Insurance liability exclusion via failure to install lightning rod and offset of unpaid premiums from judicially awarded indemnity

Şedinţa publică din data de 15 februarie 2024

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 13 noiembrie 2018 sub dosar nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 344.982,99 RON, împreună cu dobânda legală cuvenită, calculată începând cu data de 12 octombrie 2017 până la momentul plăţii integrale a sumei datorate, conform contractului de asigurare seria x nr. x/28.03.2017, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta A. S.R.L. a formulat, în baza art. 78 C. proc. civ. şi art. 2343-2477 C. civ., cerere de introducere forţată în cauză a intervenientei C. S.A., solicitând a fi reţinută admisibilitatea acestei cereri şi ca plata sumei rezultate din poliţa de asigurare să se facă, către A. S.R.L. şi/sau către C. S.A. în temeiul garanţiei reale mobiliare, conform dispoziţiilor legale.

Prin sentinţa civilă nr. 2345 din 4 octombrie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi intervenienta C. S.A. şi a obligat pârâta B. S.A. să plătească:

- suma de 358.368,89 RON, reprezentând pretenţii către reclamanta A. S.R.L.;

- dobândă legală, conform art. 4 din O.G. nr. 13/2011, de la data de 12 octombrie 2017 până la achitarea debitului;

- cheltuieli de judecată constând în 7.055 RON - taxă judiciară de timbru 3.000 RON - onorariu expert şi 35.000 RON - onorariu avocat.

Împotriva acestei hotărâri pârâta D. S.A. (fosta B.) a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 469A din 24 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta D. S.A. (fostă B.) împotriva sentinţei civile nr. 2345 din 4 octombrie 2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, pe care a obligat-o să plătească intimatei-reclamante A. S.R.L. suma de 4.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta D. S.A..

Prin cererea de recurs, pârâta D. S.A. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată.

Referitor la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel, în mod netemeinic a reţinut faptul că în scopul devoluţiunii apelului, pârâta ar fi trebuit să formuleze cereri separate şi exprese de apel pentru încheierile interlocutorii din 1 martie 2021 şi din 28 iulie 2021, nefiind suficient apelul exercitat împotriva sentinţei civile în integralitate.

Astfel, prin încheierile premergătoare, instanţa a respins solicitările pârâtei privind refacerea raportului de expertiză tehnică judiciară specialitatea evaluarea proprietăţii imobiliare şi, respectiv, cu privire la obiecţiunile formulate împotriva raportului de expertiză tehnică judiciară specialitatea electrotehnică.

De altfel, C. proc. civ. de la 1865 instituia prin art. 282 alin. (3) o prezumţie, potrivit căreia, apelul introdus împotriva hotărârii era considerat a fi promovat şi împotriva încheierilor premergătoare şi, deşi această normă nu a fost preluată de noul C. proc. civ., recurenta consideră că această prezumţie este utilă şi îşi poate găsi aplicabilitatea şi în prezent.

Mai susţine recurenta, că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra cererii de admitere a probatoriului propus în vederea susţinerii apelului, având în vedere că, potrivit art. 397 alin. (1) C. proc. civ. "instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii", context în care se apreciază că decizia atacată este afectată de o cauză de nulitate, întrucât instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de admitere a unui mijloc de probă.

In ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1270 C. civ. referitoare la forţa obligatorie a contractelor, respectiv a dispoziţiilor art. 2217 C. civ.

Astfel, cu privire la măsurile de diligenţă pentru evitarea riscului, recurenta apreciază că instanţa de apel nu a dat prevalenţă dispoziţiilor contractuale regăsite în art. X pct. 1 lit. e) din poliţa de asigurare, conform cărora "pe întreaga perioadă de valabilitate a poliţei, asiguratul este obligat să asigure şi să întreţină în stare de funcţionare mijloacele tehnice pentru înlăturarea sau diminuarea riscurilor şi să se conformeze măsurilor stabilite prin norme generale sau specifice obiectivului asigurat de către organele abilitate".

Cu toate că prin contract, părţile au înţeles să condiţioneze plata indemnizaţiei de despăgubire de nivelul de diligenţă al asiguratului cu privire la măsurile de preîntâmpinare a riscului, instanţa nu a avut în vedere aceste dispoziţii.

În acest sens, pârâta a arătat că asiguratul a procedat la modificarea soluţiilor tehnice din cuprinsul Memoriului Tehnic pentru care se obţinuse avizul acordat de ISU spre neschimbare or, procedând într-o asemenea manieră, acţiunea asiguratului se încadrează în mod evident în clauza de excludere.

Astfel, din clauzele contractului de asigurare se reţine obligaţia asiguratului de a avea o conduită prin care să evite pe cât posibil producerea riscului, iar montarea paratrăsnetului se încadrează în noţiunea de întreţinere a mijloacelor tehnice de diminuare sau de evitare a riscurilor.

Aşadar, conduita prin care asiguratul nu a luat măsurile de diligentă pentru evitarea producerii riscului constituie o clauză de exonerare a asigurătorului de la plata indemnizaţiei.

În acest context, recurenta susţine că în considerentele deciziei recurate, instanţa apreciază că "tocmai existenţa riscului de incendiu a fost motivul pentru care s-a şi încheiat poliţa de asigurare". Deşi este adevărat că poliţele de asigurare sunt încheiate tocmai pentru evitarea prejudiciilor şi pentru drepturile la indemnizaţie care se nasc în patrimoniul acestora, contractele de asigurare generează şi obligaţii pentru asiguraţi.

Tot în acelaşi context, recurenta arată că a indicat faptul că, potrivit Anexei 6.11 la Normativul 17-2011, pentru zona Braşov, numărul mediul de furtuni pe an depăşeşte 30, caz în care, norma impunea montarea unei protecţii la trăsnet pentru cabana asigurată.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii la care poate fi obligat asigurătorul, recurenta a solicitat instanţelor de fond ca în cazul admiterii acţiunii, să constate cuantumul real al despăgubirii, prin raportare la dispoziţiile art. VII pct. 4 din contractul de asigurare, dispoziţie ce stabileşte dreptul asigurătorului de a reţine sumele de bani constituind primele de asigurare neachitate de asigurat până la momentul producerii riscului. Această clauză stabileşte o modalitate de compensare a sumelor pe care cele două părţi şi le datorează reciproc, în considerarea contractului încheiat.

Cu toate că atât la prima instanţă, cât şi în apel recurenta a solicitat aplicarea în mod corect a prevederilor poliţei, prin decizia recurată se reţine că raportat la clauzele contractului, deducerea cuantumului ratelor de primă neplătite survine la momentul plăţii despăgubirii de către asigurător.

Această modalitate de compensare a fost stabilită pentru ipoteza în care între părţi nu există dezacord asupra indemnizaţiei de despăgubire, nu pentru cazul când cuantumul despăgubirii datorate de asigurător este stabilit prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti.

Faţă de această situaţie, recurenta susţine că instanţa, ca efect al omisiunii de a constata cuantumul real al despăgubirii, condamnă asigurătorul la o plată nedatorată. Asigurătorul nu poate reţine în mod unilateral sumele constituind primă de asigurare neachitată, pentru că izvorul obligaţiei nu mai este în acest caz contractul, ci hotărârea judecătorească. Asupra hotărârii judecătoreşti asigurătorul nu poate face aplicarea compensării stabilite prin contract, pentru că s-ar încălca principiile forţei executorii şi autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti.

Pe de altă parte, prin neconstatarea de către instanţă a cuantumului indemnizaţiei se pot naşte dispute separate provenind din aceeaşi situaţie de fapt.

De asemenea, se mai susţine că au fost nesocotite dispoziţiile expres stipulate la art. XI pct. 4 lit. a) potrivit cărora, cuantumul despăgubirii reprezintă pentru clădiri/construcţii, în caz de daună parţială, costul la data daunei al reparaţiilor, refacerii, restaurării, recondiţionării sau înlocuirii părţilor avariate sau distruse, precum şi al manoperei necesare pentru readucerea clădirii avariate sau distruse la starea anterioară producerii riscului asigurat.

Mai susţine recurenta că au fost încălcate şi dispoziţiile expres prevăzute in cuprinsul art. 2217 alin. (1) C. civ., potrivit cărora, "Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată".

Or, faptul că nu s-a procedat la readucerea bunului asigurat la starea de dinaintea producerii evenimentului, ci s-a procedat la o modernizare a acestuia, fiind astfel efectuate lucrări ample pentru care tipul materialelor şi cantitatea acestora au fost diferite, rezultă atât din cuprinsul raportului de expertiză în specializarea construcţii:

"cabana a fost refăcută într-o forma diferită de cea existentă înainte de producerea incendiului", dar şi din susţinerile intimatei făcute prin intermediul reprezentantul convenţional al acesteia la termenul de judecată din 24 martie 2023.

Prin urmare, susţine recurenta, că şi din acest punct de vedere hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, nefiind recunoscute prevederile contractului de asigurare şi dispoziţiile art. 2217 C. civ.

Pentru aceste motive, recurenta se consideră îndreptăţită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă la 22 iunie 2023, intimata A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 5 octombrie 2023, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 23 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 469A din 24 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen pentru judecata acestuia la data de 15 februarie 2024.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta arată că prin decizia atacată, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, întrucât a apreciat în mod greşit faptul că pârâta ar fi trebuit să formuleze cereri de apel separate pentru încheierile interlocutorii din 1 martie 2021 şi din 28 iulie 2021, nefiind suficient apelul exercitat împotriva sentinţei civile în integralitate, totodată susţinând că prin încheierile respective instanţa a respins solicitările de refacere a raportului de expertiză în specialitatea evaluarea proprietăţii imobiliare şi obiecţiunile formulate împotriva raportului de expertiză tehnică judiciară specialitatea electrotehnică.

Critica recurentei este nefondată, întrucât încheierile respective reprezintă încheieri preparatorii, iar acestea se puteau ataca doar odată cu fondul, sens în care era necesar să se formuleze critici distincte din care să reiasă expres că se atacă şi încheierile în discuţie, context în care, instanţa de apel era ţinută să soluţioneze apelul, doar în limita învestirii sale, conform dispoziţiilor art. 477 C. proc. civ.. Prin urmare, în mod corect instanţa s-a pronunţat doar asupra apelului declarat împotriva sentinţei atacate, respectând astfel şi dispoziţiile art. 470 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. ce prevăd că cererea de apel va cuprinde hotărârile care se atacă.

Referitor la susţinerea recurentei, în sensul că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra cererii de admitere a probatoriului propus în apel, se constată că această critică este nefondată, având în vedere că instanţa s-a pronunţat cu privire la probatoriul solicitat de recurentă, respingând motivat expertizele solicitate, în raport de înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi rapoartele de expertiză întocmite în faţa primei instanţe.

Aşadar, din analiza hotărârii atacate se constată că, din perspectiva cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului, criticile formulate fiind neîntemeiate întrucât, contrar raţionamentului acesteia, hotărârea atacată a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta a făcut o serie de critici referitoare la faptul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1270 C. civ. referitoare la forţa obligatorie a contractelor, precum şi a dispoziţiilor art. 2217 C. civ. ce reglementează situaţia în care despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat.

Aceste critici sunt nefondate, întrucât prin hotărârea pronunţată instanţa a obligat asiguratorul la executarea obligaţiei contractuale de dezdăunare a intimatei prin plata sumei de bani reprezentând prejudiciul efectiv suferit de aceasta pentru bunul distrus, prin raportare la starea acestuia de la momentul evenimentului, sumă stabilită de un expert independent desemnat de instanţă.

Mai susţine recurenta, că instanţa de apel nu a dat prevalenţă dispoziţiilor contractuale de la art. X pct. 1 lit. e) din poliţa de asigurare, conform cărora, asiguratul este obligat să asigure şi să întreţină în stare de funcţionare mijloacele tehnice pentru înlăturarea sau diminuarea riscurilor şi să se conformeze măsurilor stabilite prin norme generale sau specifice obiectivului asigurat, context în care, aceasta apreciază că s-ar fi modificat soluţiile tehnice din cuprinsul Memoriului Tehnic întrucât nu s-a montat un paratrăsnet pe clădirea asigurată.

Această susţinere este nefondată, în condiţiile în care nu s-au modificat soluţiile tehnice din cuprinsul Memoriului tehnic, intimata conformându-se tuturor obligaţiilor legale şi contractuale cei reveneau, aspect corect reţinut de instanţa de apel, care a arătat că prin raportare la legislaţia incidentă, construcţia asigurată nu trebuia să aibă montată o instalaţie de tip paratrăsnet.

Din această perspectivă, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect, din interpretarea normelor evocate, că pentru a fi obligatorie montarea unei instalaţii de paratrăsnet este necesară întrunirea cumulativă a două condiţii, respectiv, să fie vorba despre o construcţie amplasată izolat şi ca indicele Nk să fie mai mare de 30 în zona în care este amplasat imobilul.

In acest context, se reţine că nu este îndeplinită prima condiţie, respectiv ca imobilul să fie amplasat izolat, acest caracter stabilindu-se conform tabelului 3 din Normativul privind protecţia construcţiilor împotriva trăsnetului 120-2000, în care se arată că o construcţie este izolată dacă nu are alte construcţii pe o rază de cel puţin 3 ori înălţimea acesteia, iar distanţa dintre cabana intimatei şi cabanele învecinate este de 16 m, conform raportului de expertiză în electrotehnică, astfel că nu este mai mare sau cel puţin egală cu de 3 ori înălţimea cabanei. Acest aspect a fost reţinut în raportul în electrotehnică, în sensul că imobilul asigurat nu se încadrează în categoria de construcţii pentru care este obligatorie montarea unei instalaţii exterioare de protecţie împotriva trăsnetului, întrucât nu se încadrează în categoria construcţiilor amplasate izolat.

Prin urmare, reţinându-se că nu este îndeplinită prima condiţie a amplasării cabanei în mod izolat, se constată că nu prezintă utilitate sau relevanţă determinarea indicelui Nk, sens în care nici efectuarea unei expertize pentru determinarea acestui indice nu era utilă şi concludentă cauzei, aspect corect reţinut de către instanţa de apel.

Tot în acest context, se reţine că deşi nu era necesară asigurarea protecţiei cabanei asigurate prin montarea unei instalaţii de protecţie la trăsnet, cabana intimatei era deja protejată de instalaţia paratrăsnet montată pe cabana vecină conform art. 2.1.15 din Normativul 1202000, astfel că, nu se impunea instalarea unei a doua instalaţii de protecţie împotriva trăsnetului.

În aceste condiţii, nu pot fi reţinute susţinerile recurentei, în sensul că una dintre masurile de diligenţă pe care asiguratul era dator să o manifeste era fixarea unui aparat de paratrăsnet pe imobilul asigurat şi că neluând măsurile de diligenţă pentru evitarea producerii riscului constituie o clauza de exonerare a asiguratorului de la plata indemnizaţiei.

Cu referire la caracterul aleatoriu al contractului de asigurare, acesta consta în eventualitatea producerii evenimentului asigurat, iar acest risc exista indiferent de conduita părţilor, dovadă fiind chiar situaţia de faţă, în care, deşi nu se impunea asigurarea protejării construcţiei de o instalaţie paratrăsnet, construcţia fiind totuşi protejată de o astfel de instalaţie, riscul asigurat s-a produs totuşi.

În acest context, recurenta susţine că are dreptul la reţinerea ratelor de asigurare cuvenite, conform poliţei încheiate şi critică soluţia instanţei de apel, care precizează că restul ratelor pot fi reţinute de asigurator cu ocazia plăţii despăgubirii cu motivarea că, apreciază recurenta, compensaţia nu ar putea avea loc având în vedere că o parte datorează o suma de bani, în temeiul contractului de asigurare, iar cealaltă parte, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti.

Aceste susţineri nu pot fi primite, recurenta având obligaţia de a plăti intimatei suma de bani stabilită de instanţă din care poate retine restul ratelor ce se deduc din despăgubire conform contractului, aceasta putând invoca compensaţia legală indiferent de izvorul obligaţiilor, acest fapt neducând la încălcarea principiului forţei executorii sau a autorităţii de lucru judecat.

Aşadar, nu se poate reţine că instanţa de apel nu a stabilit cuantumul real al despăgubirii, acesta fiind stabilit conform expertizei întocmite în cauză, astfel că, plata în acest cuantum nu poate reprezenta o plată nedatorată, fiind chiar costul refacerii cabanei în urma lovirii de către trăsnet.

De asemenea, se reţine că recurenta a susţinut că au fost nesocotite dispoziţiile stipulate la art. XI pct. 4 lit. a) potrivit cărora, costul despăgubirii reprezintă costul la data daunei al reparaţiilor şi al manoperei pentru readucerea clădirii la starea anterioară producerii riscului asigurat.

Într-o altă critică, recurenta susţine că s-ar fi încălcat dispoziţiile art. 2217 C. civ., potrivit cărora, despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat şi că nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, în condiţiile în care în speţă, nu s-a procedat la readucerea bunului asigurat la starea de dinaintea producerii evenimentului, fiind făcute modificări ale cabanei lovite de trăsnet, încălcându-se astfel dispoziţiile evocate.

Aceste susţineri sunt nefondate, având în vedere că despăgubirea cuvenită, în sumă de 358.368,89 RON, rezultă din raportul de expertiză - specialitatea evaluarea proprietăţii imobiliare, iar în răspunsul expertului la obiecţiunile formulate de recurentă, se relevă că obiecţiunea, conform căreia, expertul nu se limitează la costurile necesare refacerii cabanei în starea anterioară, ci are în vedere costurile aferente refacerii cabanei într-o formă diferită de cea existentă anterior nu este justificată, având în vedere că devizul inserat în raport se referă strict la costurile de refacere a cabanei la forma anterioară, iar data la care se cere estimarea costurilor de refacere este data evaluării.

Referitor la aducerea cabanei într-o altă formă cu ocazia reparării, se reţine că acest drept aparţine intimatei, aceasta având posibilitatea modificării cabanei, urmând ca asiguratorul să fie obligat la restituirea sumei reprezentând costul reparaţiei cabanei la forma anterioară producerii riscului asigurat, aspect corect apreciat de instanţa de apel.

Aşadar, pentru ca susţinerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 4.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu titlu de onorariu avocaţial dovedite prin înscrisurile aflate la paginile 71, 72 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, instanţa supremă, constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă D. S.A. să plătească intimatei-reclamante suma de 4.500 RON constând în onorariu avocaţial.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 469A din 24 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care o va obliga la plata sumei de 4.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 469A din 24 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. şi intimata-intervenientă C. S.A..

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 4.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 februarie 2024.