Housing construction dispute: statutory conditions for interruption of prescription via default notice

Şedinţa publică din data de 18 ianuarie 2024

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 09.04.2019 sub nr. x/2019 reclamanta A. a chemat în judecată pârâţii Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei (MDLPA), Municipiul Bucureşti prin Primar General, Sectorul 1 Bucureşti prin Primar, Oraşul Voluntari prin Primar, Judeţul Ilfov, solicitând obligarea acestora în solidar la plata unor despăgubiri rezultând din lipsa de folosinţă a locuinţei din cartierul Henri Coandă, cu toate utilităţile funcţionale, calculate începând cu data la care aceasta trebuia predată la cheie (23.07.2011) şi până la predarea locuinţei la cheie.

Acţiunea a fost întemeiată, în principal, pe răspunderea contractuală, iar în subsidiar pe cea delictuală.

Pârâtul Sectorul 1 Bucureşti a depus cerere de chemare în garanţie împotriva Municipiului Bucureşti prin Primar General şi a Oraşului Voluntari.

Pârâtul Sectorul 1 Bucureşti a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii.

Pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia insuficientei timbrări a acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în ceea ce priveşte atragerea răspunderii civile contractuale, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti prin Primar General în ceea ce priveşte atragerea răspunderii civile contractuale, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene a depus întâmpinare la cererea de chemare în judecată, solicitând respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Pârâul Oraşul Voluntari prin Primar a formulat întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea invocării concomitente a ambelor temeiuri de angajare a răspunderii pârâţilor, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia lipsa calităţii procesuale active a reclamantei în raport cu pârâtul, excepţia lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul Judeţul Ilfov a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, şi cerere de chemare în garanţie împotriva Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene.

Pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond a solicitat instanţei respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Totodată, pârâta Agentia Naţională pentru Locuinte a depus cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 19.609,4 RON, cu titlul de debite restante către ANL, pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, conform art. 5 şi 6 din contractul de mandat nr. x/13.01.2010.

Pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, Oraşul Voluntari şi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice au formulat întâmpinări la cererile de chemare în garanţie.

Prin încheierea din data de 02.10.2019 au fost admise în principiu cererile de chemare în garanţie.

Prin încheierea din data de 27.11.2019, instanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa pretenţiilor reclamantei, aferente perioadei 23.07.2011-09.04.2016 şi a respins ca neîntemeiate excepţia inadmisibilităţii, excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi pasive, invocate de pârâţi, excepţia nulităţii cererii reconvenţionale şi excepţia prescripţiei pentru pretenţiile din cererea reconvenţională, invocate de reclamantă.

Prin sentinţa civilă nr. 3123/08.12.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, au fost respinse pretenţiile aferente perioadei 23.07.2011-09.04.2016, ca fiind prescris dreptul material la acţiune şi a fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. A fost admisă cererea reconvenţională şi a fost obligată reclamanta la plata către pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a sumei de 19.609,4 RON şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.085,47 RON.

A fost respinse cererile de chemare în garanţie, ca neîntemeiate.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâtul Oraşul Voluntari a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON.

Soluţia instanţei de apel. Hotărârea recurată.

Prin decizia civilă nr. 141 din 01 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondate atât apelul principal promovat de apelanta-reclamantă A. împotriva încheierii din data de 13.11.2019 şi a sentinţei civile nr. 3123/08.12.2021, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, cât şi apelul provocat formulat de apelantul-pârât Judeţul Ilfov împotriva aceloraşi hotărâri; a obligat apelanta-reclamantă la plata sumei de 8330 RON către intimatul Oraşul Voluntari prin Primar, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta A., solicitând, în principal, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre reiudecare la aceeaşi instanţă, pentru analizarea condiţiilor răspunderii civile contractuale, respectiv delictuale, iar în subsidiar, casarea deciziei si, în rejudecare, admiterea apelului principal, schimbarea încheierii din 27.11.2019 şi a sentinţei civile nr. 3123/08.12.2021, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2019, în sensul respingerii integrale a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune inclusiv cu privire la pretenţiile aferente perioadei 23.07.2011 - 09.04.2016, admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material al acţiune al pârâtei Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe şi respingerii cererii reconvenţionale ca prescrisă, admiterii acţiunii în răspundere civilă contractuală şi obligării ANL la plata către reclamantă a sumei de 36.460 Eur, cu titlul de despăgubiri pentru lipsirea de folosinţa locuinţei sale din Cartierul Henri Coandă în perioada 10.04.2016 - 01.04.2021, a sumei de 39.200 Eur, cu titlul de despăgubiri aferente perioadei 23.07.2011 - 09.04.2016, precum şi la plata în continuare a sumei de 700 Eur/lunar pentru lipsirea de folosinţa locuinţei din data de 02.04.2021 si până la recepţia finală a locuinţei, inclusiv cu utilităţi; în subsidiar, în sensul admiterii acţiunii în răspundere civilă delictuala împotriva tuturor pârâţilor şi obligării acestora, în solidar, la plata către reclamantă a aceloraşi sume de bani, respingerii cererii reconvenţionale formulate de ANL ca neîntemeiată, iar în ipoteza admiterii, compensarea reciprocă a sumelor datorate, cu cheltuieli de judecată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a relevat, pe scurt, parcursul dosarului şi a susţinut, în esenţă, următoarele:

Instanţa de apel a interpretat eronat dispoziţiile art. 2537 pct. 4 C. civ., fără a le corobora cu condiţia de validitate reglementată expres de art. 2540 C. civ.

În acest sens, recurenta a arătat că instanţa a reţinut eronat că notificările transmise de A.N.L. la 20.03.2014, 07.12.2016 şi 21.01.2019 au întrerupt cursul prescripţiei, deşi acestea nu au fost urmate de formularea cererii de chemare în judecată în termenul prevăzut de lege.

Pe de altă parte, recurenta arată că punerea în întârziere are efectul întreruptiv de prescripţie doar dacă are loc înainte de împlinirea termenului.

În cauza de faţă, pretenţiile deduse judecăţii prin cererea reconvenţională vizează perioada aprilie 2013 - aprilie 2014, iar cererea a fost formulată la data de 30.05.2019, cu depăşirea termenului de 3 ani.

Totodată, recurenta a invocat interpretarea si aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 970 C. civ. raportat la art. 2 si art. 3 din Legea nr. 152/1998, potrivit cărora A.N.L. avea obligaţia legală de a asigura corelarea execuţiei lucrărilor de construire cu viabilizarea terenurilor din interiorul Cartierului Henri Coandă.

În acest sens, recurenta a arătat că instanţa de apel a reţinut o cauză exoneratoare de răspundere care nu există, respectiv faptul că a expirat perioada de tragere din creditul recurentei, cu încălcarea principiului bunei credinţe şi cu nesocotirea obligaţiilor ce reveneau intimatei.

Consideră recurenta că intimata nu se poate prevala de propria culpă, decurgând din faptul că nu a asigurat viabilizarea terenurilor pe care se efectuau lucrările de construire, pentru a obţine exonerarea de obligaţiile ce îi reveneau.

În acelaşi timp, recurenta a susţinut că obiectul prezentului dosar îl constituie despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului din cauza lipsei utilităţilor, astfel că era indiferent stadiul construcţiilor, intimata fiind răspunzătoare pentru neîndeplinirea obligaţiei de rezultat asumate, chiar dacă rezultatul constând în lipsirea de folosinţă putea fi generat şi de alte cauze.

Un alt motiv de recurs invocat se referă la interpretarea eronată a normelor de drept material referitoare la răspunderea delictuală, respectiv la omisiunea instanţei de apel de a analiza temeiul subsidiar de angajare a răspunderii invocat, întemeiat pe art. 998 - art. 999 C. civ.

Subsumat cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

În acest sens, recurenta a arătat că instanţele naţionale au statuat irevocabil, cu privire la toate loturile din cartierul Henri Coandă, că indiferent de stadiul construcţiei beneficiarului, subzistă lipsirea de folosinţă a acestuia atâta timp cât nu există utilităţi funcţionale, pentru realizarea cărora nu se foloseau sumele din conturile de credit ale beneficiarului.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 08 iunie 2023, sub nr. x/2019.

Intimaţii pârâţi au formulat întâmpinări în cauză, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Procedura de soluţionare a recursului

Cu titlu prealabil, se reţine că prezentul proces este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acţiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 09 aprilie 2019, deci după intrarea în vigoare a acestei legi.

Prin rezoluţia din 09 octombrie 2023, a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursului, la data de 18 ianuarie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este fondat în parte, exclusiv în ce priveşte soluţia dată asupra apelului principal privitor la cererea reconvenţională formulată de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin cererea reconvenţională formulată la data de 31.05.2019, pârâta Agentia Natională pentru Locuinte a solicitat obligarea reclamantei A. la plata sumei de 19.609,4 RON, cu titlul de debite restante, pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, conform art. 5 şi art. 6 din contractul de mandat nr. x/13.01.2010.

Suma pretinsă reprezintă contravaloarea plăţilor efectuate din surse proprii de către A.N.L., în perioada 25.04.2013 - 23.04.2014, cu titlul de cote A.N.L. şi taxe aferente realizării construcţiei, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei reclamantei de a asigura resursele financiare necesare pentru realizarea locuinţei.

Reţinând că termenul de prescripţie pentru recuperarea sumelor plătite din fonduri proprii a început să curgă de la data efectuării fiecărei plăţi, în condiţiile art. 2532 C. civ., precum şi faptul că acesta a fost întrerupt prin notificările de punere în întârziere transmise de A.N.L. la datele de 20.03.2014, 07.09.2016 şi 21.01.2019, conform art. 2537 pct. 4 C. civ., instanţa de apel a validat soluţia primei instanţe, de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru formularea cererii reconvenţionale.

Recurenta critică această soluţie, arătând că a fost dată cu încălcarea art. 2537 pct. 4 raportat la art. 2540 C. civ., întrucât, pe de-o parte, punerea în întârziere nu a fost urmată de formularea cererii de chemare în judecată în termenul legal, iar pe de altă parte, că punerea în întârziere nu a avut loc înăuntrul termenului de prescripţie.

Motivul de recurs, care va fi analizat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât priveşte încălcarea unor norme de drept material, este fondat.

Se constată, în acest sens că, potrivit art. 2537 pct. 4 C. civ., "Prescripţia se întrerupe: [...] pct. 4 prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere".

În acelaşi timp, art. 2540 C. civ. statuează că "Prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere".

În cauză, notificările de punere în întârziere din 20.03.2014 şi 07.09.2016 nu au fost urmate de chemare în judecată a recurentei reclamante, în termenul de 6 luni de la data punerii în întârziere, cererea reconvenţională fiind formulată de către A.N.L. abia la data de 31.05.2019.

În această situaţie, termenul general de prescripţie de 3 ani, care a început să curgă în condiţiile art. 2532 C. civ., de la data fiecărei plăţi, conform statuărilor instanţei de apel intrate în puterea lucrului judecat, nu a fost întrerupt prin notificările de punere în întârziere din 20.03.2014 şi 07.09.2016, astfel că s-a împlinit cel mai târziu la data de 23.04.2017, anterior formulării cererii reconvenţionale.

În ce priveşte notificarea de punere în întârziere din 21.09.2019, se constată că a fost efectuată după împlinirea termenului de prescripţie, astfel încât nu a fost în măsură să producă efectele prevăzute de art. 2541 C. civ.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile legale enunţate, împrejurare ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, recurenta a invocat şi încălcarea normelor de drept material privind buna credinţă în executarea convenţiilor, imposibilitatea invocării propriei turpitudini pentru a obţine exonerarea de răspundere şi obligaţia A.N.L. de a asigura viabilizarea Cartierului Henri Coandă corelat cu termenele de predare a locuinţelor.

Se susţine de către parte că intimata pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu şi-a îndeplinit cu bună-credinţă obligaţia de a viabiliza terenurile pe care se realizau lucrările de construire, care îi revenea conform art. 2 şi 3 din Legea nr. 152/1998, astfel încât aceasta nu se poate exonera de răspundere invocând expirarea duratei de tragere din creditul reclamantei, întrucât ar însemna să se prevaleze de propria turpitudine, în opinia părţii, expirarea perioadei de tragere din creditul acordat acesteia reprezentând consecinţa pasivităţii A.N.L., respectiv a neîndeplinirii obligaţiei impuse de art. 2 şi 3 din Legea nr. 152/1998.

În acelaşi timp, recurenta afirmă că intimata pârâtă avea obligaţia de a efectua lucrările de utilităţi, care nu erau finanţate de beneficiari prin conturile de credit şi care au generat lipsa de folosinţă, corelat cu cele de construire, astfel încât stadiul construcţiei este indiferent pentru analiza îndeplinirii obligaţiilor A.N.L.

Înalta Curte nu va primi aceste critici, întrucât obligaţiile opuse de recurentă, respectiv cea decurgând din art. 5 din contractul de mandat în sarcina beneficiarului, reţinută ca nefiind îndeplinită de către instanţa de apel, şi cea prevăzută de art. 2 şi 3 din Legea nr. 152/1998, nu numai că nu sunt reciproce şi interdependente, în sensul că fiecare dintre obligaţiile menţionate nu reprezintă cauza juridică a celeilalte, dar nici nu au acelaşi izvor.

În această situaţie, întrucât nu subzistă temeiul juridic al invocării excepţiei de neexecutare, recurenta reclamantă nu poate invoca pretinsa neexecutare a obligaţiei intimatei pârâte, de a viabiliza terenurile pe care se realizau lucrările de construire, pentru a justifica neîndeplinirea propriei obligaţii, de a asigura continuarea finanţării lucrărilor de construire la imobilul contractat, prin intermediul relaţiei de creditare, derulate cu banca finanţatoare.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că utilităţi funcţionale, menite să asigure folosinţa locuinţei contractate la parametrii conveniţi, nu puteau fi realizate decât într-o construcţie finalizată.

Prin urmare, nu se poate imputa intimatei pârâte faptul că nu a asigurat utilităţi funcţionale în locuinţă, în condiţiile în care construcţia nu a fost edificată din cauza neîndeplinirii obligaţiei recurentei reclamante înseşi, conform art. 5 din contractul de mandat, de a asigura finanţarea lucrărilor de construire.

În consecinţă, reţinând şi dispoziţiile art. 1517 C. civ., potrivit cărora, "O parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune", Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a identificat în mod corect existenţa unei cauze străine care a împiedicat-o pe intimata pârâtă să îşi îndeplinească obligaţiile, constând în culpa proprie a reclamantei în executarea contractului de mandat.

Nu este fondat nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv, recurenta susţine că instanţa de apel s-a rezumat la a analiza răspunderea contractuală a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, fără a analiza şi temeiul subsidiar al răspunderii delictuale a celorlalţi pârâţi.

Verificând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a reţinut, pe de-o parte că reclamanta poate solicita despăgubiri pe temei contractual doar de la pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, faţă de principiul relativităţii efectelor contractului, iar pe de altă parte, că acţiunea în răspundere delictuală nu poate fi alăturată acţiunii în răspundere delictuală şi nu poate fi nici utilizată subsecvent acesteia din urmă.

Argumentul expus în acest sens, dedus din prevederile art. 1350 alin. (3) C. civ., a fost acela că acelaşi raport juridic obligaţional, precum cel stabilit între reclamantă şi Agenţia Naţională pentru Locuinţe, este susceptibil de a f soluţionat în temeiul setului de reguli specifice răspunderii contractuale, ipoteza unei situaţii de cumul a celor două forme de răspundere fiind exclusă.

Drept urmare, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de prim control judiciar a arătat într-o manieră clară şi necontradictorie, cu respectarea exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivele de fapt şi de drept pentru care condiţiile răspunderii delictuale nu pot fi analizate în subsidiar sau în completarea celor proprii răspunderii contractuale, motive pe care recurenta nu le-a combătut în niciun fel.

În această situaţie, Înalta Curte constată că decizia recurată este motivată în ce priveşte capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată, întemeiat pe răspunderea delictuală, împrejurarea că motivarea nu cuprinde analiza efectivă a condiţiilor răspunderii delictuale neputând fi echivalată cu absenţa motivării, atâta timp cât sunt arătate raţiunile care au justificat această omisiune.

Nici critica recurentei privind încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarele nr. x/2017 şi nr. y/2011, care va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este întemeiată.

În raport de această critică, Înalta Curte subliniază că potrivit art. 431 C. proc. civ., "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în temeiul căruia oricare parte procesuală are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Deşi, în privinţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, între cele două procese nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente - părţi, obiect şi cauză, trebuie totuşi să existe o identitate de chestiune litigioasă verificată între aceleaşi părţi, fapt care obligă instanţa sesizată cu al doilea litigiu să ţină seama de ceea ce s-a decis deja în prima hotărâre şi să-şi sprijine propriul raţionament pe dezlegările jurisdicţionale anterioare, în măsura în care acestea au legătură şi influenţează chestiunea litigioasă dedusă judecăţii.

Înalta Curte constată că această condiţie nu se verifică în speţa de faţă, întrucât în dosarele invocate de către recurentă au fost supuse analizei instanţelor judecătoreşti raporturi juridice născute între alte persoane fizice şi Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în temeiul unor contracte de mandat distincte, astfel încât dezlegările oferite s-au întemeiat pe situaţii factuale diferite, stabilite pe baza probelor administrate în fiecare dosar.

Prin urmare, nefiind întrunită condiţia identităţii de părţi, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a încălcat puterea de lucru judecat a dezlegărilor oferite în dosarele menţionate în privinţa chestiunii litigioase referitoare la îndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii contractuale a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, întrucât acestea s-au fundamentat pe raţionamente juridice care au privit o situaţie de fapt concretă, care nu poate fi transpusă ca atare în fiecare speţă având un obiect identic sau similar, ci trebuie verificată în fiecare dosar în parte.

Reţinând, aşadar, incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. raportat la art. 2537 pct. 4 şi art. 2540 C. civ., precum şi netemeinicia celorlalte motive de recurs invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 şi 497 din acelaşi cod, va admite recursul, va casa în parte a decizia recurată şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului principal, în ceea ce priveşte cererea reconvenţională, fiind menţinute restul dispoziţiilor deciziei.

Văzând că nu se pune problema acordării cheltuielilor de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 141 din 01 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului principal, în ceea ce priveşte cererea reconvenţională.

Menţine restul dispoziţiilor deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 ianuarie 2024.