Revision for conflicting judgments: positive res judicata effect excluded for pre-amendment proceedings lacking triple identity of parties, object, and cause

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2024

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 17.01.2022 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. S.A. a formulat în contradictoriu cu pârâtele Compania de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. şi B. S.A. o cerere de revizuire a sentinţei civile nr. 3840/19.12.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017 întrucât aceasta încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 4067/07.11.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2018. Reclamanta a solicitat anularea hotărârilor de respingere a căilor de atac ale apelului şi recursului declarate de A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3840/19.12.2018, respectiv a deciziei civile nr. 287/18.05.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă şi a deciziei civile nr. 2739/15.12.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În drept, cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 509 şi urm. C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 22F din 03 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de A. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 3840/19.12.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanţe.

Motivele de recurs sunt, în esenţă, următoarele:

Prin memoriul de recurs, autoarea căii de atac susţine că hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură prevăzute de art. 5 alin. (1), (2) şi 3, art. 9, art. 24, art. 430 alin. (2), art. 431 alin. (2) şi art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta critică încălcarea dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi arată că în mod greşit s-a apreciat că cererea de revizuire trebuia îndreptată împotriva deciziei civile nr. 287/18.05.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017. Recurenta redă din considerentele sentinţei nr. 3840/19.12.2018 şi ale deciziei nr. 287/18.05.2020, arătând că instanţa de apel nu a a statuat aspecte suplimentare, ci doar a confirmat raţionamentul primei instanţe, sens în care în mod corect sentinţa civilă nr. 3840 din 19.12.2018 trebuie atacată pe calea revizuirii. În acest context, recurenta a menţionat că în doctrina de specialitate şi jurisprudenţa instanţelor s-a reţinut că formularea cererii de revizuire împotriva hotărârii primei instanţe este calea corectă de urmat, iar deciziile din apel şi recurs să fie anulate la rândul lor.

O altă critică vizează încălcarea prevederilor art. 9 C. proc. civ., cu privire la principiul disponibilităţii. Potrivit recurentei, prima instanţă a analizat în mod greşit cererea de revizuire din perspectiva încălcării efectului negativ, deşi aceasta a învestit instanţa cu o cerere de revizuire întemeiată pe încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat. Astfel, recurenta arată că instanţa de revizuire trebuia să analizeze doar dacă există contrarietate între considerentele celor două hotărâri, şi nu să procedeze la verificarea îndeplinirii triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză între litigiile în care au fost pronunţate cele două hotărâri potrivnice sub aspectul considerentelor.

Sub un alt aspect, recurenta susţine că în mod greşit curtea de apel a apreciat că în cauză era necesară îndeplinirea condiţiei triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, iar cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate viza doar încălcarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat. Recurenta arată că potrivit dispoziţiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat priveşte atât dispozitivul, cât şi considerentele, pe care acesta se sprijină.

Totodată, autoarea recursului susţine că în cererea de revizuire a arătat că prin sentinţa civilă nr. 3840 din 19.12.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în care s-a reţinut că cele două înscrisuri, denumite garanţie pentru plata avansului, nu au natura juridică prevăzută de art. 2321 C. civ., ci sunt instrumente de asigurare de garanţii, s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 4067 din 07.11.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în care s-a reţinut că cele două înscrisuri au natura juridică a unor scrisori de garanţie. Prin urmare, în opinia recurentei, prima instanţă nu trebuia să verifice existenţa unei identităţi de părţi, obiect şi cauză între cele două hotărâri, ci să analizeze dacă considerentele celei de-a doua hotărâri încalcă autoritatea de lucru judecat a considerentelor primei hotărâri.

De asemenea, recurenta-revizuentă susţine că în mod greşit prin decizia recurată s-a apreciat că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat trebuia invocat în cadrul litigiului în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită. În acest sens, arată că dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu condiţionează admisibilitatea căii de atac de invocarea autorităţii de lucru judecat în litigiul în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Recurenta-revizuentă mai arată că prin decizia recurată s-au încălcat dispoziţiile art. 24, art. 430, art. 431, art. 509 alin. (1) şi art. 513 alin. (4) C. proc. civ. şi că în mod greşit s-a reţinut că legea procesual civilă aplicabilă litigiului nu permitea instanţei de revizuire să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare către instanţa care a pronunţat hotărârea care trebuie revizuită.

Aşadar, potrivit recurentei, până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, dispoziţiile art. 513 alin. (4) C. proc. civ. nu prevedeau expres care este calea pe care instanţa trebuie să o urmeze după ce admite cererea de revizuire şi anulează hotărârea a cărei revizuire se cere, în situaţia în care revizuirea a fost cerută pentru încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat. Interpretarea curţii de apel nu poate fi primită, potrivit recurentei, întrucât realizează o distincţie nepermisă în ceea ce priveşte admisibilitatea cererilor de revizuire întemeiate pe contrarietate de hotărâri, deşi dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu disting între efectul pozitiv şi efectul negativ.

În final, recurenta susţine că instanţa de revizuire era obligată să aplice dispoziţiile art. 5 alin. (1), (2) şi 3 C. proc. civ.. Potrivit acestor dispoziţii legale, arată recurenta, instanţa trebuie să plice dispoziţiile referitoare la situaţii asemănătoare. Or, aplicând situaţia asemănătoare acestei cauze, rezultă că, în cazul revizuirii pentru contrarietate de hotărâri pentru încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, urmare a anulării hotărârii potrivnice ulterioare, cauza trebuie trimisă instanţei care a pronunţat hotărârea anulată pentru a proceda la efectuarea judecăţii cu respectarea a ceea ce s-a tranşat cu autoritate de lucru judecat, conchide recurenta.

Recurenta a indicat în cererea de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. Recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării şi răspunsului la întâmpinare depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Prin încheierea pronunţată la 4 octombrie 2023 a fost admis în principiu recursul şi s-a acordat termen în şedinţă publică.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Criticile prin care recurenta susţine că în mod greşit şi cu încălcarea prevederilor art. 9, art. 24 şi art. 430-431 C. proc. civ., curtea de apel a respins cererea de revizuire fundamentată pe motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu vor fi însuşite de Înalta Curte.

Conform prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 8, revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Rezultă că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile judecătoreşti în cauză să fie pronunţate în dosare diferite: să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză; în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, să nu se fi analizat.

Instanţa supremă reţine că recurenta A. S.A. a solicitat Curţii de Apel Bucureşti revizuirea sentinţei civile nr. 3840/19.12.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, întrucât aceasta încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 4067/07.11.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Înalta Curte constată că instanţa de revizuire, cu respectarea normelor de procedură mai sus enunţate, verificând existenţa triplei identităţi de obiect, părţi şi cauză a reţinut că în speţă nu este îndeplinită cerinţa identităţii de obiect între cele două procese. Astfel, în mod judicios curtea de apel a constatat că prin sentinţa civilă nr. 3840/2018 a cărei revizuire o solicită a fost soluţionată o acţiune în constatarea nulităţii absolute a celor două garanţii de plată a avansului emise de A. S.A. în beneficiul Companiei Naţionale de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A., în timp ce prin sentinţa civilă nr. 4067/07.11.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti a fost soluţionată cererea de ordonanţă de plată formulată de Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. în contradictoriu cu A. S.A. şi în urma admiterii acestei cereri, instanţa a dispus obligarea debitoarei A. S.A. de a plăti creditoarei Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. în termen de 20 de zile de la comunicare, suma de 7.058.773,36 euro, reprezentând avans nerestituit şi garantat.

Aşadar, în mod corect curtea de apel a constatat că nu poate fi reţinută contrarietatea de hotărâri, câtă vreme nu sunt întrunite cumulativ cerinţele impuse de prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în lipsa îndeplinirii condiţiei existenţei identităţii de obiect.

Critica recurentei prin care susţine că prima instanţă a încălcat principiul diponibilităţii, analizând cererea de revizuire din perspectiva încălcării efectului negativ, deşi aceasta a învestit instanţa cu o cerere de revizuire întemeiată pe încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, nu poate fi primită.

Conform dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau instituţii publice ori de interes public, iar obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

În cauză, se constată că reclamanţii au investit instanţa de judecată cu o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vin să protejeze autoritatea de lucru judecat a unei alte hotărâri judecătoreşti, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.

Conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Totodată, potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.

Aşadar, autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată şi presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv şi relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior şi, în cazul efectului pozitiv, instanţa nu mai trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată unei situaţii juridice.

Instanţa supremă reţine că în forma anterioară modificărilor aduse C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018, analiza soluţiilor pe care instanţa de revizuire le putea adopta, astfel cum au fost prezentate mai sus, a impus concluzia că numai efectul negativ al autoritaţii de lucru judecat putea fi valorificat, ca motiv de revizuire.

Aceasta pentru că, în măsura identificării triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză între litigii, este justificată anularea ultimei hotărâri (care încalcă autoritatea de lucru judecat a celei dintâi), căci legea nu recunoaşte posibilitatea ca acelaşi litigiu să fie soluţionat de două ori.

Contrar criticilor recurentei, Înalta Curte reţine că efectul pozitiv poate fi invocat, ca temei al revizuirii, numai în procesele pornite după intrarea în vigoarea a Legii nr. 310/2018, respectiv 21 decembrie 2018, ceea ce nu este cazul, în speţă, deoarece procesul de faţă a început la 19 iulie 2017, cum în mod judicios a reţinut curtea de apel.

Înalta Curte constată că noua formă a C. proc. civ., prin care art. 513 alin. (4) a fost completat, oferind instanţei de revizuire posibilitatea de a "trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autoritaţii de lucru judecat", nu este aplicabilă în cauză.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte reţine că instanţa de revizuire în mod corect a constatat că potrivit art. 24 C. proc. civ., dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, iar potrivit art. 27 C. proc. civ., hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul. Or, în cauză, este evident că procesul a început anterior modificărilor legislative prin care a fost extinsă sfera de aplicare a motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv la 19 iulie 2017, conform înscrisului aflat la dosarul curţii de apel.

Aşa fiind, instanţa supremă constată că instanţa de apel a pronunţat sentinţa recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, în conformitate cu prevederile art. 9, art. 24 şi art. 430-431 C. proc. civ., judecata realizată de curtea de apel a avut ca repere de analiză dispoziţiile legale incidente cauzei, aşa încât nu se poate reţine un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă.

În fine, critica recurentei potrivit căreia instanţa de revizuire era obligată să aplice dispoziţiile art. 5 alin. (1), (2) şi 3 C. proc. civ., încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu va fi reţinută.

Potrivit art. 5 alin. (1) C. proc. civ.:

"Judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii. (2) Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. (3) În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii."

Înalta Curte reţine că prevederile art. 5 C. proc. civ., trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 9 şi art. 24 C. proc. civ.. Astfel, se constată că în speţă, recurenta - revizuentă a învestit curtea de apel cu o cerere de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulată împotriva unei sentinţe pronunţate într-un litigiu început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018.

Contrar criticilor autoarei căi de atac, Înalta Curte constată că în prezenta cauză nu este vorba despre o situaţie lipsită de o reglementare expresă pentru a fi incidente prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., aşa încât nu se poate reţine un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 22F din 3 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 22F din 3 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 februarie 2024.