Tort claim for abusive criminal complaint filing: statute of limitations commencement and lack of passive procedural capacity

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buhuşi la 06.06.2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. S.R.L. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. S.R.L., D. S.R.L., E. şi F., au solicitat instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 550.000 RON către A. S.R.L. şi a sumei de 750.000 RON către B., cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor la onoare, demnitate, reputaţie, imagine, activitate publică (pentru reclamantul A. S.R.L.) şi viaţă privată (pentru reclamantul B.).

Prin cererea din 25.08.2018, reclamanţii au precizat temeiul de drept al acţiunii formulate - art. 1349 C. civ. - şi au motivat în fapt demersul procesual.

Pârâţii, prin întâmpinarea comună înregistrată la dosar la 14.01.2019, au invocat, în principal excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi respingerea acţiunii ca fiind prescrisă şi, în subsidiar ca nefondată, iar pârâţii E., F. şi D. S.R.L. au invocat excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive şi respingerea acţiunii ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Prin completarea la întâmpinarea înregistrată la dosar la 15.01.2019 pârâţii au adus precizări sub aspectul motivelor de fapt şi de drept cu privire la excepţia prescripţiei acţiunii, au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. S.R.L. şi au solicitat respingerea acţiunii formulate de această reclamantă împotriva pârâţilor.

Prin cererea înrgistrată la dosar la 26.01.2019, pârâţii au invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Buhuşi, faţă de valoarea obiectului cererii, raportat la prevederile art. 94 alin. (1) lit. k) C. proc. civ.

La 03.04.2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat respingerea excepţiilor invocate de pârâta C. S.R.L., iar reclamantul B. a solicitat respingerea ca nefondate a excepţiilor invocate de pârâta C. S.R.L. .

Prin sentinţa civilă nr. 228/2019 din 08 aprilie 2019, Judecătoria Buhuşi a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secţia I civilă.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secţia I civilă la 15.04.2019, sub acelaşi număr, respectiv 1013/199/2018.

Prin încheierea de şedinţă din 16.09.2020, pentru introducerea în cauză a moştenitorilor pârâtei E. (decedată la 02.07.2020), instanţa a amânat cauza la 11.11.2020.

Prin notele de şedinţă depuse la termenul din 11.11.2020, G., H., I., J. - prin reprezentant legal F., în calitate de moştenitori ai pârâtei E., au invocat excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. S.R.L., excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor, iar pe fond au solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

Prin încheierea civilă nr. 39/11.11.2020, Tribunalului Bacău, secţia I civilă a admis excepţia necomptenţei sale materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal la 02.04.2021, sub nr. x/2018*.

Prin cererea de actualizare şi completare a pretenţiilor, transmisă la dosar la 10.06.2021, prin poştă electronică, reclamanţii au învederat că înţeleg, pe de o parte, să îşi actualizeze pretenţiile, astfel:

- pentru B., de la suma de 550.000 RON la suma de 800.000 RON,

- iar pentru A. S.R.L., de la suma de 750.000 RON la suma de 950.000 RON.

Pe de altă parte, au formulat pretenţii noi, în valoare de 900.000 RON daune morale şi 400.000 RON daune materiale, repartizate în mod egal, urmare a executării silite în mod abuziv de către pârâţi, astfel cum reiese din decizia pronunţată în dosarul nr. x/2013 al Judecătoriei Bacău.

Prin încheierea din 10.06.2021, în temeiul dispoziţiilor art. 411 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanţa a suspendat judecarea cauzei .

Deoarece părţile au eşuat în încercarea de mediere a conflictului, la 14.12.2021 reclamanţii au depus la dosarul cauzei o cerere de repunere pe rol .

Prin încheierea din 03.02.2022, instanţa a respins, ca neîntemeiată, cererea de repunere pe rol şi a menţinut măsura suspendării cauzei, reţinând că reclamanţii nu au îndeplinit obligaţia timbrării cererii.

Recursul declarat de reclamanţi împotriva acestei încheieri a fost admis prin decizia nr. 217/2022 din 09.05.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, încheierea atacată fiind casată, iar cauza trimisă pentru continuarea judecării.

Până la soluţionarea cererii de recurs, reclamanţii, la 07.02, respectiv 04.03.2022, au formulat alte două cereri de repunere pe rol a cauzei .

Prin încheierea din 09.06.2022, instanţa, faţă de considerentele deciziei nr. 217/09.05.2022 a Curţii de Apel Bacău, a reţinut că cererile de repunere pe rol ulterioare cererii din 14.12.2021 au rămas fără obiect, a pus în discuţia părţilor excepţiile invocate, a calificat excepţia lipsei calităţii procesuale active ca fiind o apărare de fond şi a rămas în pronunţare cu privire la excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune, respectiv a lipsei calităţii procesuale pasive.

Prin sentinţa civilă nr. 254 din 22 iunie 2022, Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor F., G., H., I. şi J. - prin reprezentant legal F., D. S.R.L., şi a respins cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu aceştia ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Totodată, a admis excepţia prescripţiei dreptului la actiune şi a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel principal reclamanţii, solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei primei instanţe, retrimiterea pentru rejudecare la o instanţă de fond egală în grad, de preferinţă Tribunalul Neamţ sau Iaşi, iar în cazul reţinerii spre rejudecare, au solicitat admiterea cererii astfel cum a fost formulată iniţial.

Pârâţii au promovat apel incident împotriva considerentelor sentinţei, solicitând admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. S.R.L., admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor F., G., H., I., J. - prin reprezentant F., iar pe fond, respingerea acţiunii ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 950/2022 din 19 octombrie 2022, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins, ca nefondate, cererile de apel formulate în cauză.

Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs reclamanţii, în temeiul dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi a sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la o altă instanţă de fond egală în grad, de preferinţă la Curtea de Apel Iaşi sau, după caz, Tribunalul Iaşi, iar în cazul reţinerii spre rejudecare, au solicitat admiterea cererii astfel cum a fost formulată iniţial la fond.

Prin memoriul de recurs, titularii căii de atac au susţinut că motivarea instanţei de apel în ce priveşte motivul de judecare de către tribunal a cauzei direct pe fond fără a se pronunţa pe cererea de repunere pe rol, nu este corectă, făcându-se o confuzie de situaţii.

În plus, au afirmat că instanţele devolutive nu s-au pronunţat asupra chestiunii privind întreruperea prescripţiei prin acceptul pârâţilor privind suspendarea cauzei pentru o acţiune de mediere, accept care echivalează cu o recunoaştere tacită a pretenţiilor deduse judecăţii.

Totodată, recurenţii au menţionat că instanţele devolutive nu s-au pronunţat nici pe motivul că excepţiile invocate de pârâţi, printre care excepţia prescripţiei, nu au fost invocate în termenul legal. Au arătat că, în cauză, au fost foarte multe termene iar dacă excepţia prescripţiei ar fi fost invocată în termen s-ar fi evitat trenarea judecăţii.

Printr-o ultimă critică, au susţinut faptul că instanţele devolutive au apreciat greşit momentul începerii cursului prescripţiei, reţinând momentul pronunţării soluţiei din dosarul nr. x/2015, în loc de momentul comunicării către părţi a solutiei din dosarul amintit.

Prin memoriul de recurs, recurenţii au formulat şi o cerere prin care au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2541 alin. (6) C. civ., respectiv a sintagmei potrivit căreia "întreruperea operează până la pronunţarea definitivă a instanţei penale" şi au solicitat suspendarea judecăţii cauzei până la pronunţarea definitivă a Curţii Constituţionale a României pe excepţia de neconstitutionalitate.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 488 şi urm. din C. proc. civ., art. 483 alin. (3) din acelaşi cod.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la 22.02.2023, intimaţii-pârâţi au solicitat în principal, respingerea recursului ca nefondat, iar în subsidiar, în situaţia în care se va găsi întemeiată apărarea recurenţilor privind respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi se va admite recursul, au menţionează că se opun trimiterii cauzei spre rejudecare la Tribunalul Iaşi.

Totodată, au învederat că lasă la aprecierea instanţei soluţia asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocată de recurenţi.

În susţinerea apărărilor, în esenţă, intimaţii-pârâţi au arătat că, prin încheierea din 09.06.2022 instanţa de fond judicios a respins ca fiind rămase fără obiect cererile de repunere pe rol ulterioare celei din 14.12.2021, în raport de decizia nr. 217/09.05.2022 a Curţii de Apel Bacău, prin care s-a dispus continuarea judecăţii pe fond, că excepţiile au fost invocate în termenul legal, că pronunţarea de către instanţa de fond asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive după ce a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune nu atrage sancţiunea nulităţii hotărârii, precum şi faptul că orice variantă s-ar adopta pentru determinarea momentului împlinirii termenului de prescripţie dintre cele antamate în cauză - cel susţinut de reclamanţi, de pârâţi, de instanţa de fond sau de cea de apel - termenul de prescripţie al dreptului la acţiune al reclamanţilor era împlinit la momentul învestirii instanţei de judecată cu cererea ce formează obiectului litigiului.

Recurenţii-reclamanţi nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 iunie 2023, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin punctul de vedere la raport, înregistrat la dosar la 12.07.2023, recurenţii-reclamanţi au învederat că sunt de acord cu concluziile magistratului-asistent raportor. Totodată, au depus o completare la excepţia de neconstituţionalitate.

Intimaţii-pârâţi nu au formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 13 februarie 2024.

Intimaţii-pârâţi au înaintat la dosarul cauzei, la 30.01, respectiv la 05.02.2024, concluzii scrise.

Cererea privind sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2541 alin. (6) C. civ. a fost respinsă definitiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 820 din 16 aprilie 2024 pronunţată în dosarul nr. x/2018.

Analizând recursul formulat de recurenţii-reclamanţi, în baza motivelor de recurs şi a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, deşi recurenţii-reclamanţi nu au circumscris criticile formulate împotriva deciziei recurate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aşa cum s-a reţinut şi prin raportul asupra admisibilităţii în principiu, argumentele critice sunt susceptibile a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 [privind judecata cererii de repunere pe rol], pct. 6 [nepronunţarea instanţei asupra motivelor de apel invocate de reclamanţi], şi pct. 8 C. proc. civ. [aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2541 alin. (6) C. civ..].

În concret, printr-o primă critică, autorii recursului susţin faptul că motivarea curţii de apel, în ce priveşte judecarea cauzei de către tribunal direct pe fond fără a se pronunţa pe cererea de repunere pe rol, nu este corectă iar critica se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizată din perspectiva acestui motiv de nelegalitate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. "casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Acest motiv de casare are în vedere, cu excepţia ipotezelor reglementate expres ca fiind alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări.

Examinarea deciziei recurate relevă faptul că motivul de apel prin care reclamanţii au susţinut că instanţa de fond nu a respectat decizia nr. 217/09.05.2022 a Curţii de Apel Bacău pronunţată în dosarul nr. x/2018, prin care s-ar fi dispus continuarea judecăţii cererii de repunere pe rol, a fost respins de instanţa de control judiciar pe considerentul că prima instanţă a apreciat în mod just faptul că cererile de repunere pe rol, ulterioare primei cereri similare formulate, au rămas fără obiect în raport de cele reţinute şi dispuse prin decizia menţionată.

Totodată, instanţa de apel a arătat că, o disociere între data când se pune în discuţie cererea de redeschiderea judecăţii cauzei şi data judecării cauzei nu are niciun temei legal, instanţa nefiind obligată să dea un nou termen de judecată după admiterea cererii de redeschiderea judecăţii, dacă nu există un motiv întemeiat, amânarea judecării cauzei având un caracter excepţional, neexistând nicio excepţie prevăzută de lege prin care să se impună instanţei ca la repunerea pe rol/redeschiderea judecăţii să dea, în mod automat, un nou termen pentru a se formula concluzii pe fondul cauzei.

Înalta Curte, în urma reevaluării actelor dosarului, reţine caracterul nefondat al argumentelor privind judecata cererii de repunere pe rol.

Se constată că, în cauză, au fost formulate mai multe cereri de repunere pe rol.

Astfel, la 09.06.2021 reclamantul B. a formulat o cerere prin care a solicitat suspendarea cauzei motivat de faptul că părţile litigante au deschis pe rolul Biroului de Mediator K., cu privire la pretenţiile deduse judecăţii, dosarul de mediere din 08.06.2020, iar prin încheierea din 10.06.2021, instanţa a dispus suspendarea judecăţii cauzei în temeiul dispoziţiilor art. 411 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. .

Întrucât părţile au eşuat în încercarea de mediere a conflictului, la 14.12.2021 reclamanţii au formulat o cerere de repunere pe rol, cerere respinsă ca neîntemeiată, prin încheierea din 03.02.2022 deoarece reclamanţii nu au îndeplinit obligaţia timbrării.

Recursul declarat împotriva acestei încheieri a fost admis prin decizia nr. 217/2022 din 09.05.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, încheierea atacată fiind casată, iar cauza transmisă pentru continuarea judecăţii.

Până la soluţionarea cererii de recurs, reclamanţii, la 07.02.2022, au formulat a doua cerere de repunere pe rol a cauzei, iar la 04.03.2022, o cerere de redeschidere a procesului . În acest context procesual, prin încheierea din 09.06.2022, prima instanţa, faţă de considerentele deciziei nr. 217/09.05.2022 Curţii de Apel Bacău, a învederat că cererile de repunere pe rol ulterioare cererii din 14.12.2021 au rămas fără obiect şi, reţinând că părţile au fost legal citate pentru acel termen, a procedat la continuarea judecăţii în sensul că a pus în discuţia părţilor excepţiile invocate în cauză, a calificat excepţia lipsei calităţii procesuale active ca fiind o apărare de fond şi a rămas în pronunţare cu privire la excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune, respectiv a lipsei calităţii procesuale pasive.

În aceste condiţii, se observă că raţionamentul expus de către instanţa de control judiciar cu privire la motivul de apel invocat de reclamanţi ce viza măsurile dispuse de prima instanţa la termenul din 09.06.2022, este unul corect, având în vedere faptul că, odată dispusă continuarea judecăţii de către instanţa de control judiciar, orice altă cerere de redeschidere a procesului, formulată ulterior, rămane fără obiect, ca efect al casării încheierii prin care cauza a fost suspendată şi trimiterii cauzei spre continuarea judecăţii.

De asemenea, corect a reţinut curtea de apel că legiuitorul nu a instituit o obligaţie pentru instanţă ca, după admiterea unei cereri de redeschiderea judecăţii să amâne cauza şi să stabilească un alt termen de judecată în vederea soluţionării acesteia pe fond, dacă nu există un motiv întemeiat.

Normele C. proc. civ. reglementează în mod expres trei forme de amânare a judecăţii, respectiv amânarea la început şedinţei (art. 220), amânarea prin învoiala părţilor (art. 221) şi amânarea pentru lipsă de apărare (art. 222).

Or, motivul de amânare invocat de către reclamantul B., prezent în instanţă la termenul din 09.06.2022, a fost acela că părţile ar fost citate pentru acel termen în vederea discutării celei de-a doua cereri de redeschide a procesului şi nu pentru soluţionarea primei cereri, astfel cum ar fi dispus Curtea de Apel Bacău prin decizia nr. 217/09.05.2022.

Distinct de faptul că, prin decizia menţionată, Curtea de Apel Bacău a dispus continuarea judecării cauzei, în sensul de a se relua judecata procesului şi nu doar judecarea primei cereri de redeschidere din 14.12.2021, reţinând că "motivele temeinice" invocate de părţi în susţinerea unei cereri de amânare a judecăţii sunt apreciate de către instanţa de judecată în funcţie de situaţia concretă din dosar, Înalta Curte constată că prima instanţă în mod judicios a apreciat că procedura de citare este îndeplinită şi, întrucât nulitatea invocată era relativă, eventuala neregularitate s-a acoperit.

Cu privire la susţinerile recurenţilor, Înalta Curte mai constată că acestea sunt speculative, în contextul în care instanţa de control judiciar, după ce a casat încheierea iniţială asupra cererii de repure pe rol, a dispus continuarea judecăţii. Nu pot fi primite aprecierile recurenţilor conform cărora această sintagmă "continuarea judecăţii" trebuia să fie interpretată ca fiind făcută exclusiv la soluţionarea cererii de repunere pe rol după suspendare. O parte care solicită reluarea judecăţii după suspendare, formulând o cerere în acest sens, este prezumată că îşi doreşte judecarea litigiului şi este pregătită să pună concluzii asupra cererilor şi excepţiilor care au fost ridicate în faţa instanţei până la acel moment procesual. Or, recurenţii nu au afirmat că erau pregătiţi procesual a pune concluzii doar asupra cererii de repunere pe rol şi nici nu au indicat care anume ar fi fost motivele întemeiate pentru care nu ar fi fost avizaţi, din punct de vedere al dreptului la apărare, să dezbată, în contradictoriu cu partea adversă, cererile şi excepţiile invocate în proces anterior suspendării şi care, odată reluată judecata, trebuiau să fie puse în discuţia părţilor, ceea ce s-a şi întâmplat în concret.

Se observă, în acest context, opus susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, că la termenul din 09.06.2022 prima instanţă nu a procedat la soluţionarea cauzei pe fond, ci a trecut la cercetarea procesului, ca etapă a procesului civil, punând în discuţia părţilor excepţiile invocate şi rămânând în pronunţare pe excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. Prin urmare, instanţa de fond a procedat la continuarea judecăţii din stadiul în care pricina a rămas anterior suspendării, aşa cum au solicitat reclamanţii prin cererea de repunere pe rol.

Din această perspectivă, instanţa Supremă mai notează că judecata în primă instanţă cunoaşte două etape, şi anume cercetarea procesului şi dezbaterea procesului în fond.

În prima etapă, cea a cercetării, se îndeplinesc, la cererea părţilor sau din oficiu, acte de procedură în vederea pregătirii în fond a procesului, dacă este cazul. În vederea realizării acestui scop, instanţa va rezolva excepţiile procesuale, va examina cererile de intervenţie, va încuviinţa probele solicitate de părţi pe care le găseşte concludente, precum şi pe cele pe care, din oficiu, le consideră necesare pentru judecarea procesului şi le va administra în condiţiile legii, va lua orice alte măsuri menite să pregătească dezbaterea în fond.

Apoi, astfel cum prevede art. 244 alin. (1) C. proc. civ., când judecătorul se socoteşte lămurit, prin încheiere, declară cercetarea procesului încheiată şi fixează termen pentru dezbaterea fondului în şedinţă publică.

Dezbaterile în fond poartă, potrivit art. 389 C. proc. civ., asupra împrejurărilor de fapt şi temeiurilor de drept invocate de părţi prin cererile lor sau, după caz, ridicate de instanţă din oficiu. Ele au ca scop, pe de o parte, ca părţile să îşi poată susţine pretenţiile şi apărările, iar pe de altă parte, dau posibilitatea instanţei să pună eventualele întrebări cu privire la problemele de fapt şi de drept pe care le apreciază relevante în cauză, dând posibilitatea părţilor să dea explicaţii, să furnizeze lămuriri şi să formuleze apărări cu privire la reflecţiile preliminare pe care instanţa le supune dezbaterii în această formă.

După închiderea dezbaterilor în fond, urmează etapa deliberării şi pronunţării hotărârii.

Pornind de la aceste considerente teoretice, Înalta Curte reţine că, în cauză, în faţa primei instanţe, procesul nu a parcurs decât etapa cercetării judecătoreşti, fără a se trece în etapa dezbaterilor în fond, deoarece tribunalul, după ce a pus în discuţia părţilor excepţiile procesuale invocate în cauză, a rămas în pronunţare asupra acestora, iar în urma deliberării le-a admis punând, astfel, capăt judecăţii.

În aceste condiţii, instanţa de recurs constată că nu s-a săvârşit nicio neregularitate procedurală de natură a vătăma vreun drept procesual al reclamanţilor-recurenţi şi care să antreneze nulitatea actelor de procedură săvârşite, astfel că nu poate primi cu temei criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în cauză fiind respectate dispoziţiile legale care guvernează etapele procesului civil impuse de lege cu privire la activitatea de judecată.

Argumentele critice privind lipsa pronunţării de către instanţele devolutive cu privire la faptul că prescripţia ar fi fost întreruptă prin acceptul părţilor de suspendare a cauzei pentru o acţiune în mediere, respectiv pe motivul că excepţiile invocate de pârâţi, printre care excepţia prescripţiei, nu au fost invocate în termenul legal, pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Acest motiv de nelegalitate poate fi invocat în situaţia în care hotărârea dată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Prin cererea de apel, reclamanţii au criticat soluţia primei instanţe, considerând că prescripţia dreptului la acţiune a fost întreruptă odată cu acceptarea pârâţilor de a fi suspendată cauza pentru a urma procedura medierii, respectiv că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este o excepţie de întâietate faţă de excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi, prin urmare, instanţa, admitând excepţia prescripţiei nu mai trebuia să judece excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, precum şi faptul că excepţiile nu au fost invocate în termenul legal.

Astfel, ce se reproşa primei instanţe era, în primul rând, ignorarea faptului că excepţiile nu au fost invocate în termenul legal, ordinea de prioritate în soluţionarea excepţiilor procesuale invocate în cauză, respectiv soluţionarea eronată a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune întrucât prescripţia ar fi fost întreruptă ca urmare a deschiderii dosarului de mediere pentru pretenţiile deduse judecăţii.

Astfel, sub un prim aspect, din actele dosarului se constată că pârâţii, prin întâmpinarea comună înregistrată la dosar la 14.01.2019, au invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind prescrisă, şi în subsidiar ca nefondată, iar pârâţii E., F. şi D. S.R.L. au invocat excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive, cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

În condiţiile în care termenul de 25 de zile prevăzut în cuprinsul art. 201 C. proc. civ. în care pârâţii trebuiau să formuleze întâmpinare la cererea de chemare în judecată s-a împlinit la 14.01.2019 [cererea de chemare în judecată fiind comunicată pârâţilor la 17.12.2018 ], iar întâmpinarea a fost predată firmei de curierat la 10.01.2019, se impune a se reţine faptul că excepţiile au fost invocate în termen, criticile reclamanţilor sub aspectul tardivităţii formulării apărărilor de către pârâţi fiind nefondate.

Totodată, se observă că reclamanţii, prin răspunsurile la întâmpinare înaintate la dosar au solicitat respingerea excepţiilor ca nefondate, iar nu ca tardiv formulate.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reaminteşte că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, deşi este o excepţie relativă, de ordine privată, are un regim juridic distinct de invocare, reglementat în art. 2513 C. civ., care stabileşte că aceasta trebuie invocată prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. Pe de altă parte, fiind o excepţie absolută, excepţia lipsei calităţii procesuale urmează regimul juridic instituit de art. 247 alin. (1) C. proc. civ., putând fi invocată în orice starea a procesului.

Sub al doilea aspect, potrivit dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, "Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru dreptul litigios supus medierii se suspendă începând cu data semnării contractului de mediere, până la închiderea procedurii de mediere în oricare dintre modurile prevăzute de prezenta lege".

Din procesul-verbal de închidere a procedurii medierii încheiat la 30.08.2021 în baza contractului de mediere din 08.06.2021 reiese faptul că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune putea fi, eventual, suspendat, şi nu întrerupt cum greşit se susţine, începând cu 08.06.2021 până la 30.08.2021. Un astfel de incident - suspendarea termenului de prescripţie al dreptului la acţiune - ar fi putut interveni însă numai dacă părţile, anterior sesizării instanţei de judecată, ar fi fost de acord să participe efectiv la procedura de mediere, semnând un contract de mediere în acest sens cu mediatorul agreat de ele. Simpla participare însă la şedinţa de informare asupra avantajelor medierii, neurmată de semnarea unui contract de mediere care să aibă ca efect demararea procedurii non-judiciare a medierii, nu produce însă niciun efect asupra curgerii termenului de prescripţie.

Este adevărat că potrivit dispoziţiilor art. 2534 alin. (1) C. civ., "de la data când cauza de suspendare a încetat, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului şi timpul scurs înainte de suspendare" însă, în ipoteza analizată, în mod just instanţele de fond au constatat că nu s-a ivit cazul de suspendare a curgerii termenului invocat de reclamanţi.

Cum în cauză s-a reţinut că termenul de prescripţie era împlinit la data învestirii instanţei de judecată, argumentele expuse privind o eventuală întrerupere sau suspendare a termenului de prescripţie nu pot fi primite.

Din perspectiva criticilor recurenţilor privind ordinea de soluţionare a excepţiilor, instanţa supremă reţine că atât excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, cât şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive sunt excepţii de fond, peremptorii, cu rolul de a împiedica judecata pe fond.

Fiind invocate simultan mai multe excepţii de acelaşi fel, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (2) C. proc. civ., ordinea de soluţionare a acestora se determină de către instanţa de judecată în funcţie de efectele pe care le produce fiecare.

Astfel, între excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei, primează excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât verificarea prescripţiei, ca sancţiune aplicată dreptului material la acţiune, este precedată de necesitatea stabilirii titularului dreptului sancţionat prin prescripţiei, la a cărui pasivitate aceasta trebuie raportată. Această concluzie se impune şi din perspectiva faptului că soluţionarea excepţiei prescripţiei implică totodată şi examinarea posibilelor acte de întrerupere ori suspendare ale cursului prescripţiei, care trebuie să provină de la părţile raportului juridic, astfel că, prealabil verificării termenului de prescripţie şi a eventualelor acte de întrerupere sau de suspendare, este necesar a se stabili dacă există o similitudine între cadrul procesual stabilit de reclamant, din perspectiva părţilor procesului, şi părţile raportului juridic dedus judecăţii.

Aşa fiind, stabilind corect ordinea de soluţionare a excepţiilor invocate, se constată că instanţa de fond a procedat în mod judicios la pronunţarea mai întâi asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor F., G., H., I. şi J. - prin reprezentant legal F., D. S.R.L., apreciind că această excepţie primează faţă de excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, prescripţia neputând fi analizată decât în raport de persoana care are calitate procesuală în cauză.

Prin urmare, susţinerile reclamanţilor potrivit cărora prima instanţă, admitând excepţia prescripţiei nu mai trebuia să judece excepţia lipsei calităţii procesuale pasive apar ca nefondate.

Printr-o ultimă critică, ce poate fi încadrată în cazul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi reproşează instanţelor devolutive faptul că au reţinut greşit momentul începerii cursului prescripţiei, respectiv de la data pronunţării de către judecătorul de cameră preliminară a soluţiei în dosarul penal nr. x/2015, în loc de momentul comunicării către părţi a acesteia.

Critica şi argumentele recurenţilor nu pot fi însă primite.

Din împrejurările faptice reţinute de instanţele de fond se constată de către instanţa de recurs că plângerile penale formulate de petenţii C. S.R.L., respectiv de B., ce au făcut obiectul dosarelor penale nr. x/2013, respectiv nr. 116/P/2014, au fost reunite sub nr. x/2013 prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Buhuşi din 22.10.2014.

Această plângere a fost respinsă la 04.06.2015 prin încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Buhuşi, iar ordonanţele de clasare nr. 1158/P/19.01.2015 şi nr. 9/II/2/27.05.2015 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Buhuşi menţinute.

În speţă, raportat la obiectul litigiului - acţiune în daune delictuale - sunt aplicabile dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ., ce reglementează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie în cazul dreptului la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită.

Legea prevede două momente alternative din care începe să curgă termenul de prescripţie al acţiunii în repararea unei pagube cauzate printr-o faptă ilicită: momentul subiectiv (acela în care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea) şi momentul obiectiv (acela în care păgubitul ar fi trebuit să cunoască, după împrejurări, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea).

În ceea ce priveşte începutul curgerii termenului de prescripţie, legiuitorul român a legat începutul prescripţiei extinctive de naşterea dreptului la acţiune, iar nu de naşterea dreptului subiectiv material. Astfel, prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe, deci, să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi - în mod obiectiv - dreptul la acţiune ar trebui considerat că a luat naştere de la acea dată, la fel ca şi dreptul subiectiv la reparaţie, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea fiind şi în măsură să acţioneze, deoarece numai în aceste condiţii titularul dreptului la reparaţie cunoaşte despre dreptul său la acţiune şi poate fi sancţionat pentru eventuala pasivitate culpabilă.

Deşi existenţa plângerii penale formulată de pârâtul C. S.R.L. împotriva reclamanţilor şi exercitarea actelor de procedură consecutive aceteia (faptele ilicite pretins săvârşite) au fost cunoscute de aceştia la un moment anterior soluţionării definitive a cauzei penale, până la momentul la care instanţa penală a soluţionat plângerea cu caracter definitiv se poate aprecia că existat un dubiu asupra eventualului caracter ilicit al faptei, dubiu care împiedica reclamanţii să acţioneze în instanţa civilă.

În speţă, prin acţiune, nu s-a reproşat pârâţilor simpla formulare a unei plângeri penale, ci exercitarea acestui drept în mod abuziv pentru presupuse fapte penale, ce s-au dovedit a fi nefondate, şicanatorii, defăimătoare, însă toate aceste fapte au fost cunoscute de reclamanţi anterior soluţionării definitive a plângerii de către Judecătoria Buhuşi.

De aceea, instanţa de recurs apreciază că, de vreme ce reclamanţii cunoşteau încă anterior soluţionării definitive a cauzei penale, atât existenţa faptelor cât şi pretinsul prejudiciu moral încercat, termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii de faţă a început să curgă de la data soluţionării definitive a cauzei penale, comunicarea sentinţei Judecătoriei Buhuşi către reclamanţi neavând niciun efect asupra elementelor de fapt de care depinde începerea curgerii termenului de prescripţie, respectiv cunoaşterea autorului faptei şi a prejudiciului încercat.

În consecinţă, Înalta Curte, în dezacord cu cele reţinute de instanţa de apel, faţă de inexistenţa cazului de întrerupere a prescripţiei prevăzut de dispoziţiile art. 2541 alin. (6) C. civ., apreciază că reclamanţii puteau cere antrenarea răspunderii civile delictuale, faţă de ei, a autorului plângerii penale, C. S.R.L., în termenul de trei ani ce a început să curgă de la data soluţionării definitive a plângerii, acesta fiind momentul apt a configura existenţa şi dimensiunile abuzului imputat pârâţilor.

Reţinând, aşadar, că termenul de prescripţie nu a început să curgă de la momentul comunicării soluţiei pronunţate prin încheierea de cameră preliminară din dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Buhuşi, ci de la momentul soluţionării definitive a plângerii, respectiv de la data pronunţării, 04.06.2015, Înalta Curte constată că prezentul demers judiciar, iniţiat la 05.06.2018, conform înscrisului aflat la dosar judecătorie, a fost demarat ulterior împlinirii termenului de prescripţie de 3 ani, termen care s-a împlinit la data de 4 iunie 2018, conform algoritmului de calcul prev. de art. 2552 alin. (1) C. civ., soluţia instanţelor de fond fiind legală şi temeinică.

În raport de considerentele anterior expuse, reţinând că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. S.R.L. şi B. împotriva deciziei nr. 950/2022 din 19 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. S.R.L. şi B. împotriva deciziei nr. 950/2022 din 19 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2024.