din 03.03.2011, 13.02.2012 şi din 31.05.2012, a fost obligată pârâta S.C. B. S.R.L. la plata către reclamanta A., a sumei de 283.560,70 euro, reprezentând sumă achitată în temeiul convenţiilor din 03.03.2011, 13.02.2012 şi din 31.05.2012 şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 26.114,67 de RON şi 18.800 euro, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru, onorariu expert şi onorariu avocat).

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta S.C. B. S.R.L., prin care a solicitat schimbarea sentinţei apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată în integralitate şi obligarea intimatei - reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în fond şi apel.

Prin decizia civilă nr. 725A din 11 mai 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1017/10.05.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.000 de Euro onorariu avocaţial.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

A respins cererea apelantei-pârâte de obligare a intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru din apel.

A obligat apelanta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 1.000 de Euro cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial din apel.

Împotriva deciziei civile nr. 725A din 11 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, precum şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Într-o primă critică, recurenta a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 309 alin. (2) C. proc. civ., greşita interpretare dată de instanţa fondului relaţiilor dintre părţi, lipsa actului juridic şi a elementelor necesare pentru constatarea existenţei unui contract de vânzare între părţi.

Recurenta a arătat că, în mod eronat, instanţa fondului constată că între A. şi B. S.R.L. s-ar fi incheiat contracte de vânzare la data de 03.03.2011, 13.02.2012 şi 31.05.2012.

Astfel, simpla argumentaţie a instanţei asupra faptului că recurenta ar fi emis factura proformă cu indicarea comenzii, preţ de livrare şi avans, ceea ce ar însemna acceptarea comenzii, nu are niciun fundament în realitate.

Potrivit materialului probator, a susţinut recurenta, ceea ce exista, în realitate, erau convenţii de vânzare cumpărare doar între C. şi A., în formă simulată, prin mijlocirea sa, dovadă fiind modul de desfăşurare a operaţiunilor comerciale, care au fost enumerate în recurs.

Prin urmare, neexistând înţelegere în formă scrisă nu s-a dovedit natura juridică a raporturilor contractuale şi clauzele înţelegerii dintre părţi.

Mai mult, recurenta a precizat că a acţionat ca un comisionar/intermediar, în care a avut rolul de mandatar fără reprezentare, prezentând argumentele care, în opinia sa, susţin această poziţie.

Recurenta a solicitat a se observa că nu a purtat nicio corespondenţă comercială cu reclamanta în privinţa bunurilor ce urmau a fi livrate (autovehiculele).

Comenzile cuprinzând specificaţiile tehnice şi detaliile privind livrarea acestora, precum şi negocierile de preţ, s-au purtat întotdeauna doar între reprezentanţii reclamantei şi reprezentanţii C. S.R.L..

In concluzie între A. şi B. S.R.L. nu exista un act juridic - contract (instrumentum probationis) din care să rezulte condiţiile şi termenele de livrare, modalităţile şi scadenţele plăţilor, clauze cu privire la scadenţa obligaţiilor contractuale, inclusiv situaţiile în care avansurile plătite de creditoare se pot returna.

Chiar instanţa recunoaşte lipsa încheierii în mod expres a unei convenţii, însă în mod incorect şi excesiv estimează că anumite acţiuni ar reprezenta vânzări între pârâtă şi reclamantă.

În continuare, recurenta a susţinut încălcarea normelor de drept material prevăzute la art. 1650 alin. (1) C. civ. civ., reiterând greşita interpretare dată de instanţa fondului relaţiilor dintre părţi, lipsa unui înscris constatator privind condiţiile contractuale.

În ceea ce priveşte raporturile juridice dintre părţi, recurenta a susţinut că, în mod incontestabil, între părţi nu s-a încheiat un contract sub forma unui înscris care să cuprindă termenii şi condiţiile de executare a drepturilor şi obligaţiilor, pentru recurentă aceeaşi persoană, D., fiind furnizorul şi cumpărătorul.

Cu privire la plăţi, recurenta a prezentat situaţia acestora şi a susţinut că documentele pretinse, ca bază şi temei, al raporturilor contractuale, nu au fost emise de recurentă şi nu îi aparţin.

Mai mult, independent de aprecierile cu privire la provenienţa facturilor proforma, reclamanta nu a făcut dovada întrunirii elementelor constitutive ale unui contract de vânzare între părţile litigante pentru a putea solicita sumele de bani prevăzute în petitul cererii de chemare în judecată.

In raport de probatoriul administrat, raporturile juridice de vânzare au fost încheiate între A. S.R.L. şi C. S.R.L., care avea obligaţia de livrare, recurenta fiind un simplu intermediar (vânzător simulat) al operaţiunii, s-a menţionat.

Recurenta a susţinut că a încasat sumele de bani trimise de reclamantă, însă, conform înţelegerii avute inţial, toate au fost transmise mai departe către C. S.R.L., conform înscrisurilor ataşate.

Este greşită susţinerea instanţei de apel, a arătat recurenta, în sensul că sumele primite de la A., nu au fost virate către C., întrucât ele sunt recunoscut a fi achitate prin declaraţiile de la dosar de către C.; ele diferă doar pentru că au fost cumulate cu altele şi s-a scăzut comisonul său de intermediere.

Nici argumentul expertizei nu este sustenabil întrucât înregistrările contabile sunt irelevante faţă de raportul dintre părţi şi sunt identice pentru operaţiunile de intermediere sau avansuri.

După redarea dispoziţiilor art. 1650 C. civ., recurenta a susţinut că raportul juridic de vânzare invocat de reclamantă era unul simulat şi că între reclamantă şi C. S.R.L. existau înţelegerile privind termenele şi condiţiile vânzării şi plăţii în privinţa autovehiculelor, recurenta fiind doar un interpus prin intermediul căruia circulau banii şi facturile.

Recurenta a mai invocat şi încălcarea normelor de drept material prevăzute la art. 1179 alin. (1) pct. 2 şi art. 1204 C. civ., lipsa consimţământului pentru "aşa zise vânzări" coroborat cu 1650 C. civ. şi art. 1225, respectiv art. 1226, lipsa unui obiect clar determinat al vânzării, lipsa asumării de către recurentă a oricăror obligaţii specifice vânzării.

Contrar susţinerilor reclamantei A., recurenta-pârâtă a susţinut că nu şi-a asumat nici expres şi nici implicit, vreodată obligaţii de livrare faţă de reclamantă. De altfel, nu există niciun document din care să reiasă obligaţia sa de livrare sau condiţiile şi termenele de executare a înţelegerilor. Prin urmare, obligaţia de returnare a avansului, astfel cum este indicată de reclamantă, nu are niciun temei juridic.

A mai susţinut recurenta că lipseşte cu desăvârşire consimţământul său pentru aşa-zisele vânzări, iar niciuna din condiţiile de a contracta nu este întrunită, nu există un înscris material în acest sens, nu există un obiect al contractului, ce ar trebui sa fie clar determinat, conform 1225 C. civ. alin. (2), la fel ca obiectul obligaţiei, conform art. 1226 alin. (2), ambele prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute.

Recurenta a susţinut şi încălcarea prevederilor art. 430 şi art. 431 C. proc. civ. prin raportare la art. 13 C. proc. civ. şi art. 24 din Constituţie, lipsa vreunei incidenţe a hotărârilor judecătoreşti anterioare, inclusiv a deciziei civile nr. 1123/25.06.2015.

Astfel, a arătat că, în mod eronat, instanţa de apel, la fel ca instanţa de fond, preia şi susţine neîntemeiat menţiunile reclamantei, în sensul că natura juridică a raporturilor civile (natura contractului de vânzare - cumpărare) dintre părţi ar fi intrat în putere de lucru judecat, în baza deciziei civile nr. 1123/2015 pronunţată în apel în dosarul nr. x/2013 de Curtea de Apel, secţia a VI-a Civilă.

Recurenta a susţinut că prin respectiva decizie nu s-a dat o dezlegare acestei probleme, iar considerentele unei hotărâri judecătoreşti nu intră în puterea lucrului judecat şi nu erau susceptibile de a fi atacate de recurentă, atât timp cât dispozitivul hotărârii este cel ce poate determina intrarea în puterea lucrului judecat a unei cauze, iar in respectiva pricină s-a respins acţiunea aceleiaşi reclamante A..

Nu poate fi reţinută calificarea dată de instanţa de apel privind vânzarea -cumpărarea, preluată de reclamantă, întrucât, prin sentinţa civilă nr. 1865/2014, instanţa a ţinut cont de calificarea juridică dată de apelanta reclamantă prin acţiune (respectiv contract de vânzare-cumpărare cu executare succesivă), calificare ce a fost contestată de recurentă. În examinarea speţei, instanţa a constatat că este lipsit de relevanţă acest aspect, câtă vreme chestiunea rezoluţiunii (identică pentru toate tipurile de contracte) prevalează în dezlegarea pricinii. Astfel, de fapt, instanţa nu a înlăturat apărările sale privind contestarea calificării juridice a raporturilor contractuale cu apelanta reclamantă, ci a examinat problema dreptului la restituire a avansului numai prin analiza existenţei contractului de vânzare - cumpărare (cu executare uno ictu sau cu executare succesivă) invocat de apelanta reclamantă raportat la lipsa solicitării de rezoluţiune.

Mai mult, nu se poate constatata nici îndeplinirea condiţiei triplei identităţi, respectiv acelaşi obiect, întemeiat pe aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi, în aceeaşi calitate, în condiţiile în care în primul dosar obiectul a fost pretenţii, iar in speţa pendinte obiectul este rezoluţiune contract.

Considerentele sau motivele hotărârii şi tipul lor determină efectele puterii de lucru judecat, a susţinut recurenta. Astfel, doar motivele decisive pot prelua din puterea lucrului judecat a dispozitivului, nu şi motivele indiferente sau supraabundente, cum este cazul în speţă, care depăşesc sfera dezbaterilor şi nu influenţează soluţia. In cazul de faţă instanţele au constatat că nu există temei pentru a acorda pretenţii reclamantei dacă nu este indicat şi izvorul acestora.

Considerentele hotărârii nu contribuie la puterea de lucru judecat decât în măsura în care conţin sau lămuresc declaraţii de drepturi provocate de părţi şi sunt cuprinse în dispozitiv, or în speţă nu s-a menţionat nimic în dispozitiv referitor la convenţii/contracte.

Efectele puterii de lucru judecat prezintă un dublu aspect unul negativ pentru partea care a pierdut procesul (reclamanta), în sensul că nu poate fi pus în discuţie dreptul său într-un alt litigiu, şi unul pozitiv, pentru partea care a câştigat procesul în sensul că se poate prevala de dreptul recunoscut într-un alt proces.

Or, în atare situaţie, a arătat recurenta, ea este partea care a câştigat procesul anterior şi nu reclamanta, aşa că de efectul pozitiv se poate prevala aceasta, în niciun caz reclamanta.

In opinia recurentei, a refuza o analiză a cauzei pe motivul unei judecăţi anterioare, este inadmisibil.

In cazul precedent, raport la situaţia concretă din acel dosar, apărările recurentei şi probatoriile s-au limitat la speţa în sine, respectiv dacă se poate admite acţiunea în pretenţii fără a cere rezoluţiunea.

Refuzul unei analize pertinente a cazului în dosarul de faţă este o încălcare a normelor juridice ce creionează puterea de lucru judecat, precum şi a dreptului la apărare în sensul formulării unor apărări de care să se poată ţine cont. Or, in situaţia sa instanţele refuză o analiză, invocând o putere de lucru judecat faţă de o altă hotărâre în care recurenta nu avea niciun interes să administreze acelaşi probatoriu ca în speţa pendinte şi aceleaşi apărări.

În acest context, recurenta a arătat că invocă "excepţia de neconstituţionalitate a art. 430 alin. (2) C. proc. civ. prin raportare la art. 24 din Constituţie".

În motivarea recursului, autoarea căii extraordinare de atac a susţinut şi încălcarea normelor de drept material prevăzute la art. 1516 alin. (2) pct. 2 C. civ., lipsa condiţiilor necesare pentru a se dispune rezoluţiunea.

În privinţa rezoluţiunii, curtea de apel păstrează eroarea instanţei fondului şi nu aplică în mod complet dispoziţiile legale coroborate cu situaţia de fapt concretă, în condiţiile în care, potrivit art. 1516 alin. (2) C. civ., trebuie îndeplinită în mod obligatoriu condiţia lipsei unei justificări pentru a cere rezoluţiunea. Or, recurenta a susţinut că îndeplinirea obligaţiei nu ţinea de aceasta, ci de C. S.R.L..

Având în vedere această situaţie, recurenta a considerat că reclamanta a tratat, a negociat şi a încheiat contractul de vânzare pentru livrarea de autovehicule cu C. S.R.L., astfel încât recurenta nu poate răspunde în faţa reclamantei A..

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată; totodată, întrucât dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., ce privesc autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri nu are legătură cu soluţionarea cauzei, sesizarea Curţii Constituţionale cu această excepţie este inadmisibilă, a susţinut intimata-reclamantă.

Prin încheierea de şedinţă din 12 decembrie 2023, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta a depus punct de vedere la raport, prin care a susţinut că recursul este admisibil şi că se impune respingerea excepţiei nulităţii.

În esenţă, recurenta a subliniat că normele de drept încălcate au fost clar şi explicit indicate în motivele de recurs, precum şi faptul că, deşi prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului se reţine, printre altele, faptul că dispoziţiile art. 430 din C. proc. civ. şi art. 431 din acelaşi cod nu pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea sunt norme materiale de drept care vizează puterea de lucru judecat/autoritatea de lucru judecat, fiind norme de drept evidente, care nu se circumscriu noţiunii de situaţie de fapt; în acest context, recurenta a susţinut că, atât instanţa de apel, cât şi prima instanţă, sunt de acord, în mod neîntemeiat, cu argumentele reclamantei, în sensul că natura juridică a raporturilor civile (de natura contractului de vânzare-cumpărare) dintre părţi ar fi intrat în putere de lucru judecat, în baza deciziei civile nr. 1123/2015, pronunţate în dosarul nr. x/2013 de Curtea de Apel Bucureşti.

Intimata a depus punct de vedere la raport, prin care a susţinut că este de acord cu raportul întocmit în cauză.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a recursului la data de 5 martie 2024.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din acelaşi Cod, "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului de recurs este sancţionată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Recurenta a indicat formal în susţinerea recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textului de lege indicat, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

In conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat, în mod expres, de recurentă, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Se reţine că, deşi recurenta a susţinut, în esenţă, încălcarea dispoziţiilor art. 309 alin. (2) C. proc. civ., art. 1650 alin. (1) C. civ., art. 1179 alin. (1) pct. 2, art. 1204 C. civ., art. 1225, respectiv art. 1226 din acelaşi cod, aceasta aduce, în realitate, în discuţie, doar chestiuni vizând probele administrate, situaţia de fapt, greşita interpretare dată de instanţa fondului relaţiilor dintre părţi, lipsa actului juridic şi a elementelor necesare pentru constatarea existenţei unui contract de vânzare între părţi, lipsa unui înscris constatator privind condiţiile contractuale, lipsa consimţământului pentru "aşa zise vânzări", lipsa unui obiect clar determinat al vânzării, lipsa asumării de către recurentă a oricăror obligaţii specifice vânzării, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, se observă că, prin memoriul de recurs, recurenta a susţinut, în esenţă, şi încălcarea prevederilor art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., invocând sub acest aspect cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, deşi se întemeiază recursul pe cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), dezvoltarea acestei neregularităţi vizează greşita valorificare a autorităţii lucrului judecat, aspect acoperit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. ("când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat").

Or, acest din urmă motiv de casare impune expunerea unor raţionamente de nelegalitate referitoare la ignorarea autorităţii de lucru judecat, iar nu greşita sa valorificare şi prezentarea unor critici, care, în fapt, readuc în dezbatere chestiuni legate de stabilirea naturii juridice a relaţiilor dintre părţi, antamând, astfel, aspecte de netemeinicie.

Deşi, recurenta insistă, prin punctul de vedere la raport, asupra faptului că motivele sale de recurs cu privire la dispoziţiile art. 430 din C. proc. civ. şi art. 431 din acelaşi cod se încadrează în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind norme de drept material, Înalta Curte constată că reglementarea acestui motiv de casare este foarte clară, fiind de natura evidenţei că vizează doar norme juridice de drept material, iar dispoziţiile criticate nu pot constitui astfel de norme, aşa cum susţine recurenta.

Recurenta afirmă că instanţa de apel a reţinut puterea de lucru judecat/autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1123/2015, dar în susţinerea acestei afirmaţii nu aduce critici de nelegalitate, ci doar îşi exprimă nemulţumirea faţă de valorificarea autorităţii de lucru judecat de către instanţa de apel, reproşând acesteia reţinerea, în mod neîntemeiat, a faptului că natura juridică a raporturilor civile (de natura contractului de vânzare-cumpărare) dintre părţi ar fi intrat în putere de lucru judecat.

Din expunerea argumentelor prezentate în cererea de recurs sub aspectul autorităţii de lucru judecat/puterii de lucru judecat, se constată că aceste critici nu pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., în condiţiile în care ceea ce invocă recurenta este faptul că instanţa a dat eficienţă autorităţii de lucru judecat/puterii de lucru judecat prin decizia recurată, ipoteză care nu se încadrează în textul de lege arătat şi, de asemenea, nu se încadrează în niciunul din celelalte motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care se aduc în dezbatere numai aspecte de netemeinicie.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. prevăd că, în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplineşte cerinţele de formă, că motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., anulează sau respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunţată fără citarea părţilor, care nu este supusă niciunei căi de atac.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa dezvoltării unor critici care să se circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile anterior menţionate, obligaţie care revine sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligaţiei reglementată de dispoziţiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (5) din acelaşi cod, va anula recursul.

Totodată, având în vedere că efectele nulităţii căii de atac se răsfrâng asupra întregului proces, inclusiv asupra excepţiilor, incidentelor procedurale sau altor cereri formulate de părţi şi au drept consecinţă excluderea lor din analiză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că examinarea cererii recurentei cu referire la invocarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 430 alin. (2) C. proc. civ. prin raportare la art. 24 din Constituţie, nu se mai impune.

În considerarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în raport de cererea formulată de intimata-reclamantă, urmează a se face aplicarea evocatelor dispoziţii şi a obliga recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 7.500 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., împotriva deciziei civile nr. 725A din 11 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 7.500 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A..

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2024.