Refinancing commission repayment claim rejected for lack of undue payment; appeal on cassation grounds found unfounded.

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2024

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 12.04.2022 pe rolul Tribunalului Braşov sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. solicitând instanţei să dispună: obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 44.530,8 euro, în echivalent RON la data plăţii, reprezentând suma percepută nejustificat cu titlu de comision de refinanţare la data de 10.08.2021; la data depunerii cererii, echivalentul în RON al sumei pretinse este de 220.022,23 RON (conform curs BNR, 1 euro = 4,9409 RON); obligarea pârâtei la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare calculată asupra sumei de 44.530,8 euro, în echivalent RON la data plăţii, de la data de 10.08.2021 şi până la data plăţii; valoarea dobânzii penalizatoare curse până la data depunerii cererii este de 14.458,17 RON. Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 481/C din 8 decembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Braşov, s-a admis acţiunea formulată de A. S.R.L. în contradictoriu cu B. S.A. şi în consecinţă: a fost obligată pârâta să plătească reclamantei următoarele sume: 44.530,8 euro, în echivalent RON la data plăţii, reprezentând plată nedatorată; dobânda legală penalizatoare în sumă de 14.458,17 RON, calculată până la data introducerii cererii de chemare în judecată - 12.04.2022, urmând a fi calculată în continuare până la data plăţii efective a debitului principal; 15.853,61 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 778/Ap din 27 aprilie 2023, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a admis apelul formulat de către B. S.A., în contradictoriu cu A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 481/C/08.12.2022, pronunţată de Tribunalul Brasşov, secţia I civilă, pe care a schimbat-o în tot în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. A fost obligată A. S.R.L. să plătească societăţii B. S.A. suma de 3.166,80 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru. Prin încheierea din 22 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Braşov a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de B. S.A. şi s-a dispus îndreptarea erorii în sensul că în loc de "obligă A. S.R.L. să plătească societăţii B. S.A. suma de 3.166,80 RON cu titlu de cheltuieli de judecată", s-a trecut corect "obligă A. S.R.L. să plătească societăţii B. S.A. suma de 3.781,18 RON cu titlu de cheltuieli de judecată".

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L.

Motivele de recurs sunt, în esenţă, următoarele:

Prin memoriul de recurs, autoarea căii de atac susţine că instanţa de apel a încălcat norma de drept procesual cuprinsă la art. 477 C. proc. civ., cu privire la limitele efectului devolutiv ale apelului. În acest sens, recurenta arată că deşi intimata B. S.A. a formulat apel împotriva sentinţei instanţei de fond, solicitând schimbarea în tot a acesteia, instanţa de apel a soluţionat cauza exclusiv prin raportare la unul dintre motivele de apel şi doar în ceea ce priveşte unul dinte considerentele reţinute de către Tribunalul Braşov. Recurenta arată că instanţa de apel a ignorat criticile B. S.A. din cererea de apel prin care s-a susţinut faptul că instanţa de fond a reţinut greşit starea de fapt, că A. S.R.L. nu a fost nevoită să procedeze la refinanţarea integrală a creditului şi că aceasta a datorat băncii comisionul de administrare, neexistând o culpă a B. care să o fi exonerat de această obligaţie. Mai arată recurenta că doar la finalul cererii de apel s-a criticat neîndeplinirea condiţiilor impuse de art. 1341 C. civ., privind plata nedatorată. Or, arată autoarea recursului, prin decizia atacată instanţa de apel a ignorat cadrul procesual stabilit de către apelantă şi a soluţionat cauza exclusiv prin raportare la ultimul motiv de apel, cel privind incidenţa în speţă a prevederilor referitoare la plata nedatorată.

Sub un alt aspect, recurenta susţine că decizia recurată nu cuprinde toate motivele pe care se întemeiază soluţia de admitere a apelului. În acest sens, autoarea căii de atac arată că instanţa de apel expune motivele care i-au fundamentat soluţia de admitere a apelului şi de schimbare în tot a sentinţei în doar cateva alineate. Totodată, recurenta susţine că deşi instanţa de apel, în mod aparent pare să expună raţionamentul care a determinat soluţia de schimbare în tot a hotărârii primei instanţe, studiul considerentelor succinte ale hotărârii recurate conduce la concluzia ca instanţa de prim control judiciar nu s-a raportat decât la chestiunea de drept reglementată de prevederile art. 1341 C. civ.. Mai susţine recurenta că nu a regăsit în motivarea deciziei atacate nicio referire la argumentarea utilizată de către tribunal cu privire la ceea ce a constituit un element determinant al sentinţei, respectiv culpa băncii în îndeplinirea obligaţiilor sale contractuale.

O ultimă critică vizează încălcarea şi aplicarea greşită a normelor drept material de către instanţa de apel.

Sub acest aspect, autoarea recursului susţine că în speţă, curtea de apel a încălcat dispoziţiile art. 1268-1269 C. civ., privind interpretarea contractului. În argumentarea acestui motiv de recurs, autoarea căii de atac expune situaţia de fapt şi face trimitere la înscrisuri: răspuns la notificare, proces-verbal de adjudecare, contractul încheiat între părţi şi interpretarea dată clauzei prevăzută la art. 9.1.9. în contractul de credit încheiat cu B. S.A. Mai susţine recurenta că interpretarea clauzei contractuale ar fi trebuit realizată prin prisma prevederilor art. 1268 şi art. 1269 C. civ., or instanţa de apel nu a făcut nicio aplicare a textului citat.

Subsumat aceluaşi motiv de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1270 şi art. 1350 C. civ.. Recurenta prezintă prevederile clauzei de la art. 2.3 din contractul încheiat între părţi şi conchide că instanţa de apel ar fi trebuit să justifice îndepărtarea forţei obligatorii a contractului.

De asemenea, autoarea căii de atac susţine că au fost ignorate prevederile art. 1517, privind neexecutarea imputabilă creditorului şi dispoziţiile art. 1556 C. civ., cu privire la excepţia de neexecutare. Recurenta face trimitere la înscrisurile din dosar, respectiv Adresa nr. x/18.03.2021 şi contractul dintre părţi şi concluzionează că dacă pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de a vira fondurile aferente tranşei 3 din finanţare, aceasta este îndreptăţită să invoce neexecuarea propriilor obligaţii şi să întrerupă raporturile contractuale, iar instanţa de apel trebuia să verifice incidenţa prevederilor legale evocate.

Sub acelaşi aspect recurenta susţine că au fost ignorate prevedeile art. 15 C. civ. cu privire la abuzul de drept.

În final, recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat în mod eronat normele ce grelemenetează instituţia plăţii nedatorate. Potrivit recurentei, această normă materială trebuie analizată în spiritul prevederilor art. 1470 C. civ.. În acest sens, autoarea căii de atac susţine că instanţa de apel a greşit procedând în mod abrupt la soluţionarea chestiunii plăţii nedatorate fără a analiza celelalte temeiuri ale cererii de chemare în judecată şi ale cererii de apel. Câtă vreme obligaţia de plată a unui comision de refinanţare nu există, înseamnă că orice plată realizată sub această titulatură nu este o plată care să stingă o datorie, deci devine o plată nedatorată, în opinia recurentei. Dispoziţiile art. 1470 C. civ. sunt aplicabile tuturor şi oricăror categorii de plăţi, care au temei contractual ori extracontractual, deopotrivă, arată recurenta. În consecinţă, lipsa unei datorii care să justifice plata poate constitui izvor al dreptului celui care a efectuat plata la repetiţiunea plăţii, indiferent dacă între cele două părţi a existat un raport juridic contractual ori extracontractual, conchide recurenta.

Totodată, arată recurenta că, în prezenta speţă nu avem de-a face cu o refinanţare a creditului, ci cu o încetare a raporturilor contractuale ca urmare a refuzului bancii de a-şi duce la îndeplinire propriile obligaţii, sens în care obligaţia de plată a unui comision de refinanţare nu subzistă, iar plata sumei de 44.530,80 Euro efectuată din contul societăţii A. S.R.L. nu poate fi justificată prin raportare la art. 4.4.7 din contract.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii cererii de recurs, iar pe fond respingerea acestuia ca nefondat.

La termenul din 28 februarie 2024 instanţa supremă a respins excepţia tardivităţii recursului, astfel cum este menţionat în practicaua prezentei decizii.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Criticile referitoare la încălcarea limitelor efectului devolutiv ale apelului prin care se susţine că instanţa de apel a ignorat cadrul procesual stabilit de către apelantă şi a soluţionat cauza exclusiv prin raportare la ultimul motiv de apel, cel privind incidenţa în speţă a prevederilor referitoare la plata nedatorată, nu pot fi primite.

Înalta Curte reţine că art. 477 C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, ceea ce semnifică faptul că instanţa de apel va fi ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, ţinându-se seama de principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil. Această regulă presupune că judecata asupra fondului va fi reluată, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

Totodată, din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, se impun a fi evocate şi dispoziţiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ. care se referă la principiul tantum devolutum quantum iudicatum, respectiv efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către prima instanţă.

Astfel, ţinând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că judecata realizată de instanţa de apel a avut ca repere de analiză dispoziţiile legale incidente cauzei, prin motivele de apel fiind contestată soluţia dată de către instanţa de fond, respectiv de admitere a cererii de chemare în judecată formulată de A. S.R.L. şi reţinerea ca îndeplinite în cauză a condiţiilor plăţii nedatorate.

Contrar celor susţinute de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine că deşi B. S.A. a susţinut prin cererea de apel şi argumente cu privire la interpretarea cauzelor contractuale, acestea conturau descrierea stării de fapt, criticată de altfel de către bancă ca fiind greşit stabilită de către instanţa de fond şi care în consecinţă, au dus la reţinerea ca îndeplinite a condiţiilor reglementate de art. 1341 C. civ. privind plata nedatorată şi la admiterea cererii de chemare în judeactă.

Aşadar, instanţa de apel a reţinut în mod judicios că soluţia primei instanţe de admitere a acţiunii a fost pronunţată în urma stabilirii eronate a situaţiei de fapt, clauza în temeiul căreia a fost perceput comisionul nefiind anulată, sens în care nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 1341 alin. (1) C. civ.

Ca atare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a pronunţat sentinţa recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, ţinând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului şi în conformitate cu prevederile art. 477-479 C. proc. civ., aşa încât nu se poate reţine un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă, cu privire la încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că decizia recurată nu cuprinde toate motivele pe care se întemeiază soluţia de admitere a apelului, că motivele care au fundamentat soluţia de admitere a apelului şi de schimbare în tot a sentinţei sunt expuse în doar câteva alineate şi că succintele considerente ale hotărârii recurate conduce la concluzia că instanţa de prim control judiciar nu s-a raportat decât la chestiunea de drept reglementată de prevederile art. 1341 C. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligaţia instanţei de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a analizat atât criticile formulate prin cererea de apel, cât şi apărările din cuprinsul întâmpinării şi a expus considerentele în susţinerea soluţiei pronunţate, astfel cum se regăsesc la filele x.

Contrar susţinerilor autoarei căii de atac, Înalta Curte constată că la fila x din hotărârea recurată se regăsesc argumentele instanţei de apel prin care a arătat că în speţa dedusă judecăţii, contractul încheiat între părţi dovedeşte caracterul datorat al plăţii, nefiind îndeplinită condiţia esenţială prevăzută de art. 1341 C. civ. pentru a se dispune restituirea, având în vedere că, prin acordul părţilor, clauza privind comisionul de refinanţare a fost inserată în convenţia părţilor, care nu a fost desfiinţată.

Se reţine că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părţilor, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Totodată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a argumentat în mod clar şi concis că ceea ce se impunea a fi dovedit cu privire la instituţia plăţii nedatorate era că a fost efectuată o plată în favoarea B. S.A. care nu are acoperire în legea părţilor, astfel că argumentele referitoare la neexecutarea contractului exced cadrului procesual şi limitelor stabilite de recurenta-reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Aşadar, Înalta Curte reţine că acest motiv de casare este nefondat, instanţa de apel argumentând soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., evocând şi aplicând în cauza dedusă judecăţii textele de lege şi actele normative care au stat la baza adoptării soluţiei sale, totodată prezentând raţionamentul-logico juridic prin care a admis apelul iintimatei-pârâte.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Criticile referitoare la aplicarea greşită a prevederilor cu privire la plata nedatorată nu vor fi însuşite de Înalta Curte deoarece instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 1341 C. civ., potrivit cu care "cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire."

Astfel cum a statuat şi doctrina, plata nedatorată dă naştere unui raport juridic civil avându-le ca subiecte pe solvens şi pe accipiens, în al cărui conţinut se identifică dreptul celui care a efectuat plata la restituirea prestaţiei şi obligaţia corelativă ce-i revine persoanei căreia i s-a făcut plata.

Obligaţia de restituire se va îndeplini conform prevederilor art. 1635 alin. (1) C. civ., care stipulează că cel obligat la restituire este cel care "a primit bunurile fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forţă majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora."

Totodată, potrivit art. 1469 C. civ.:

"Obligaţia se stinge prin plată, atunci când prestaţia datorată este executată de bunăvoie", iar conform art. 1470 C. civ. "orice plată presupune o datorie".

Înalta Curte constată că, instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale şi a reţinut, în urma stabilirii situaţiei de fapt şi a unei analize judicioase a probatoriului administrat, că în speţă nu rezultă că plata ar fi fost făcută din eroare, iar contractul încheiat între părţi dovedeşte caracterul datorat al plăţii, nefiind îndeplinită condiţia esenţială prevăzută de art. 1341 C. civ. pentru a se dispune restituirea, având în vedere că, prin acordul părţilor, clauza privind comisionul de refinanţare a fost inserată în convenţia părţilor, care nu a fost desfiinţată.

Faţă de împrejurarea că între părţi a fost încheiat un contract de credit, iar clauza în temeiul căreia a fost perceput comisionul nefiind anulată sau lipsită de efecte cu caracter retroactiv, instanţa supremă reţine că nu poate fi considerată plată efectuată în sensul avut în vedere de art. 1341 C. civ.

Aşadar, Înalta Curte constată că instanţa de apel, analizând condiţiile prevăzute de prevederile art. 1341 C. civ., coroborat cu dispoziţiile legale mai sus menţionate şi cu situaţia de fapt, a constatat că nu sunt incidente în cauză prevederile cu privire la plata nedatorată, astfel că, în mod corect, a admis apelul intimatei-pârâte pe acest aspect.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei-reclamante privind aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la abuzul de drept (art. 15 C. civ.), la interpretarea contractului (art. 1268-1269 C. civ.), la forţa obligatorie a contractului (art. 1270 C. civ.), la răspunderea contractuală (art. 1350 C. civ.), la neexecutarea imputabilă a creditorului (art. 1517 C. civ.), la excepţia de neexecutare (art. 1556 C. civ.), Înalta Curte reţine că nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, deoarece nu sunt veritabile critici de nelegalitate, ci chestiuni de netemeinicie care nu pot face obiectul examenului de nelegalitate în recurs.

Instanţa supremă constată că în expunerea acestor critici recurenta face trimiteri la situaţia de fapt şi probele administrate în cauză. Astfel, argumentele privind raportul contractual dintre părţi, cu precizările referitoare la interpretarea clauzelor contractuale şi trimiterea la înscrisurile aflate la dosarul cauzei, respectiv răspuns la notificare, proces-verbal de adjudecare, contractul de credit, nu pot fi analizate în această cale extraordinară de atac.

Instanţa supremă reţine că judecătorii fondului sunt suverani în ceea ce priveşte interpretarea probelor şi a actelor juridice ale cauzei deduse judecăţii, iar circumstanţele factuale ale litigiului nu pot fi reevaluate în calea extraordinară de atac a recursului.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 778/Ap din 27 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 778/Ap din 27 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 februarie 2024.