Unfair competition: scope of clarification of action vs. modification under civil procedure code and application of law in time for continuous torts

Şedinţa publică din data de 20 februarie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Argeş la 18.09.2014, sub nr. x/2014, reclamanta IMUC S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A. S.R.L., B. S.R.L., C. S.R.L., D., E. şi F., constatarea concurenţei neloiale săvârşite de aceştia pentru încălcări ale art. 2 pct. 2 corob. cu art. 4 lit. e), f), g) şi h) din Legea nr. 11/1991 şi art. 2 pct. 1 lit. a) corob. cu art. 5 pct. 1 lit. f) şi g) din Legea nr. 21/1996 şi obligarea pârâţilor la plata de daune materiale în cuantum de 154.000 RON şi daune morale în cuantum de 2.640.000 RON.

În drept, a invocat art. 2 pct. 2 corob. cu art. 4 lit. e), f), g) şi h) din Legea nr. 11/1991 şi art. 2 pct. 1 lit. a) corob. cu art. 5 pct. 1 lit. f) şi g) din Legea nr. 21/1996.

Pârâta A. S.R.L., prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 23.10.2014 a invocat excepţia de netimbrare a cererii cu privire la daune, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând, în esenţă, că afirmaţiile reclamantei nu sunt nici adevărate şi nici probate, că ipotezele din temeiurile de drept invocate nu se regăsesc în conţinutul faptelor pretinse, iar unele nu se regăsesc nici în conţinutul legilor în forma în vigoare la data înregistrării cererii pe rolul instanţei. Pârâta a mai susţinut că reclamanta nu a enumerat, nici măcar exemplificativ, faptele concrete imputate.

Pârâtele B. S.R.L. şi C. S.R.L., prin întâmpinările înregistrate la dosar la 21.10.2014 au invocat excepţia de netimbrare a cererii cu privire la daune, iar pe fond au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând, în esenţă, că reclamanta nu şi-a precizat atât în fapt cât şi în drept cererea, deoarece nu rezultă în mod concret în ce au constat faptele de concurenţă neloială imputate.

Prin întâmpinările înregistrate la dosar la 20.11.2014, pârâţii D. şi F., iar la 20.10.2014, pârâta E., au invocat excepţia de netimbrare a cererii introductive cu privire la daune, şi au învederat că reclamanta nu şi-a precizat acţiunea în sensul de a arăta care este perioada de timp avută în vedere pentru care reclamă săvârşirea de fapte de concurenţă neloială şi care este modalitatea de calcul a daunelor materiale şi morale pe care le pretinde.

Prin încheierea de şedinţă din 14.05.2015, instanţa a respins excepţia de netimbrare a acţiunii, invocată de către pârâţi prin întâmpinări.

Prin încheierea de şedinţă din 01.10.2015, faţă de solicitările pârâţilor A. S.R.L., D., F., E. formulate prin întâmpinări şi reiterate, prin reprezentanţii convenţionali, la termenul de judecată, instanţa i-a pus în vedere reclamantei să precizeze perioada de timp pentru care invocă săvârşirea faptelor de concurenţă neloială, precum şi modul de calcul al daunelor morale şi materiale invocate ca prejudiciu.

Astfel, la 29.10.2015, reclamanta a depus la dosar precizări ale cererii de chemare în judecată, în care a arătat că "prin cererea înaintată instanţei subscrisa a solicitat constatarea actelor de concurenţă neloială începând cu 2013 - până în prezent". Cu privire la modul de calcul al daunelor morale şi materiale invocate ca prejudiciu, a precizat că "acordarea unei sume de 154.000 RON şi a unei sume de 2.640.000 RON este de natură a acoperi prejudiciul suferit prin actele de concurenţă neloială efectuate de către pârâţi", iar în privinţa daunelor materiale, a arătat că acestea constau în cheltuielile suportate de reclamantă ocazionate de deplasările efectuate pe teritoriul Franţei de numiţii D., E. şi F., cheltuielile ocazionate de pierderea contractelor - sumelor negociate cu beneficiarii francezi, contracte care nu s-au mai încheiat având în vedere intervenţia neloială a societăţilor pârâte şi preluarea acestora.

La 26.11.2015 s-a înregistrat la dosar completarea la întâmpinare formulată de pârâţii F., D. şi A. S.R.L., având în vedere precizările cererii de chemare în judecată. Aceştia au invocat excepţia nulităţii acţiunii, raportat la disp. art. 194 şi art. 150 C. proc. civ., excepţia de netimbrare a cererii, raportat la art. 197 C. proc. civ., şi excepţia decăderii din probe, potrivit disp. art. 254 alin. (1) C. proc. civ., art. 204 alin. (1) C. proc. civ. Pe fondul cauzei, au învederat, în plus de apărările anterioare, că reclamanta nu precizează despre ce deplasare este vorba şi în ce perioadă s-a desfăşurat, concret pentru fiecare dintre cei trei salariaţi, în realitate reclamanta indicând nerespectarea obligaţiilor de serviciu de către salariaţii săi în perioada delegării, ceea ce îmbracă firma unui litigiu de muncă, iar o astfel de cerere formulată de reclamantă împotriva pârâtei E. a fost respinsă de instanţa specializată în litigii de muncă.

Reclamanta a depus răspuns la completarea la întâmpinare, prin care a răspuns excepţiilor invocate şi a arătat că actele de concurentă realizate s-au descoperit ulterior, în urma unui proces penal declanşat pe teritoriul Franţei împotriva reclamantei.

Prin încheierea de şedinţă din 07.04.2016 s-au respins excepţiile invocate de pârâţi prin completarea la întâmpinare.

În cauză, s-au administrat: proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriu, s-au solicitat informaţii de la I.T.M. Argeş şi D.G.R.F.P. Ploieşti, proba cu expertiză tehnică judiciară: specialitatea contabilitate.

Prin sentinţa nr. 478 din 19 iulie 2021, Tribunalul Specializat Argeş a respins cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată, formulată de reclamanta IMUC S.R.L. (anterior S.A.), împotriva pârâţilor A. S.R.L., B. S.R.L., C. S.R.L., D., E. şi F.. Totodată, a respins cererea formulată de pârâta E. privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta IMUC S.R.L. a formulat apel, învederând că soluţia instanţei şi motivarea acesteia nu corespund dovezilor existente la dosarul cauzei, iar aplicarea normelor de drept a fost realizată în mod greşit.

Împotriva aceleiaşi sentinţe, pârâta E. a formulat apel, susţinând că instanţa de fond în mod greşit a respins ca neîntemeiată cererea sa privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, contrar dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., deşi la termenul de judecată din 15.02.2018, apărătorul ales a depus la dosar chitanţa de plată a onorariului de avocat în sumă de 2.000 RON.

Prin decizia nr. 257/A-C din 25 mai 2022, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios adminstrativ şi fiscal a respins apelul reclamantei IMUC S.R.L. împotriva sentinţei nr. 478/19.07.2021, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi F., A. S.R.L., C. S.R.L., B. S.R.L. şi D..

Totodată, a admis apelul formulat împotriva aceleiaşi sentinţe de pârâta E. şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, reprezentând onorariu apărător.

A fost menţinută în rest sentinţa şi obligată apelanta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată din apel în cuantum de 8.330 RON către intimata B. S.R.L. şi de 1.000 RON către apelanta E..

Împotriva deciziei menţionate, reclamanta IMUC S.R.L. a formulat recurs solicitând în principal, admiterea recursului în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se stabili în conformitate cu dispoziţiile legale obiectul cererii de chemare în judecată atât sub aspectul faptelor deduse judecăţii şi al perioadei în care au fost săvârşite, cât şi asupra naturii prejudiciului şi a faptelor generatoare ale acestuia, precum şi înlăturarea obligaţiilor de plată a cheltuielilor de judecată din apel, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

În secundar, a solicitat admiterea recursului în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea apelului şi a cererii introductive de instanţă, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată în fond, apel şi recurs, precum şi înlăturarea obligaţiilor de plată a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina acesteia.

Prin memoriul de recurs, în considerarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a afirmat încălcarea regulilor de procedură cuprinse în art. 204 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 22 din acelaşi cod, întrucât instanţa nu a stabilit în mod corect obiectul procesului.

În raport de dispoziţiile art. 22 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., pe care le-a redat, cu privire la situaţia de fapt şi de drept, titulara recursului a susţinut că instanţa are dreptul doar să pună în discuţia părţilor orice împrejurare şi să ceară explicaţii acestora, fără ca prin aceste măsuri să aducă atingere principiului disponibilităţii procesului civil, modificând cererea introductivă peste termenele prevăzute de lege şi fără a obliga partea să îşi manifeste voinţa în acest sens.

Or, a susţinut că instanţa de fond exact acest lucru l-a făcut, iar instanţa de apel i-a validat raţionamentul deoarece, prin cererea introductivă înregistrată la dosar la 18.09.2014 a solicitat constatarea concurenţei neloiale pentru încălcări ale art. 2 pct. 2 coroborat cu art. 4 lit. e), f) şi h) din Legea nr. 11/1991 şi ale art. 2 pct. 1 lit. a) coroborat cu art. 5 pct. 1 lit. f) şi g) din Legea nr. 21/1996, în vigoare la data formulării cererii introductive.

Învederând că ulterior, la solicitarea instanţei, respectiv la 29.10.2015, a formulat cererea precizatoare prin care a arătat că perioada pentru care solicită constatarea faptelor de concurenţă neloială începe cu anul 2013 şi până în prezent, recurenta a susţinut însă că, din punct de vedere procedural, această precizare nu reprezintă o modificare a cererii introductive de instanţă, astfel că termenul "prezent" trebuia calificat ca fiind data cererii introductive, respectiv 18.09.2014. Mai mult decât atât, în condiţiile în care pârâţii s-au opus acestei precizări pe care au considerat-o modificare, în accepţiunea recurentei, cererea de chemare în judecată nu a fost modificată în conformitate cu dispoziţiile legale.

În acest sens, a afirmat că art. 204 C. proc. civ. permite modificarea cererii până la primul termen de judecată, fără acordul pârâtului, iar după acest termen numai cu acordul expres al pârâtului, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă. În consecinţă, a susţinut că, întrucât instanţa a fost învestită cu cercetarea faptelor de concurentă neloială petrecute în perioada 07.2012-18.09.2014, acesta era obiectul cererii de chemare în judecată.

În opinia recurentei, instanţa, prin măsura dispusă şi care nu este prevăzută de lege, mult după primul termen de judecată, fără acordul expres al celorlalte părţi, a determinat-o în mod nelegal să modifice cererea de chemare în judecată şi nu a limitat această modificare în funcţie de dispoziţiile art. 204 C. proc. civ.

Astfel, a considerat că instanţa a determinat justificarea aplicării unui act normativ modificat, care nu mai prevedea anumite fapte pe care le-a sesizat, sub acest aspect, apreciind că instanţa trebuia să constate şi care este ultimul act de executare identificat pentru ca, în funcţie de această constatare, să determine legea aplicabilă.

A mai arătat că, în mod firesc, faptele de concurenţă neloială au încetat anterior introducerii cererii de chemare în judecată, când s-a încheiat brusc şi parteneriatul IMUC şi s-au pierdut contactele din străinătate, toate deturnate brusc către A..

Mai mult decât atât, a evidenţiat că, deşi în repetate rânduri a precizat că solicită atât daune materiale, cât şi daune rezultate din scăderea cifrei de afaceri din cauza comportamentului concertat al pârâţilor, care nu aveau cum să intre în relaţii comerciale cu aceiaşi parteneri dacă nu aveau cunoştinţă de informaţiile necesare prin intermediul societăţii la care au lucrat şi/sau cu care au colaborat, instanţa nu a clarificat care este solicitarea sa. În acelaşi sens, a învederat că inclusiv obiectivele expertizei, contrar opoziţiei şi completărilor formulate de aceasta, diferă de obiectul cererii sale.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că, în opinia sa, normele de drept material încălcate sunt cele cuprinse în art. 2 alin. (1), (2) lit. a)-c), art. 4 lit. a)-h) din Legea nr. 11/1991 (forma aplicabilă anterior cererii introductive), art. 2 pct. 1 lit. a) şi art. 5 pct. 1 lit. a)-g) din Legea nr. 21/1996, art. 21, art. 22, art. 23 şi art. 39 Codul muncii, art. 6 C. civ.

Potrivit recurentei, chiar şi în situaţia în care perioada de timp supusă analizei ar fi fost până în anul 2015, legea substanţială aplicabilă procesului trebuia să fie cea în vigoare la data săvârşirii faptelor de concurenţă neloială, deci atât în anii 2012, 2013, cât şi în anul 2014, dar după ce respectivele fapte ar fi fost constatate deoarece sunt fapte diferite.

A arătat că în mod greşit instanţa a presupus că faptele sunt "continue" şi se epuizează printr-un ultim act de executare care este stabilit de judecător nu în concret, ci prin raportare la data precizării cererii.

Nu în ultimul rând, a apreciat că instanţa a aplicat în mod greşit principiul aplicării în timp a legii civile - art. 6 C. civ. - potrivit căruia, faptele petrecute sub imperiul legii vechi sunt supuse regimului juridic statuat prin aceasta, iar legea nouă nu retroactivează.

În speţă, recurenta susţine că faptele de concurenţă neloială imputate pârâţilor sunt cu executare uno ictu sau, în cel mai rău caz, s-au epuizat înainte de 09.08.2014, data modificării Legilor nr. 11/1991, respectiv nr. 21/1996 astfel că, formele celor două legi aplicabile nu erau cele de la 29.10.2015, cum greşit a considerat prima instantă.

Printr-o altă critică, recurenta a susţinut că instanţa a făcut o gravă confuzie între concurenţa neloială şi clauza de neconcurenţă din dreptul muncii, fără a face vorbire despre obligaţia de fidelitate (loialitate şi neconcurentă) din aceeaşi ramură de drept.

Astfel, a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. (2) lit. d) Codul muncii, salariaţii au obligaţia de fidelitate faţă de angajator, care include obligaţia de loialitate şi de neconcurenţă faţă de acesta atâta vreme cât contractul individual de muncă este în vigoare. Or, a susţinut că instanţa a confundat aceste obligaţii cu clauza de neconcurenţă, care se aplică după încetarea contractului individual de muncă.

Totodată, a învederat că înfiinţarea de societăţi comerciale cu acelaşi obiect de activitate în paralel, în timpul executării contactului individual de muncă şi deturnarea salariaţilor şi a clienţilor angajatorului, direcţionându-i către societatea astfel creată, reprezintă fapte de concurenţă neloială săvârşite de către societatea A. prin intermediul reprezentanţilor săi şi a altor persoane salariate ale acesteia faţă de IMUC S.R.L.

A mai precizat că, în prezenta cauză, pârâţii persoane fizice stau în judecată în calitatea lor de reprezentanţi şi salariaţi ai societăţii A. şi li se cere angajarea răspunderii în temeiul legilor concurenţei astfel că aceştia nu stau în judecată în calitate de foşti salariaţi ai IMUC S.R.L. şi nu li se cere antrenarea răspunderii în temeiul legislaţiei muncii. Încălcarea legislaţiei muncii stă, potrivit recurentei, la baza faptelor de concurenţă neloială şi poate fi sancţionată şi distinct deoarece cele două tipuri de răspundere nu se exclud, iar în acest domeniu al concurenţei chiar se întrepătrund, calitatea de salariat al unui concurent fiind necesară pentru accesul la informaţii confidenţiale care pot fi folosite în scopuri nelegitime cum este cazul obţinerii unor avantaje prin concurentă neloială.

Mai mult decât atât, recurenta a afirmat că instanţa nu a observat că în fişa postului pârâtului F., parte integrantă din contractul individual de muncă, este interzisă în mod expres concurenţa.

Totodată, a susţinut că raţionamentul instanţei conform căruia această clauză nu există este greşit, deoarece, în accepţiunea recurentei, ea se aplică pe durata existenţei contractului individual de muncă, această concluzie fiind evidentă prin aplicarea principiului interpretării contractelor în sensul de a produce un efect.

În continuare, arătând care au fost datele la care a avut loc încetarea contractelor celor trei pârâţi, salariaţi ai IMUC S.R.L., recurenta a învederat că, în perioada 2011-2014, cei trei au încălcat obligaţiile de fidelitate faţă de angajator pentru a avantaja societatea concurentă A., săvârşind astfel fapte de concurenţă neloială împreună cu ceilalţi pârâţi.

În ceea ce priveşte fondul, respectiv faptele de concurenţă neloială, recurenta a subiliniat că cele de mai sus trebuie corelate cu alte aspecte ale litigiului.

În acest sens, a precizat că, din istoricul A. S.R.L., obţinut de la Oficiul Registrului Comerţului Argeş la 04.03.2021, la fila x/32 se observă că societatea şi-a completat codurile CAEN la 29.03.2013, cu doar 2 luni înainte de încheierea primului contract cu A.. Astfel, A. S.R.L., pe lângă activitatea de comerţ pentru care era autorizată până atunci, a solicitat completarea codurilor CAEN existente cu acele coduri CAEN privind activitatea de construcţii pe care o desfăşura IMUC S.R.L. atât în ţară, cât şi în Franţa.

Prin urmare, recurenta a subliniat că A. S.R.L., dintr-o firmă cu activitatea de comerţ, înfiinţată în anul 1998, unde asociat este pârâtul F. împreună cu soţia sa G., îşi completează codurile CAEN cu cele specifice activităţii de construcţii, chiar la 29.03.2013, acesta fiind încă angajat al societăţii IMUC S.R.L.

Totodată, a corelat cele relevate cu faptul că, în anul 2013, 12 salariaţi ai săi au devenit salariaţi ai societăţii A. S.R.L., începând din luna aprilie 2013, cu date extrase de pe site-ul A.N.A.F. şi cu alte aspecte de fapt care, în accepţiunea sa, atestă o deturnare a clienţilor şi atragerea salariaţilor IMUC S.R.L.

Nu în ultimul rând, a învederat că trebuie analizată cauza penală din Franţa, aspect pe care instanţa de fond nu l-a avut în vedere. În acest sens, recurenta a făcut trimitere la concluziile procurorului prin care s-a reţinut că actele administrative întocmite pentru angajaţii IMUC S.R.L., racolaţi, poartă aceleaşi semnături şi scriituri olografe, fiind ale aceloraşi persoane, respectiv pârâţii D., Bănică şi E..

În concret, recurenta a arătat că salariaţii IMUC S.R.L., E., Bănică şi D. au acţionat în paralel, întocmind actele necesare angajării forţei de muncă în străinătate atât pentru IMUC S.R.L., cât şi pentru alte societăţi, contrar concurenţei loiale, fără ştirea angajatorului IMUC S.R.L.

În continuare, referindu-se la probele administrate, în special la raportul de expertiză, autoarea recursului a susţinut, pe de o parte, că acesta este neconcludent în sine, iar pe de altă parte, că obiectivele stabilite de instanţă nu conduc la dezlegarea pricinii. În acest sens, a detaliat cele 4 obiective ale expertizei.

În altă ordine de idei, referindu-se la art. 4 din Legea nr. 11/1991, recurenta a admis că acest articol prevede fapte care constituie contravenţii, însă, consideră că instanţa a greşit atunci când le-a înlăturat de la aplicare, deoarece ele reprezintă fapte generatoare de prejudicii sancţionabile atât contravenţional (au anumită gravitate în ochii legiuitorului), cât şi civil (pentru prejudiciile cauzate).

Totodată, a susţinut că, şi de această dată, instanţa a validat în mod eronat raţionamentul tribunalului, arătând că, în lipsa unor contracte negociate cu partenerii francezi nu se pot dovedi faptele de concurenţă neloială, or, din ansamblul probator, rezultă că, în timp ce erau salariaţii IMUC S.R.L., pârâţii E. şi Bănică, în concurs cu A. şi cu ceilalţi pârâţi, au deturnat salariaţii IMUC S.R.L. către A. şi C., salariaţi specializaţi într-un anumit tip de sudură cerut de partenerii francezi, pentru ca, ulterior, să preia direct prin societatea A. la care sunt asociaţi, contractele din piaţa din Franţa care, în mod tradiţional, erau atribuite acesteia, înlăturând-o, fie şi temporar, de pe piaţa franceză.

În drept, a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

La 08, respectiv la 16.09.2022, au fost înregistrate la dosar întâmpinările formulate de intimatele-pârâte B. S.R.L. şi C. S.R.L., prin care au solicitat respingerea recursului, în principal ca nul, din perspectiva neîncadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate invocate, iar în subsidiar ca nefondat, întrucât nici prevederile art. 204 şi nici cele ale art. 22 C. proc. civ. nu reprezintă reguli de procedură ce ar putea atrage sancţiunea nulităţii în cazul nerespectării acestora, iar criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut la pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. vizează chestiuni de stabilire a situaţiei de fapt şi interpretarea probatoriului, excluse de la analiza instanţei de recurs. Totodată, au solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, conform înscrisurilor anexate.

Prin întâmpinarea înaintată la dosar la 03.10.2022, intimaţii-pârâţi D. şi F. au solicitat respingerea recursului ca nefondat, opinând, în esenţă, că aspectele invocate vizează legalitatea hotărârii atacate numai la nivelul aparenţei, pentru că, în realitate, criticile se referă la netemeinicia acesteia. Cu privire la cheltuielile de judecată, au învederat că le vor solicita pe cale separată.

La 04.10.2022, intimata-pârâtă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal ca inadmisibil, deoarece aspectele invocate în susţinerea motivelor de nelegalitate vizează exclusiv aspecte ce ţin de netemeinicia hotărârii, şi nu de nelegalitatea acesteia, iar în subsidiar, ca nefondat. Cu privire la cheltuielile de judecată, au învederat că le vor solicita pe cale separată.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinări.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 iunie 2023, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Niciuna dintre părţi nu a formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 13 februarie 2024.

La termenul de judecată fixat pentru judecarea recursului, Înalta Curte, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la 20 februarie 2024.

Analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă, în baza motivelor de recurs şi a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Criticile formulate de recurenta-reclamantă vizând încălcarea normelor de procedură, respectiv a dispoziţiilor art. 22 coroborate cu art. 204 C. proc. civ., subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte le găseşte nefondate.

Parcursul procesual al dosarului relevă că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Arges la 18.09.2014, reclamanta a chemat în judecată pârâţii, solicitând instanţei să constate concurenţa neloială săvârşită de aceştia pentru încălcări ale art. 2 pct. 2 corob. cu art. 4 lit. e), f), g) şi h) din Legea nr. 11/1991 şi art. 2 pct. 1 lit. a) corob. cu art. 5 pct. 1 lit. f) şi g) din Legea nr. 21/1996, cu consecinţa obligării pârâţilor la plata de daune materiale în cuantum de 154.000 RON şi daune morale în cuantum de 2.640.000 RON.

În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că actele de concurenţă neloială constau în "răspândirea de afirmaţii defăimătoare, racolarea de personal în scopul destabilizării activităţii societăţii, limitarea participării la concursuri de ofertă în urma unor înţelegeri netransparente, deturnarea clientelei, practici comerciale care contravin uzanţelor normale".

În raport de susţinerile pârâţilor din cuprinsul apărărilor formulate, referitoare la faptul că reclamanta nu a precizat care este perioada de timp avută în vedere pentru care reclamă săvârşirea faptelor de concurenţă neloială şi care este modalitatea de calcul a daunelor pe care le pretinde, la termenul din 01.10.2015, instanţa i-a pus în vedere reclamantei să precizeze perioada de timp pentru care invocă săvârşirea faptelor de concurenţă neloială şi modul de calcul al daunelor morale şi materiale invocate ca prejudiciu.

În acest context, prin cererea depusă la dosar în şedinţa publică din 29.10.2015, reclamanta şi-a precizat cererea introductivă, învederând că "prin cererea înaintată instanţei subscrisa a solicitat constatarea actelor de concurenţă neloială începând cu 2013 - până în prezent", iar în privinţa daunelor materiale a arătat că acestea sunt reprezentate de cheltuielile ocazionate de deplasările efectuate pe teritoriul Franţei de pârâţii D., E. şi F., cheltuielile ocazionate de pierderea contractelor - sumelor negociate cu beneficiarii francezi, contracte care nu s-au mai încheiat având în vedere intervenţia neloială a societăţilor pârâte şi preluarea acestora.

Faţă de perioada precizată de reclamantă, prima instanţă, prin sentinţa pronunţată, a reţinut că "deoarece reclamanta nu a arătat în concret data/perioada pentru fiecare faptă, ci doar intervalul 2013-29.10.2015, urmează a se avea în vedere forma legii în vigoare la limita superioară a intervalului, respectiv 29.10.2015, moment apreciat ca fiind cel al epuizării faptelor deduse judecăţii de faţă" şi, procedând în continuare la analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapte de concurenţă neloială, a concluzionat că aspectele de fapt invocate de reclamantă referitoare la pârâţi, ca autori ai unor fapte de concurenţă neloială, nu au reieşit din înscrisurile depuse la dosar, coroborate cu proba cu interogatoriul, cu proba cu expertiză tehnică judiciară în specialitatea contabilitate, precum şi cu prezumţiile simple, probatoriul administrat nesusţinând ipoteza săvârşirii de către pârâţi a faptelor imputate. Pe cale de consecinţă, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată.

Prin cererea de apel, reclamanta a criticat soluţia instanţei de fond susţinând că cererea de precizare a perioadei nu reprezenta o modificare a cererii introductive de instanţă, iar termenul "prezent" trebuia calificat ca fiind data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 18.09.2014 şi nu cel al formulării cererii precizatoare. Totodată, a afirmat că, atât timp cât pârâţii s-au opus acestei precizări, pe care au considerat-o modificare, cererea de chemare în judecată nu a fost modificată în conformitate cu dispoziţiile legale. În consecinţă, a solicitat să se constate că instanţa a fost învestită cu cercetarea faptelor de concurenţă neloială petrecute în perioada 07.2012-18.09.2014.

Instanţa de control judiciar a respins acest motiv de apel reţinând că, atât timp cât reclamanta, nici prin acţiunea formulată şi nici prin precizarea depusă la solicitarea instanţei nu a arătat în concret, pentru fiecare pârât, data/perioada la care au fost săvârşite faptele de concurenţă neloială, ci doar a indicat intervalul 2013-prezent, în mod corect prima instanţă a avut în vedere forma legii în vigoare la limita superioară a intervalului, respectiv 29.10.2015, considerat ca cel al epuizării faptelor deduse judecăţii.

În prezenta cale de atac recurenta-reclamantă impută instanţelor devolutive faptul că au depăşit limitele stabilite de dispoziţiile art. 22 C. proc. civ. corob. cu cele ale art. 204 din acelaşi cod, întrucât nu au stabilit în mod corect obiectul procesului, iar prin măsura dispusă, neprevăzută de lege, mult după primul termen de judecată, fără acordul expres al celorlalte părţi, prima instanţă a determinat-o să îşi modifice cererea introductivă şi astfel tribunalul să justifice aplicarea unui act normativ modificat care nu mai prevedea anumite fapte sesizate.

Instanţa Supremă reţine că, pentru a răspunde criticii formulate, trebuie lămurit dacă instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., precum şi dacă, în analiza efectuată, principiul disponibilităţii a fost respectat.

Astfel, principiul disponibilităţii este consacrat de dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel". Înţelesul acestui text trebuie coroborat cu dispoziţiile art. 9 din acelaşi cod, conform căruia obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererea de chemare în judecată.

Limitele judecăţii trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanţei, obligaţia instanţei fiind de a clarifica cererea de chemare în judecată pentru a se pronunţa asupra petitului dedus judecăţii. În situaţia în care există neconcordanţe între obiectul cererii şi explicitarea acestuia prin conţinutul şi argumentele aduse, este necesar ca instanţa să solicite reclamantului lămuririle necesare, pentru a determina astfel sensul real al demersului judiciar iniţiat de acesta.

În speţă, întrucât existau nelămuriri cu privire la faptele de concurenţă neloială imputate fiecărui pârât, cât şi cu privire la perioada de timp pentru care s-a invocat săvârşirea faptelor şi modul de calcul al daunelor morale şi materiale invocate ca prejudiciu, au impus ca instanţa de fond să solicite reclamantei lămuririle necesare, pentru a contura astfel cadrul procesual obiectiv prin raportare la limitele acţiunii iniţiate.

Deşi precizarea de acţiune înaintată la dosarul cauzei la 29.10.2015 a fost depusă ulterior stabilirii primului termen de judecată la care reclamanta a fost legal citată, aceasta nu constituia un impediment legal obiectiv în a fi luată în considerare la soluţionarea cauzei, câtă vreme această măsură a fost dispusă de instanţa de judecată la solicitarea părţilor, respectiv a pârâţilor A. S.R.L., D., F., E., astfel cum relevă considerentele încheierii de şedinţă din 01.10.2015, contrar celor susţinute de recurentă.

Prin raportare la conţinutul cererii precizatoare, Înalta Curte reţine că prin intermediul acesteia nu s-a modificat cererea introductivă sub aspectul obiectului, al cauzei sau al părţilor, ci doar s-a precizat în mod concret, sub un prim aspect, perioada pentru care reclamanta a solicitat constatarea faptelor de concurenţă neloială săvârşite de pârâţi, respectiv începând cu 2013 - până în prezent.

Aşa fiind, nu se poate susţine cu temei că sunt incidente dispoziţiile art. 204 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de control în mod judicios a validat raţionamentul primei instanţe care a decis că a fost învestită legal cu precizările depuse de reclamantă la termenul din 29.10.2015, precizări care nu au valoarea procesuală a unei cereri modificatoare în sensul dispoziţiilor menţionate, ci reprezintă doar o indicare în concret a perioadei pentru care reclamanta a apreciat că pârâţi ar fi săvârşit fapte de concurenţă neloială.

Cum această cerere nu poate primi valenţa unei modificări a cererii de chemare în judecată, precizarea cererii putând fi făcută oricând în cursul judecăţii la prima instanţă, înainte de deschiderea dezbaterilor pe fond, iar nu numai până la primul termen de judecată (ca în cazul cererii modificatoare), rezultă că în mod corect a stabilit instanţa de fond coordonatele trasate de reclamantă prin cererea precizatoare stabilind limitele procesului şi individualizând obiectul acestuia, astfel cum a stabilit curtea de apel care a conchis în mod legal că în speţă tribunalul, faţă de precizarea depusă în care nu s-a arătat în concret data/perioada pentru fiecare faptă, ci doar s-a indicat intervalul 2013-prezent, a avut în vedere forma legii în vigoare la limita superioară a intervalului, respectiv 29.10.2015.

Reţinând aceste considerente, Înalta Curte va înlătura ca nefondate şi argumentele recurentei prin care susţine că instanţa nu a limitat această modificare în funcţie de dispoziţiile art. 204 C. proc. civ., deoarece interdicţia de modificare a cererii de chemare în judecată dincolo de primul termen de judecată la care reclamantul este legal citat, are în vedere disciplinarea conduitei procesuale a părţilor de a nu formula, într-un stadiu tardiv al procesului (eventual, după administrarea unor probe, circumscrise unor teze probatorii care să tindă la a susţine pretenţiile şi apărările formulate deja), cereri care să deturneze sensul şi scopul cererii introductive (completate/modificate în condiţiile legii şi cu respectarea termenelor legale imperative), care să facă inutile sau ineficace anumite măsuri procedurale dispuse de instanţă, probe administrate etc. sau care ar fi de natură să afecteze durata optimă a procesului, garanţiile procedurii echitabile şi, nu în ultimul rând, securitatea raporturilor procesuale, întrucât atât instanţa cât şi părţile sunt obligate la consecvenţă şi coerenţă procesuală, în sensul celor prevăzute de art. 10 C. proc. civ. (în privinţa părţilor) şi de art. 22 din acelaşi cod (în ceea ce priveşte instanţa de judecată).

În aceste condiţii, constată că recurenta-reclamantă se află în situaţia de a-şi invoca propria culpă în susţinerea acestei pretinse neregularităţi, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 178 alin. (2) C. proc. civ. potrivit căruia, "Nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea interesată şi numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă".

Printr-o altă critică, circumscrisă aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta reproşează instanţei faptul că nu a constatat care a fost ultimul act de executare identificat exact în timp, pentru ca apoi, în funcţie de această constatare, să determine legea aplicabilă.

În acest context, se susţine că faptele de concurenţă neloială au încetat anterior introducerii cererii de chemare în judecată, când s-a încheiat brusc şi parteneriatul şi s-au pierdut contractele din străinătate, toate deturnate către A..

Constatând că această critică se referă la o împrejurare ce ţine de stabilirea stării de fapt, adică de temeinicia iar nu de nelegalitatea hotărârii atacate, Înalta Curte nu poate reţine incidenţa motivului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În considerarea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că normele de drept material încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de apel sunt cele cuprinse în art. 2 alin. (1) şi (2) lit. a)-c), art. 4 din Legea nr. 11/1991 (în forma aplicabilă anterior cererii introductive), art. 2 alin. (1) lit. a) şi art. 5 din Legea nr. 21/1996, respectiv cele din art. 21, art. 22, art. 23, art. 39 din Codul muncii şi art. 6 din C. civ.

Procedând la verificarea cererii de recurs, se observă că, deşi criticile formulate au fost subsumate de recurenta-reclamantă pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aceasta reia, de o manieră identică, parte din criticile formulate în faza procesuală anterioară şi asupra cărora instanţa de apel deja s-a pronunţat.

Astfel, argumentele critice dezvoltate în cererea de recurs la punctele 1-5, paginile 7-11, sunt identice cu cele menţionate în cuprinsul cererii de apel la punctele 1, 3-6, paginile 2-9, şi au fost respinse ca neîntemeiate de către instanţa de apel, prin considerentele deciziei expuse în cuprinsul paginilor 12-15.

În acest context al analizei este de menţionat că simpla reiterare în cuprinsul memoriului de recurs a aceloraşi critici formulate prin apelul îndreptat împotriva hotărârii primei instanţe, fără însă a se indica critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanţei de apel, nu are aptitudinea de a învesti legal instanţa de recurs cu analiza acestora.

O astfel de manieră de formulare a criticilor în recurs, contravine principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac, părţile litigante având obligaţia de a-şi întemeia obiecţiile pe considerentele expuse în hotărârea atacată cu recurs şi nu pe considerentele hotărârii pronunţate de prima instanţă.

Având în vedere că susţinerile privind încălcarea/aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi (2) lit. a)-c), art. 4 din Legea nr. 11/1991 (în forma aplicabilă anterior cererii introductive), art. 2 alin. (1) lit. a) şi art. 5 din Legea nr. 21/1996, respectiv cele din art. 21, art. 22, art. 23, art. 39 din Codul muncii şi art. 6 din C. civ. nu se grefează şi nu combat în vreun fel considerentele hotărârii atacate, acestea nu permit, prin modalitatea de redactare, identificarea unor elemente de nelegalitate care să poată fi analizate de către instanţa de control judiciar.

Examinând în continuare argumentele critice expuse la punctul 6 în memoriu, se constată că recurenta reproşează instanţei de apel faptul că în mod greşit a înlăturat de la aplicare dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 11/1991 deoarece ele reprezintă fapte generatoare de prejudicii sancţionabile atât contravenţional cât şi civil.

Motivul pentru care intanţa de apel a respins această critică l-a reprezentat faptul că norma legală în discuţie, în forma în vigoare la 29.10.2015, reglementează faptele care constituie contravenţie, în măsura în care nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât să fie considerate potrivit legii penale infracţiuni, fapte descrise la lit. a)-d), fără să existe lit. e), f), g) şi h) invocate.

Coroborând aceste obiecţii cu cele expuse la punctul 1 în memoriu, Înalta Curte constată că ceea ce se impută este faptul că, la soluţionarea cauzei, instanţa trebuia să aibă în vedere forma legii substanţiale în vigoare la data săvârşirii faptelor, respectiv cea din 2012, 2013 şi 2014, şi nu cea de la 29.10.2015; prin urmare, recurenta susţine că instanţa trebuia să aibă în vedere temeiurile de drept în forma pe care acestea le aveau la data introducerii cererii, respectiv la 18.09.2014. Mai precis, recurenta, afirmând că faptele alegate s-au epuizat anterior modificărilor legislative din 09.08.2014, solicită schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţele devolutive şi astfel soluţionarea cauzei în raport de dispoziţiile care reglementau faptele imputate pârâţilor ca fiind de concurenţă neloială.

Înalta Curte reaminteşte că instanţa de recurs nu are competenţa de a proceda la verificarea situaţiei de fapt stabilite prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta a constatat-o.

Or, prin hotărârea atacată instanţa de apel a validat reţinerea instanţei de fond conform căreia momentul săvârşirii faptei este reprezentat de ultimul act de executare, şi, în raport de precizarea reclamantei, a reţinut că data de 29.10.2015 a reprezentat momentul săvârşirii ultimului act de executare. Acest aspect constituie o împrejurare de fapt, care se determină de către judecătorii de fond, urmare a evaluării circumstanţelor concrete, pe baza analizei probatoriului, în recurs neputându-se proceda la reaprecierea situaţiei de fapt astfel stabilite.

În consecinţă, susţinerile recurentei, în acord cu care faptele de concurenţă neloială s-au epuizat anterior modificărilor legislative din 09.08.2014, astfel că instanţele devolutive trebuiau să aibă în vedere dispoziţiile legale aplicabile la 18.09.2014, nu pot fi analizate de instanţa de recurs, deoarece nu constituie aspecte de nelegalitate ale hotărârii.

Din această perspectivă, se reţine caracterul nefondat inclusiv al criticilor prin care se susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 C. civ., ce reglementează principiului aplicării în timp a legii civile, instanţele devolutive aplicând legea în forma de la momentul săvârşirii faptei.

Fiind în discuţie aspecte ce ţin de temeinicia hotărârii pronunţate, chiar dacă, formal, au fost întemeiate pe pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţiile art. 483 alin. (3) din acelaşi cod limitează controlul instanţei de recurs la verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, respectiv la un control de legalitate, nu şi de temeinicie.

Ceea ce ignoră recurenta-reclamantă este faptul că soluţia pronunţată în cauză, în urma analizării vastului probatoriului administrat, a fost de respingere a cererii ca neîntemeiată, deoarece nu s-a dovedit a fi întrunite elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale pentru faptele de concurenţă neloială alegate, şi nu pentru motivul că faptele nu ar mai fi fost prevăzute în normele de drept invocate, în forma de la data precizării acţiunii.

Astfel, chiar şi în situaţia în care instanţele devolutive ar fi analizat pretinsele fapte de concurenţă neloială prin raportare la normelor de drept invocate în forma de la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 18.09.2014, soluţia pronunţată ar fi fost aceeaşi, de respingere a cererii ca neîntemeiată, câtă vreme concluzia instanţelor de fond a fost aceea că reclamanta nu a putut dovedi faptele de concurenţă neloială imputate pârâţilor.

Stabilind că, în realitate, recurenta-reclamantă se arată nemulţumită de modalitatea în care instanţele devolutive au soluţionat cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte apreciază că obiecţiile expuse la punctul 6, coroborate cu cele menţionate la punctul 1 din cuprinsul memoriului nu pot fi primite cu temei.

Printr-o ultimă critică, redată la punctul 7 în cererea de recurs, autoarea căii de atac susţine că instanţa a validat în mod eronat raţionamentul tribunalului arătând că, în lipsa unor contracte negociate cu partenerii francezi, comenzi ş.a., nu se pot dovedi faptele de concurenţă neloială, în condiţiile în care din ansamblul probator ar reieşi că în timp ce erau salariaţii acesteia, pârâţii E. şi Bănică, în concurs cu A. şi ceilalţi pârâţi, au deturnat către A. şi C. salariaţii specializaţi într-un anumit tip de sudură cerut de partenerii francezi, pentru ca apoi să preia direct prin societatea A. la care sunt asociaţi contractele din piaţa din Franţa, atribuite în mod tradiţional acesteia, înlăturând-o, fie şi temporar, de pe piaţa franceză.

Înalta Curte notează că aceste critici referitoare la modalitatea de interpretare a probatoriului nu reprezintă motive de nelegalitate ce pot fi deduse judecăţii în prezenta cale extraordinară, ci critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de către instanţa de recurs, modalitatea de administrare şi interpretare a probatoriilor reprezentând o chestiune de fapt, ce este analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei.

Având în vedere aceste considerente şi constatând că ansamblul de critici formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi primite întrucât nu s-au dovedit a fi fondate, Înalta Curte va face aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc. civ.. şi va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă IMUC S.R.L., împotriva deciziei nr. 257/A-C din 25 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În ce priveşte cererea intimatelor-pârâte C. S.R.L. şi B. S.R.L. de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat, Înalta Curte reţine dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., potrivit cărora "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", şi cele ale art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatele-pârâte au depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, respectiv facturile fiscale seria x nr. x/08.09.2022 şi nr. y/08.09.2022 şi extrasele de cont din 08.09.2022, respectiv din 15.09.2022, privind plăţile efectuate, aflate la filele x, respectiv 70-71 din dosar.

Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului, Înalta Curte va dispune obligarea acesteia la plata către intimatele-pârâte a cheltuielilor de judecată în sumă de câte 5.950 RON, reprezentând onorariu avocat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă IMUC S.R.L., împotriva deciziei nr. 257/A-C din 25 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de câte 5.950 RON, către intimatele-pârâte C. S.R.L. şi B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 februarie 2024.