Natural gas distribution invoice regularization: nature of statutory deadline as forfeiture term or procedural deadline under ANRE Order 16/2020

Şedinţa publică din data de 5 martie 2024

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 08.07.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei totale de 2.058.767,14 RON reprezentând contravaloarea facturilor fiscale emise pentru serviciile de distribuţie gaze naturale prestate de reclamant şi neachitate de pârât şi regularizare diferenţe alocare lunară - alocare zilnică potrivit Ordinului ANRE 16/2020, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 302/08.03.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2022 Tribunalul Timiş a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi a obligat pârâta la plata sumei 2.058.767,14 RON către reclamantă, precum şi a sumei de 24.212,67 RON (cheltuieli de judecată).

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

În fapt, reclamanta este o societate ce funcţionează în temeiul Legii 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale, având calitatea de operator al sistemului de distribuţie a gazelor naturale(OSD), iar pârâta este utilizator al sistemului de distribuţie al gazelor naturale (UD), activitatea prestată de ambele părţi desfăşurându-se în regim reglementat, în conformitate cu prevederile Legii nr. 123/2012 şi ale legislaţiei secundare adoptate de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei ("ANRE").

Între reclamantă, în calitate de distribuitor (operator de distribuţie), şi pârâtă, în calitate de beneficiar (utilizator al sistemului de distribuţie), s-a încheiat la data de 13.10.2020 Contractul-Cadru de distribuţie a gazelor naturale nr. 40/13.10.2020, pe o durată determinată de la data de 13.10.2020 până la data de 12.10.2021, prelungit prin Actul adiţional nr. x/11.10.2021 pe perioada 11.10.2021-12.10.2022.

Potrivit art. 2 din contract, obiectul contractului îl constituie prestarea serviciilor de distribuţie a gazelor naturale, asigurate de UD pe perioada de valabilitate a prezentului contract.

În drept, s-a reţinut că sunt incidente dispoziţiile speciale din Ordinul ANRE nr. 16/05.02.2020 de aprobare a Metodologiei de regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite, act normativ intrat în vigoare la 07.02.2020, modificat prin Ordinul ANRE nr. 30/21.05.2021.

În cauză, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.058.767,14 RON, sumă formată din facturile enumerate la dosar.

Pârâta este de acord cu plata facturilor, cu excepţia facturii nr. x/04.01.2022, scadentă la data de 24.01.2022, care prevede obligaţia de plată a sumei de 1.394.464,09 RON privind regularizarea diferenţelor de alocare lunară-alocare zilnică conform Ordinul ANRE 16/2020 modificat prin Ordinul ANRE nr. 30/2021 şi a penalităţilor aferente.

S-a reţinut că suma cuprinsă în factura nr. x/04.01.2022 reprezintă o regularizare valorică a diferenţelor dintre cantităţile de gaze naturale alocate şi respectiv distribuite, în perioada 01.10.2021-18.11.2021, că factura este emisă în baza articolului 8 din Metodologia de regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite, aprobată prin Ordinul ANRE nr. 16/2020, modificat prin Ordinul ANRE nr. 30/2021, însă cu nerespectarea termenului prevăzut de actul normativ în discuţie, susţin apărările realizate de pârâtă prin întâmpinare.

În acest sens, instanţa a reţinut că, potrivit art. 8 alin. (1) din Metodologia de regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite, aprobată prin Ordinul ANRE nr. 16/2020, modificat prin Ordinul ANRE nr. 30/2021, în situaţia în care contractul de distribuţie încheiat de OD cu UR încetează în cursul anului gazier, regularizarea diferenţelor determinate conform art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) se face până pe data de 20 ale lunii pentru luna/lunile anterioară(e) de livrare, respectiv pentru perioada cuprinsă de la începutul anului gazier până la încetarea contractului de distribuţie.

În cauză, reclamanta a emis factura nr. x/04.01.2022, la data de 04.01.2022 cu depăşirea termenului prevăzut de art. 8 alin. (1) din Metodologia de regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite, aprobată prin Ordinul ANRE nr. 16/2020, modificat prin Ordinul ANRE nr. 30/2021, susţine pârâta, care apreciază că nu s-a respectat termenul de decădere.

A reţinut prima instanţă că apărările reclamantei, potrivit cărora nu a cunoscut data încetării contractului dintre părţi, în baza art. 16 lit. d) din acesta nu sunt justificate, deoarece adresa ANRE a fost comunicată reclamantei spre ştiinţă, iar în ea se scrie clar că C. S.A. preia locurile de consum ale clienţilor finali din portofoliul pârâtei. Această adresă se coroborează cu faptul că reclamanta a cunoscut perioada de regularizare între 01.10.2021-18.11.2021 pentru emiterea acestei facturi, dar şi cu informarea făcută de pârâtă cu privire la emiterea facturii, informare la care reclamanta nu a cerut lămuriri de la pârâtă, conform înscrisurilor de corespondenţă pe mail depus de ambele părţi.

De asemenea, a mai reţinut prima instanţă, conform Buletinului lunar pe luna noiembrie 2021, publicat la 06.12.2021, de pe site-ul anre.ro se specifică la pagina 8 aprobarea retragerii Licenţei nr. 2015 de furnizare a gazelor naturale societăţii B. S.A, informaţie publică şi notorie în aceste condiţii, astfel, cel mai târziu la data de 06.12.2021, reclamanta a cunoscut retragerea Licenţei nr. 2015 de furnizare a gazelor naturale societăţii B. S.A începând cu data de 19.11.2021 şi ca urmare, cazul de încetare a contractului dintre părţi, conform art. 16 lit. d) din acesta.

Argumentele reclamantei în sensul că pârâta a plătit factura nr. x/04.02.2022, emisă ulterior facturii contestate, nu sunt probate, la dosar nefiind depus niciun înscris în aceste sens, a mai reţinut tribunalul.

Examinând natura juridică a termenului, după redarea dispoziţiilor art. 2.545 C. civ. şi art. 2547 C. civ., prima instanţă a reţinut că, în cauză, deşi natura termenului defipt de lege nu este precizată expres în textul art. 8 alin. (1) din Metodologie, nu reiese neîndoielnic că acesta este un termen de decădere deoarece conform art. II din Ordinul ANRE nr. 30/2021 "În situaţia expirării/suspendării/retragerii licenţei de distribuţie/furnizare a gazelor naturale a unui operator economic, acesta rămâne obligat la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în Metodologia de regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite, aferente perioadei în care acesta a avut contracte de distribuţie a gazelor naturale în vigoare, inclusiv ulterior încetării acestor contracte, până la stingerea tuturor obligaţiilor de plată".

În acest cadru, tribunalul a subliniat, contrar susţinerilor pârâtei, că natura termenului prevăzut de art. 8 alin. (1) din Metodologie nu este aceea a unui termen de decădere, care odată împlinit atrage pierderea dreptului subiectiv neexercitat înăuntrul acestuia sau împiedicarea efectuării unui act unilateral.

Aceasta cu atât mai mult cu cât prevederile contractuale dintre părţi, specifică la art. 17 că încetarea contractului nu are niciun efect asupra obligaţiilor contractuale născute în mod valabil pe parcursul derulării contractului, indiferent de momentul scadenţei acestora, iar art. 12 spune că neachitarea facturilor reprezentând contravaloarea facturilor de regularizare dă naştere la, majorări de întârziere".

Prin urmare, tribunalul a reţinut că reclamanta nu este decăzută din dreptul de a solicita contravaloarea facturii fiscale în discuţie faţă de termenul prevăzut de art. 8 alin. (1) din Metodologie, respectiv data-limită de 20.12.2021, arătată de pârâtă, până la care această factură de regularizare alocare trebuia emisă.

Aceasta cu atât mai mult cu cât în cauză nu s-a probat de către niciuna dintre părţi care a fost data certă la care reclamanta a cunoscut cu siguranţă că pârâtei i s-a retras licenţa de funcţionare, astfel că se poate deduce că cel târziu la data 06.12.2021, în urma publicării buletinului informativ de ANRE, reclamanta trebuia să ştie că pârâtei i s-a retras licenţa, astfel că relaţiile contractuale încetează.

Coroborat, a reţinut tribunalul şi punctul de vedere al ANRE, consemnat prin adresa înregistrată de către pârâtă cu nr. x/24.02.2022, prin care a învederat că termenul prevăzut la art. 8 alin. (1) era 20.12.2022, deşi pârâta arată că anul 2022 este menţionat eronat, însă fără a explicita concret această eroare, cuprinsă şi în adresa proprie. Adresa are legătură cu cauza pendinte aşa cum se deduce din coroborarea adresei pârâtei cu răspunsul autorităţii în domeniu, pentru situaţia regularizării între părţile contractului în situaţia în care una dintre acestea îşi pierde licenţa, motiv pentru care prima instanţă a apreciat că ANRE se referă la anul gazier cuprins între octombrie 2021 - octombrie 2022, regularizarea fiind în cursul acestui an realizată, conform facturii.

Or, factura x/04.01.2022 a fost emisă la data de 04.01.2022, până la data de 20.12.2022 menţionată de adresă şi în luna următoare datei de 06.12.2021, când reclamanta a cunoscut încetarea contractului, dar pârâta este decăzută din dreptul de a contesta factura, deoarece nu a respectat termenul de 10 zile menţionat de art. 8 alin. (7) din contract, astfel că poate fi obligată la plata acesteia şi datorează penalităţi de întârziere pentru factura de regularizare, conform celor deja arătate, în baza art. 12 din contract.

Aşa fiind, faţă şi de recunoaşterea parţială a debitului de către pârâtă, tribunalul a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta la plata sumei de 2.058.767,14 RON, precum şi la cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 302/08.03.2023 a Tribunalului Timiş a formulat apel B. S.A prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii apelate în temeiul art. 480 alin. (2) C. proc. civ., respectiv respingerea acţiunii reclamantei cu privire la factura nr. x/04.01.2022 în valoare de 1.394.464,09 RON reprezentând "regularizare diferenţe alocare finala-cantitate distribuită conf. Ord. ANRE 16/2020 pentru perioada 01.10.2021-18.11.2021", precum şi cu privire la suma de 15.339,10 RON reprezentând penalităţi aferente facturii nr. x/04.01.2022, incluse în factura nr. x/21.03.2022 în valoare de 24.519,64 RON, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin decizia civilă nr. 340/A din 19 iunie 2023, Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a admis apelul declarat de pârâta B. S.A. în contradictoriu cu intimata reclamantă A. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 302/08.03.2023 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2022; a schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că: a admis, în parte acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta la plata sumei de 648.963,95 RON; a respins în rest acţiunea; totodată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor parţiale de judecată în sumă de 5047 RON reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă sumei admise.

Pentru a decide astfel instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Discuţia din cauza de faţă a pornit de la necesitatea interpretării unor norme contractuale şi ale unora generale aplicabile în materie, faţă de retragerea licenţei apelantei din data de 19.11.2021, când au încetat toate contractele, atât cele de distribuţie, cât şi cele de furnizare de gaze naturale încheiate cu consumatorii şi care au fost preluaţi de către C..

Intimata-reclamantă a apreciat că nu i s-a comunicat de către apelantă retragerea licenţei, însă, prin Notificarea transmisă de către ANRE la data de 17.11.2021, intimata a fost informată în mod expres asupra încetării contractelor de transport începând cu data de 19.11.2021, a reţinut instanţa de apel.

În cauză susţinerile privesc efectele produse de această comunicare asupra derulării contractelor dintre părţile litigante.

Apelanta a apreciat însă, cu temei, în opinia instanţei de apel, că, faţă de normele generale, cum contractul de distribuţie a rămas fără obiect, efectuarea citirilor şi/sau emiterea facturii de regularizare, trebuia realizată până la data de 20.12.2021, termenul instituit de ANRE pentru efectuarea regularizărilor fiind defipt printr-o normă superioară oricărei înţelegeri contractuale.

Instanţa de apel a constatat că faţă de înscrisurile existente la dosarul cauzei: factura emisă de intimată cu nr. x din 04.02.2022 şi confirmarea de plată depusă de către intimată la termenul de judecată din data de 12.06.2023, obiectul facturii este "Tarif distribuţie".

A mai reţinut instanţa de apel că ceea ce se contestă în cauză este emiterea ei peste termenul legal obligatoriu, susţinere neînsuşită de prima instanţă şi faţă de care intimata a invocat tardivitatea contestării, aceasta fiind realizată peste termenul convenit de părţi de 10 zile, susţinere pe care instanţa de fond a apreciat-o ca fiind întemeiată.

Primul aspect sesizat de instanţa de prim control judiciar este diferenţa de tratament juridic aplicat părţilor de către instanţa de fond în sensul că una dintre decăderi - cea opusă apelantei, a fost apreciată ca fiind întemeiată (deşi ea s-a stabilit prin convenţia părţilor), iar cea de-a doua - cea opusă intimatei, a fost apreciată ca neincidentă cauzei (deşi ea este stabilită prin ordin al ANRE) precum şi calificarea juridică a celei de-a doua.

Apreciind în ordine inversă aspectele din cauză, instanţa de apel a reţinut, în sinteză, că prin Ordinul Preşedintelui ANRE nr. 16/05.02.2020 s-a stabilit modalitatea de determinare şi regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite între doi dintre actorii pieţei, respectiv operatorul de distribuţie (reclamant-intimat în cauză) şi furnizor (apelant-pârât), aceasta fiind prezentată în considerentele deciziei.

În plus, pentru efectuarea regularizărilor, art. 8 alin. (1) din Metodologia de regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite, aprobată prin Ordinul 16/2020, există instituit un termen pentru emiterea facturilor având ca obiect regularizări, la art. 1 pct. 6 al Ordinului ANRE nr. 30/2021, aplicabil în cauză, iar la art. II se stabileşte că, în cazul retragerii licenţei de furnizare a gazelor naturale, operatorul economic este obligat la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în Ordinul nr. 16/2020 cu privire la regularizările aferente perioadei în care a avut contract de distribuţie în vigoare.

Aşadar, Ordinul nr. 16/2020 priveşte chiar regularizarea diferenţelor stabilite a cărui aplicare nu este facultativă şi nici nu se poate deroga de la normele cuprinse în acesta, cu atât mai mult cu cât părţile nici nu au înţeles să convină un termen mai lung decât cel reglementat.

Or, câtă vreme cele două dispoziţii legale incidente în cauză, reţinute şi de instanţa de fond în motivarea hotărârii pronunţate, sunt prevăzute de autoritatea de reglementare în cuprinsul aceluiaşi act cu caracter de legislaţie secundară specială, nu se poate interpreta că o dispoziţie o face inoperantă pe cealaltă, lipsind-o practic de efecte juridice, respectiv aplicarea principiului general de drept care afirmă că obligaţiile valabil născute între părţile unui contract în perioada de existenţă a contractului, obligă părţile şi ulterior încetării sale. Acest principiu este transpus în dispoziţiile art. II la Ordinul nr. 30/2021, care statuează că operatorul economic este obligat la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în Ordinul nr. 16/2020 cu privire la regularizările aferente perioadei în care a avut contract de distribuţie în vigoare şi nu poate afecta în niciun fel obligaţia ca regularizările reglementate de aceste norme legale să fie efectuate în termenul precizat de aceste norme legale. Interpretarea contrară, efectuată de instanţa de fond şi la care intimata achiesează lasă practic fără efecte juridice dispoziţiile art. II pct. 6 din Ordinul ANRE nr. 30/2021, transpuse în art. 8 ale Metodologiei prevăzută de Ordinul ANRE nr. 16/2020, a mai reţinut instanţa de apel.

În susţinerea interpretării anterior precizate, instanţa de prim control judiciar a considerat că cea mai pertinentă şi utilă probă este reprezentată de răspunsul ANRE, autoritatea emitentă a normelor în discuţie, în care se menţionează faptul că termenul până la care intimata putea emite factura de regularizare în contextul retragerii licenţei de furnizare a gazelor naturale la data de 19.11.2021 este 20.12.2021 (fiind o evidentă eroare materială menţionarea anului 2022).

Or, acesta reprezintă un răspuns clar, cu precizarea în concret a termenului incident disputei părţilor până la care facturile de tipul celor a căror analiză se efectuează în cauză se pot emite, raportat la starea de fapt care există în cauză, fără posibile interpretări şi fără a se putea considera că poziţia exprimată de autoritatea de reglementare în domeniu nu are relevanţă în speţa dedusă judecăţi, cum eronat a apreciat reclamanta care, în această manieră, a neglijat aplicarea unei norme specifice domeniului său de activitate.

Concluzionând, instanţa de apel a considerat că, în ciuda tuturor aspectelor precizate de intimată, aceasta a cunoscut, la data de 17.11.2021 data şi ora la care contractul de distribuţie încheiat încetează, că a avut o perioadă de timp suficientă pentru a putea să îşi îndeplinească obligaţiile de efectuare a citirilor şi de emitere a facturilor de regularizare cu respectarea dispoziţiilor legale, respectiv 30 de zile (până la data de 20.12.2021), pentru a permite apelantei emiterea facturilor finale către consumatori (42 de zile de la data de 19.11.2021, respectiv 30.12.2021).

De altfel, reclamanta nici nu a înţeles, faţă de invocarea în cauză a decăderii, să solicite o eventuală repunere în termen, justificată legal, mulţumindu-se să aleagă a nu da eficienţă acestei dispoziţii.

În acest context susţinerile şi apărările intimatei referitoare la lipsa contestării facturii în temeiul contractului sau plata oricărei alte facturi care nu a făcut obiectul cauzei, dar şi prin prisma interpretării date de către instanţele judecătoreşti, conform practicii depusă la dosar, că nu sunt de natură a acoperi sau a justifica emiterea de către intimată a facturii contestate cu nerespectarea termenului imperativ prevăzut de normele legale, respectiv de Ordinul ANRE art. 8 pct. 1 care are valoare de lege în accepţiunea art. 2545 alin. (1) C. civ., primează decăderea din termenul de a emite factura nr. x/04.01.2022 în sumă de 1.394.464,09 RON, în ce o priveşte pe reclamantă, faţă de decăderea pârâtei din termenul de 10 zile de a contesta această factură, motiv pentru care decăderea se impune a opera în ce priveşte acţiunea reclamantei, în partea referitoare la această factură contestată.

Întrucât, decăderea opusă reclamantei trebuia să opereze indiferent de contestarea facturii emise cu nerespectarea dispoziţiilor speciale, mai sus expuse, conduce la concluzia că pretinderea acestei sume este lipsită de efecte, astfel că instanţa de apel a găsit întemeiate criticile apelantei.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate si trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, s-a arătat că instanţa de apel a dat hotărârea cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2545 alin. (1) C. civ. şi urm. prin raportare la prevederile Ordinului ANRE nr. 16/2020 (Metodologia de regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite) şi, în mod specific, cu referire la art. 8, precum şi prin raportare la prevederile clauzelor din Contractul de distribuţie încheiat între părţi sub nr. x/13.10.2020.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a fost învestită cu judecarea unei cauze întemeiate pe răspunderea civilă contractuală şi, cu toate că pârâta, conform art. 8 alin. (7) din Contractul nr. x/13.10.2020, avea dreptul să conteste suma facturată, aceasta nu a uzat de respectivul drept, recunoscând în integralitate toate facturile emise acesteia.

Pârâta avea obligaţia să achite contravaloarea serviciilor prestate de reclamantă în baza facturilor emise, în termen de 15 zile de la data emiterii facturilor, aceasta fiind şi data scadentă, (art. 8 alin. (5) contract nr. x/13.10.2020.

Recurenta a susţinut că un aspect foarte important de reţinut este constituit de art. 17 din contractul nr. x/13.10.2020 încheiat cu pârâta şi, în acest context a subliniat că, fiind aplicabile condiţiile răspunderii civile contractuale, pârâta şi-a asumat faptul că, dacă intervin situaţii care duc la încetarea contractului înainte de termen, se obligă la achitarea tuturor obligaţiilor contractuale născute în mod valabil pe parcursul derulării contractului. Pârâta nu a invocat nicio clauză de nevalabilitate a vreunei prevederi din contractul nr. x/13.10.2020, iar toate facturile comunicate pârâtei au fost emise în baza acestui contract.

În acest sens sunt, de altfel, şi prevederile Art. II. din Ordinul nr. 30/2021 privind modificarea şi completarea Metodologiei de regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite, aprobată prin Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 16/2020, al căror conţinut a fost redat.

Or, în lumina acestor prevederi legale, preluate explicit şi în convenţia dintre părţi, nu reiese în chip neîndoielnic, faptul că termenul prevăzut de art. 8 alin. (1) din Ordinul 16/2020 ("Metodologia") este un termen de decădere.

Cu toate că obiectul cauzei l-a constituit răspunderea civilă contractuală, fără voia părţilor, a arătat recurenta, instanţa de apel a schimbat sensul şi înţelegerea cererii sale, sancţionând cu decăderea dreptul societăţii de a emite factura nr. x/04.01.2022 cu suma de 1.394.464,09 RON.

Recurenta a considerat inaplicabile prevederile art. 2545 alin. (1) C. civ., neemiterea facturii în termenul precizat de art. 8 pct. 1 din Ordinul ANRE nr. 16/2020, neputând fi sancţionată cu decăderea din dreptul reclamantei de a emite factura de regularizare şi de recuperare a cantităţii de gaze naturale distribuite intimatei-pârâte, deoarece aceasta a beneficiat de cantitatea de gaze naturale distribuită.

În opinia recurentei, termenul prevăzut de art. 8 din Metodologie este un termen procedural, iar conform clasificării termenelor procedurale acesta este un termen relativ.

Instanţa de apel a sancţionat în mod nelegitim faptul că recurenta a emis factura de regularizare la 04.01.2022 şi nu până la 20.12.2021, în condiţiile în care există justificări, inclusiv de ordin operaţional, care explică imposibilitatea unei regularizări efective şi complete până la 20.12.2021, s-a mai arătat.

Recurenta a menţionat că titlul creanţei nu este factura, ci contractul de distribuţie a gazelor naturale încheiat cu intimata-pârâtă, astfel încât, în lipsa unei sancţiuni contractuale pentru neemiterea facturii ori a unei alte clauze care să contravină termenului general de prescripţie de 3 ani, înseamnă că se aplică normele de drept comun pentru recuperarea creanţei sale în instanţă. Conform art. 1270 C. civ., contractul reprezintă legea părţilor, iar, în baza acestui contract, cu toate că pârâta, conform art. 8 alin. (7), avea dreptul să conteste suma facturată, aceasta nu a uzat de respectivul drept, recunoscând în integralitate toate facturile emise acestuia de către recurentă.

Recurenta a susţinut că prevederile art. 2545 alin. (1) C. civ. sunt aplicabile pârâtei, aceasta fiind, de fapt, decăzută din dreptul de a mai contesta factura de regularizare, deoarece nu a contestat-o în termen de 10 zile lucrătoare. Acest aspect, în mod corect şi legal, a fost reţinut de către prima instanţă.

S-a mai arătat că pârâta a încălcat şi prevederile art. 6 alin. (6) din Ordinul ANRE 30/2021, în sensul că recurenta nu a fost notificată cu privire la faptul că i s-a retras licenţa de furnizare a gazelor naturale.

Interpretarea faptului că nerespectarea termenului menţionat la art. 8 alin. (1) din Ordinul ANRE nr. 16/2020 ar fi un termen de decădere, fiind aplicabile prevederile art. 2545 alin. (1) C. civ., nu poate fi primită, sens în care recurenta a menţionat următoarele aspecte punctuale: nu este prevăzută expres sancţiunea decăderii, or, dat fiind consecinţele acestei sancţiuni, caracterul decăderii ar trebui să reiasă neîndoielnic, astfel încât să fie predictibilă atât operatorului sistemului de distribuţie a gazelor naturale, cât şi utilizatorului sistemului de distribuţie a gazelor naturale; există practică din care reiese că nerespectarea unui termen prevăzut de un Ordin ANRE (cum este şi cel din speţă privind emiterea unei facturi) ar putea eventual atrage un alt tip de răspundere, iar nu decăderea din dreptul însuşi; a aprecia că se poate pierde şi dreptul însuşi, fiind incident şi un alt tip de răspundere ar fi cu mult prea excesiv, în timp ce cantităţile respective ar rămâne nerecuperate, fiind afectat echilibrul între achiziţia furnizorului prin SNT (sistemul naţional de transport) şi cantitatea de gaze distribuită; există anumite neajunsuri de ordin operaţional care împiedică o regularizare efectivă şi totală în termenul de 20 de zile a lunii următoare încetării contractului. Aceste neajunsuri privesc de multe ori imposibilitatea citirii contoarelor într-un termen atât de scurt (20 de zile ale lunii următoare); adresa ANRE nr. x/12.04.2023, depusă de pârâtă la dosarul cauzei, nu atestă neîndoielnic caracterul de termen de decădere; este în curs de modificare o parte din legislaţie, precum şi Metodologia în discuţie (Ordin 16/2020) tocmai din pricina unei serii de dezavantaje şi inechităţi pentru operatorii de distribuţie; pornind de la prevederile art. 2.546 C. civ., recurenta a apreciat că este impropriu a interpreta ca un termen stabilit de un act normativ să fie un termen de decădere, în condiţiile în care ridică dificultăţi evidente în respectarea lui.

Recurenta a apreciat că susţinerile anterior expuse ar trebui luate în considerare pentru dovedirea faptului că art. 8 alin. (1) din Ordinul nr. 16/2020 şi art. 8 alin. (1) din Ordinul nr. 30/2021 nu prevăd vreun termen de decădere, nefiind aplicabile prevederile art. 2545 alin. (1) C. civ.

Pe de altă parte, recurenta a arătat că dreptul de a solicita plata facturilor emise, reprezintă un drept guvernat de prevederile de drept material cuprinse în C. civ. - art. 1516 C. civ., iar nu de prevederile procesuale din C. proc. civ.

Termenul de emitere a unei facturi constituie un termen procedural, respectiv un termen relativ, în caz de nerespectare a emiterii facturii în termen; acest aspect nu afectează valabilitatea actului făcut peste termen (şi deci nu atrage decăderea, perimarea, putând cel mult constitui un motiv pentru o altă sancţiune, a cărei aplicare nu este în competenţa instanţei.)

S-a mai arătat că imposibilitatea citirii contoarelor într-un termen rezonabil a generat diferenţe de regularizare până în luna ianuarie 2022, aspect dovedit prin facturile de tarif de distribuţie emise în lunile decembrie 2021, ianuarie 2022 şi februarie 2022, facturi care au fost transmise pârâtei şi recunoscute de către aceasta fără să fie contestate.

Diferenţele au rezultat în urma regularizării facturilor aferente locurilor de consum ale clienţilor din portofoliul furnizorului pârâtului, pentru tariful de distribuţie, citirea contoarelor efectuându-se odată la 3 luni/6 luni/1 lună, după caz.

În speţă, termenul maxim prevăzut de Ordinul nr. 16/2020 nu este 20.12.2021, ci 20.02.2022 pentru că diferenţe au fost până, inclusiv, în luna ianuarie 2022, abia atunci contractul nemaiproducând efecte juridice, deci încetând, toate efectele fiind în directă legătură şi izvorând din perioada în care furnizorul a avut licenţa activă.

Recurenta a mai susţinut că, nici intimata pârâtă, nici instanţa de apel nu au putut menţiona un text legal expres care să conducă la ideea că neemiterea facturii de regularizare, în termenul prevăzut la art. 8 alin. (1) din Ordinul ANRE nr. 16/2020 şi nr. 30/2021, duce la decăderea operatorului sistemului de distribuţie a gazelor naturale din dreptul de a mai emite factura de regularizare şi de a-şi recupera cantitatea de gaze naturale distribuite utilizatorului sistemului de distribuţie a gazelor naturale, recurgând la o interpretare excesivă.

Prin aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta a susţinut că, în mod injust, instanţa de apel a considerat aplicabile prevederile art. 2545 alin. (1) C. civ., decăzând-o din dreptul de a recupera contravaloarea gazelor naturale consumate de către intimata-pârâtă în cuantum de 1.409.803,19 RON, instanţa de apel nedând eficienţă prevederilor art. 1270 şi 1350 C. civ.

Recurenta a apreciat că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază ori cuprinde motive contradictorii.

În acest sens, făcând referire la considerentele deciziei recurate (în mod explicit, la trei dintre paragrafele acesteia, al căror conţinut a fost redat), recurenta a susţinut următoarele: instanţa de apel apreciază, pe de o parte, că este vorba despre un termen de decădere, dar, în acelaşi timp, precizează că părţile nu au înţeles să convină un termen mai lung decât cel reglementat, or, cele două susţineri nu sunt compatibile într-o logică-juridică corectă; în continuare, instanţa de apel a apreciat că recurenta a avut o perioadă de timp suficientă pentru îndeplinirea obligaţiilor, fără să analizeze acest aspect, fără să îl pună în discuţia părţilor, venind în contradicţie cu prevederile contractuale şi cele legale (arătate mai sus) din care reiese că citirile se fac de către operatorul de distribuţie la termene legale de 3 luni, 6 luni; instanţa de apel a respins, parţial, cererea sa, a aplicat sancţiunea nerespectării termenului din art. 8 al Ordinului nr. 16/2020, fără să analizeze şi să motiveze eventuala culpă, în sensul în care să cerceteze în ce măsură această nefacturare este cu adevărat imputabilă recurentei; instanţa adoptă o "soluţie" care este în contradicţie cu noţiunea termenului de decădere de drept material, în condiţiile în care acest termen nu este supus suspendării, întreruperii şi nici instituţiei repunerii în termen, în acelaşi sens fiind şi prevederile art. 2522 C. civ. şi art. 2548 din acelaşi cod.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, în sinteză, respingerea apărărilor intimatei şi admiterea recursului.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate şi în limitele controlului de legalitate, reţine următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere: când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (pct. 5); când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei (pct. 6); când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (pct. 8).

Dintru început, Înalta Curte observă că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal, întrucât prin memoriul de recurs nu au fost dezvoltate critici în susţinerea acestuia.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată, de asemenea, că şi acesta a fost invocat formal, astfel că va fi înlăturat. În acest sens, se constată că recurenta nu argumentează nemotivarea hotărârii, din perspectiva unor chestiuni de nelegalitate, prin raportare la cele trei ipoteze normative, lipsa motivării, motivare contradictorie ori integral străină de natura cauzei, ci, deşi se face referire la art. 2522 C. civ. şi art. 2548 din acelaşi cod, aduce în dezbatere aspecte vizând probele administrate şi situaţia de fapt (ex: termenul privind îndeplinirea obligaţiilor; modalitatea în care se fac citirile de către operatorul de distribuţie; în ce măsură nefacturarea este cu adevărat imputabilă recurentei) prezentând opinii personale asupra noţiunii de termen de decădere, precum şi raţionamente care relevă doar nemulţumirea sa cu privire la neînsuşirea de către instanţa de apel a apărărilor formulate, fără să se evoce o contradicţie de amploare, aşa cum impune motivul de recurs la care se raportează şi fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiului de casare invocat.

Procedând la examinarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că principala critică a recurentei-reclamante vizează, în esenţă, calificarea termenului prevăzut de art. 8 alin. (1) din Metodologia de regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite, aprobată prin Ordinul ANRE nr. 16/2020, modificat prin Ordinul ANRE nr. 30/2021, recurenta opinând că acest termen nu este unul de decădere, aşa cum a reţinut instanţa de apel.

Cu titlu prelabil, în raport de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., se cuvine a fi menţionat că nu pot forma obiect de analiză în recurs susţinerile recurentei-reclamante legate de data încetării contractului dintre părţi, precum şi cele referitoare la faptul că reclamanta nu a fost notificată cu privire la retragerea licenţei pârâtei de furnizare a gazelor naturale, acestea fiind în mod evident critici de netemeinicie, care vizează probatoriul administrat şi exprimă nemulţumirea recurentei-reclamante privind aprecierea acestuia.

Înalta Curte reţine că, în conformitate cu prevederile art. 2545 alin. (1) din C. civ., "prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale", iar alin. (2) al aceluiaşi text legal dispune că "neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor".

Totodată, art. 2547 stabileşte că "Dacă din lege sau din convenţia părţilor nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripţie".

În speţă, Înalta Curte constată că sunt incidente dispoziţiile speciale din Ordinul ANRE nr. 16/05.02.2020 de aprobare a Metodologiei de regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite, act normativ intrat în vigoare la 07.02.2020, modificat prin Ordinul ANRE nr. 30/21.05.2021, aşa cum au reţinut, de altfel, ambele instanţe devolutive.

Având de lămurit natura termenului prevăzut de art. 8 alin. (1) din Metodologia de regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite, aprobată prin Ordinul ANRE nr. 16/2020, modificat prin Ordinul ANRE nr. 30/2021, Înalta Curte constată că potrivit acestui text legal "în situaţia în care contractul de distribuţie încheiat de OD cu UR încetează în cursul anului gazier, regularizarea diferenţelor determinate conform art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) se face până pe data de 20 ale lunii pentru luna/lunile anterioară(e) de livrare, respectiv pentru perioada cuprinsă de la începutul anului gazier până la încetarea contractului de distribuţie".

De asemenea, conform art. II din Ordinul ANRE nr. 30/2021 "În situaţia expirării/suspendării/retragerii licenţei de distribuţie/furnizare a gazelor naturale a unui operator economic, acesta rămâne obligat la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în Metodologia de regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite, aferente perioadei în care acesta a avut contracte de distribuţie a gazelor naturale în vigoare, inclusiv ulterior încetării acestor contracte, până la stingerea tuturor obligaţiilor de plată".

Aşadar, trebuie subliniat că, în cazul retragerii licenţei de furnizare a gazelor naturale, operatorul economic este obligat la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în Metodologia de regularizare, aferente perioadei în care a avut contracte de distribuţie în vigoare, dar şi, ulterior încetării acestor contracte, până la stingerea tuturor obligaţiilor de plată, aşa cum se stabileşte în mod expres în acest din urmă text legal.

Din întreaga reglementare a Metodologiei de regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite rezultă că scopul normei este acela de regulariza diferenţele dintre cantitatea de gaze naturale alocată şi cantitatea distribuită şi de a restabili echilibrul contractual.

În egală măsură, se observă că, potrivit prevederilor art. 17 din contractul de distribuţie a gazelor naturale nr. 40/13.10.2020 încheiat între părţi, încetarea contractului nu are niciun efect asupra obligaţiilor contractuale născute în mod valabil pe parcursul derulării contractului, indiferent de momentul scadenţei acestora, în acest sens fiind, de altfel, şi prevederile art. II din Ordinul nr. 30/2021, iar art. 12 stabileşte că neachitarea facturilor reprezentând contravaloarea facturilor de regularizare dă naştere la "majorări de întârziere".

În acest context, Înalta Curte reţine că nu se poate accepta teza potrivit căreia termenul prevăzut de art. 8 alin. (1) din Metodologia de regularizare este unul de decădere, care ar atrage sancţiunea decăderii reclamantei din dreptul de a-şi valorifica creanţa, constând în contravaloarea diferenţelor dintre cantităţile de gaze naturale alocate şi respectiv distribuite intimatei-pârâte, în perioada 01.10.2021-18.11.2021, având în vedere că dreptul de creanţă al acesteia nu îşi are izvorul în facturile fiscale în discuţie, ci acesta a luat naştere din contractul de distribuţie a gazelor naturale nr. 40/13.10.2020, încheiat pe o durată determinată de la data de 13.10.2020 până la data de 12.10.2021, prelungit prin Actul adiţional nr. x/11.10.2021 pe perioada 11.10.2021-12.10.2022.

În ceea ce priveşte cele reţinute de instanţa de apel, în sensul că răspunsul ANRE (în care se menţionează faptul că termenul până la care intimata putea emite factura de regularizare în contextul retragerii licenţei de furnizare a gazelor naturale la data de 19.11.2021 este 20.12.2021), reprezintă un răspuns clar, cu precizarea în concret a termenului incident disputei părţilor până la care facturile de tipul celor a căror analiză se efectuează în cauză se pot emite, raportat la starea de fapt care există în cauză, fără posibile interpretări şi fără a se putea considera că poziţia exprimată de autoritatea de reglementare în domeniu nu are relevanţă în speţa dedusă judecăţi, Înalta Curte constată că cele consemnate în Adresa ANRE la care s-a făcut referire, nu pot avea aptitudinea de a institui, în mod neîndoielnic, termene de decădere, în condiţiile în care nu pot fi calificate ca fiind dispoziţii interpretative din partea emitentului actului, menite a clarifica sensului normei legale, documentul invocat neavând valenţele unui act normativ interpretativ de acelaşi nivel cu actul vizat, aşa cum impun prevederile art. 69 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Totodată, se reţine că interpretarea oficială produce efecte pentru viitor, iar nu şi pentru situaţii trecute, aşa cum art. 9 alin. (2) C. civ. prevede în mod expres.

În plus, chiar dacă s-ar considera că emiterea facturii, ca fapt material, se încadrează în noţiunea de acte unilaterale, prevăzută de art. 2545 C. civ., sintagma "în mod neîndoielnic", din conţinutul art. 2547 C. civ., presupune că trebuie să rezulte în mod clar intenţia legiuitorului/emitentului de a reglementa condiţiile/termenele de exercitare a dreptului de a pretinde contravaloarea diferenţelor dintre cantităţile de gaze naturale alocate şi respectiv distribuite, în perioada 01.10.2021-18.11.2021, sub sancţiunea pierderii dreptului subiectiv neexercitat înăuntrul termenului stabilit.

Caracterul neîndoielnic al unui termen de decădere trebuie să rezulte chiar din actul normativ care îl instituie, din modalitatea de redactare a normei şi din scopul întregii reglementări.

Astfel, instanţa de recurs apreciază că sintagma "în mod neîndoielnic" presupune că trebuie să rezulte în mod clar intenţia legiuitorului pentru calificarea unui termen ca fiind de decădere, ceea ce implică înlăturarea oricărui dubiu că termenul în discuţie este termen de decădere din exerciţiul dreptului pentru recuperarea sumelor rezultate din diferenţele dintre cantităţile de gaze alocate şi cele distribuite. Or, din reglementarea art. 8 alin. (1) din Metodologia de regularizare nu se poate deduce, în mod univoc, fără nicio îndoială rezonabilă că termenul pentru emiterea facturii este termen de decădere care poate atrage sancţiunea stingerii dreptului subiectiv de recuperare a sumelor rezultate din diferenţele pozitive apărute, pe parcursul executării contractului dintre părţi, între cantităţile de gaze alocate şi cele distribuite. Caracterul neîndoielnic al unui termen de decădere trebuie să rezulte din actul normativ care îl instituie.

Împrejurarea că factura a fost sau nu emisă în termenele prevăzute de Ordinul nr. 16/2020, modificat prin Ordinul ANRE nr. 30/2021, nu are nicio relevanţă juridică, actul normativ nestabilind vreo sancţiune pentru nerespectarea acestor termene.

În contextul întregii reglementări, instituirea respectivelor termene prin Ordinul nr. 16/2020, modificat prin Ordinul ANRE nr. 30/2021, poate să aibă ca unic scop o fluidizare a operaţiilor economico-financiare şi impunerea unei anumite discipline financiare în raporturile dintre părţi, nelăsând exclusiv la latitudinea părţii alegerea momentului la care va emite factura şi va pretinde plata, ceea ce ar putea atrage şi o prorogare abuzivă a momentului de curgere a termenului de prescripţie.

Aşa fiind, nu se poate deduce că termenul analizat este un termen de decădere. Aplicarea sancţiunii decăderii, constând în stingerea dreptului subiectiv, apare lipsită de temei legal, în condiţiile în care din reglementarea termenului respectiv nu se poate deduce în mod neîndoielnic o atare calificare.

În raport de considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este întemeiat, întrucât instanţa de apel a calificat greşit termenul prevăzut de art. 8 alin. (1) din Metodologia de regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite, aprobată prin Ordinul ANRE nr. 16/2020, modificat prin Ordinul ANRE nr. 30/2021, ca fiind termen de decădere, cu aplicarea greşită a art. 2545 C. civ. şi, totodată, fără a ţine cont de prevederile art. II din Ordinul ANRE nr. 30/2021.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 340/A din 19 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2024.