Scope of cassation review: contractual fact-finding and res judicata in housing agency damages litigation

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE solicitând obligarea acesteia, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1.750 euro/lună (respectiv 8.167,07 RON/lună la cursul de 1 euro/4,6669 RON din data de 19.11.2018) pentru perioada 31.10.2016 - 19.11.2018, în total suma provizorie de 43.750 euro (echivalentul sumei de 204.176,87 RON la cursul de 1 euro/4,6669 RON din data de 19.11.2018), cu titlu de daune-interese, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă (evaluată provizoriu, până la stabilirea prin expertiză tehnică de evaluare a sumei exacte), precum şi contravaloarea lipsei de folosinţă ce se va acumula în continuare până la predarea la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă, din care face parte şi locuinţa tip I 25 C, situat în Bucureşti, cu număr cadastral x şi înscris în CF individuală nr. x, conform încheierii nr. x/06.07.2004 şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3825 din 19.12.2019 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea, astfel cum a fost precizată; a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 41.650 euro, în echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 31.10.2016 - 31.10.2019; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.156,94 euro lunar, în echivalent RON la cursul BNR reprezentând media contravalorii lipsei de folosinţă, de la data de 1 noiembrie 2019 şi până la predarea la cheie, după recepţia la terminarea lucrărilor a locuinţei şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa I25C situată în sectorul 1, Bucureşti cu număr cadastral x şi înscris în CF individuală nr. x conform încheierii nr. x din 6 iulie 2004; a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 7.041,35 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1120 din 23 septembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a sumei de 1.156,94 euro lunar, în echivalent RON la cursul BNR reprezentând media contravalorii de folosinţă, de la data de 1 noiembrie 2019 şi până la predarea la cheie, după recepţia la terminarea lucrărilor a locuinţei şi a finalizării complete a cartierului Henri Coandă; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; a obligat apelanta la plata către intimaţi a sumei de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, iar prin decizia civilă nr. 2692 din 9 decembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1819 din 5 decembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE şi, schimbând, în tot, sentinţa apelată, a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei soluţii, reclamanţii A. şi B. au formulat recurs, solicitând admiterea căii de atc, casarea deciziei civile nr. 1820 din 5 decembrie 2022 şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivare, recurenţii arată că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 969 şi 1539 din vechiul C. civ. coroborat cu art. 22 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, cu art. 5 alin. (1) art. 6 indice 1 punctele 4 şi 5 din Legea nr. 152/1998, cu art. 17.1, 17.2, 17.3 şi 17.4 din Norma metodologică pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 152/1998 privind infiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe din 27.09.2001 şi cu art. 47 şi următoarele din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, în ceea ce priveşte obligaţia asigurării finanţării de către reclamanţi, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Arată recurenţii că instanţa de apel nu a înţeles mecanismul legal al derulării obligaţiilor contractuale dintre investitor (pârâta ANL) şi executant (constructorul), pe de o parte, şi dintre investitor (pârâta ANL) şi beneficiar (recurenţii - reclamanţi) pe de alta parte, precum şi dintre investitor (ANL) şi Banca finanţatoare, tot pe de altă parte, şi nu a înţeles nici caracterul interdependent şi complementar al complexului de contracte, conceput de pârâta ANL în derularea Programului de Locuinţe ANL.

Astfel, asigurarea finanţării trebuia făcută de reclamanţi, prin mecanismul contractual, până la împlinirea termenului de predare din 17.05.2009 şi nicidecum sine die. De asemenea, finanţarea activă după împlinirea termenului de predare implica executarea unor obligaţii clare de către ANL, obligaţii pe care însă aceasta nu le-a îndeplinit, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, inclusiv în rejudecarea apelului.

Situaţia lucrărilor de construcţie este neschimbată din 2011, în parte şi pentru că nu au fost remediate defectele şi neconformităţile, de către fostul constructor, pe cheltuiala acestuia, în baza obligaţiei de garanţie, sub controlul şi supravegherea ANL, care, de altfel, nici nu a putut proba, cu situaţii de lucrări, aşa cum prevăd obligaţiile contractuale, existenţa lucrărilor efectuate cu respectarea exigenţelor de calitate şi nici obligaţia de plată neonorată de reclamanţi.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenţii arată că hotărârea instanţei de apel încalcă autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 430 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ.

Susţin recurenţii că pentru perioada cuprinsă între 09.01.2010- 20.10.2016 există autoritate de lucru judecat în sensul că ANL nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia II civilă nr. 5374/18.12.2021, dosar nr. x/2013, că reclamanţii şi-au îndeplit obligaţiile contractuale şi că au dreptul la despăgubiri pentru această perioadă. Or, factura fiscală nr. x/22.10.2014 prin care ANL cere plata unor pretinse lucrări, de către constructorul C. S.R.L., nedovenite însă, priveşte situaţia din perioada ce a fost supusă judecăţii în dosarul nr. x/2013 şi în care s-a pronunţat decizia evocată.

Aşa fiind, orice analiză a neexecutării obligaţiilor părţilor pe această perioadă, înseamnă să se repună în discuţie aspectele definitiv tranşate, ale angajării răspunderii contractuale a pârâtei ANL, care înseamnă, fără dubiu, verificarea executării obligaţiilor, cu încălcarea art. 430 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ.

Intimata pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 26 septembrie 2023, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2023 instanţa, constatând că recursul este admisibil în principiu şi că sunt incidente dispoziţiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., a stabilit termen pentru soluţionarea acestuia la data de 13 februarie 2024, cu citarea părţilor.

Analizând recursul declarat, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este nefondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele care urmează:

Cu titlu prealabil se impune observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară şi are ca obiect decizia prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond şi că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară şi devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel enumerate de art. 488 din C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 489 din C. proc. civ.. În consecinţă, Curtea va reţine spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ., şi care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

Analizând critica prin care s-a susţinut că instanţa de apel nu a înţeles mecanismul derulării legale şi logice a obligaţiilor contractuale dintre părţi şi nici caracterul interdependent şi complementar al complexului de contracte conceput de intimata pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, apreciind astfel în mod greşit că reclamanţii nu şi-ar fi îndeplnit propria obligaţie de finanţare a lucrărilor, se constată că temeinicia acestei concluzii a instanţei de apel nu poate face obiectul controlului judiciar de nelegalitate în condiţiile limitative prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Şi aceasta deoarece, determinarea, în concet, a obligaţiilor asumate de pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE şi a modalităţii în care aceasta a înţeles să şi le execute, presupune cu precădere examinarea şi interpretarea clauzelor contractuale, analizarea conţinutului contractelor încheiate între părţi, a voinţei şi a conduitei părţilor.

Toate aceste elemente rezultă însă din probatoriul administrat în cauză şi revin spre apreciere instanţelor de fond, iar în absenţa vreunei susţineri concrete privitoate la prevederi legale ce ar fi fost încălcate la momentul realizării judecăţii în apel, criticile ce privesc natura obligaţiilor ce revin părţilor şi modalitatea în care acestea le-au executat nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute limitativ de lege.

Se observă că, deşi recurenţii indică mai multe dispoziţii legale, sub pretextul unor pretinse interpretări eronate a obligaţiilor contractuale asumate prin convenţii, aceştia tind la schimbarea situaţiei de fapt stabilite, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, aşa cum s-a arătat deja.

Interpretarea contractelor într-o manieră neconformă sensului reieşit din acordul părţilor, precum şi evaluarea relaţiilor dintre entităţile juridice implicate în mecanismul realizării obiectivului propus, constituie o ipoteză de analiză corelată a probelor.

Stabilirea voinţei părţilor contractante constituie însă un aspect al etapelor devolutive, iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor propuse şi încuviinţate se poate stabili care a fost conduita părţilor. Or, în recurs, instanţa nu poate constata o altă situaţie de fapt decât cea configurată de către instanţa de apel.

Aşa fiind, toate argumentele expuse de recurenţi, în susţinerea motivului de casare întemeiat pe pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ., sunt chestiuni care privesc situaţia de fapt şi probele administrate, şi nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenţii invocă încălcarea autorităţii de lucru judecat decurgând din decizia civilă nr. 5374 din 18 decembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2013.

În analiza acestui motiv de recurs instanţa va avea în vedere decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, aceasta fiind obligatorie cu privire la problemele de drept dezlegate în mod definitiv, astfel încât acestea nu mai pot fi repuse în discuţie.

În acest sens, o primă problemă de drept ce a fost tranşată este faptul că decizia civilă nr. 5374 din 18 decembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2013, poate fi invocată în susţinerea puterii de lucru judecat şi nu a autorităţii de lucru judecat, cum în mod greşit susţin recurenţii.

Totodată, instanţa de recurs a mai stabilit şi că în primul ciclu procesual, instanţa de apel a dat eficienţă puterii de lucru judecat decurgând din decizia evocată raportându-se, în mod greşit, la situaţia existentă în acel litigiu anterior purtat între părţi, şi nu s-a raportat la situaţia ulerioară pronunţării deciziei civile nr. 5374 din 18 decembrie 2021, prin care pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE a fost deja obligată la plata sumei de 75.524 euro către recurenţi.

"Pentru cele reţinute în litigiul anterior, recurenta a fost obligată la plata sumei de 75.524 euro, iar în prezentul litigiu a invocat lipsa finanţării în condiţiile în care a fost obligată deja la această sumă către intimaţi."

Astfel, în considerarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., în mod corect instanţa de apel, în rejudecare, a analizat apărările intimatei pârâte privind lipsa finanţării pentru perioada de timp ulterioară pronunţării deciziei civile în raport cu care se invocă puterea de lucru judecat, având în vedere considerentele deciziei de casare prin care s-a constatat că în primul ciclu procesual s-a reţinut în mod greşit faptul că aceste apărări ale pârâtei intimate au fost analizate şi în litigiul anterior.

Faţă de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reţinută niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenţii reclamanţi ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1819 din 5 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 februarie 2024.