Unpaid subcontractor invoices; limits of cassation review, timeliness of claim modification, and legal set-off in public procurement disputes.

Şedinţa publică din data de 19 decembrie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 30.01.2020, sub nr. x/2020, reclamanta S. C. civ.-A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu S.C. B. S.A. obligarea la plata sumei de 355.514,45 RON din care 178.782,33 RON debit principal reprezentând lucrări trotuare granit efectuate şi neachitate de către societatea pârâtă, conform facturii fiscale nr. x/23.12.2019 şi 176.732,12 RON debit principal reprezentând lucrări borduri prefabricate din beton efectuate şi neachitate de către societatea pârâtă, conform facturii fiscale x/23.12.2019, precum şi la plata de penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi calculate de la scadenţa debitului principal 24.01.2020 până la achitarea acestuia.

În şedinţa publică din data de 24.11.2021, reclamanta S. C. civ. A. S.R.L. a depus o cerere de mărire a cuantumului obiectului cererii de chemare în judecată, invocând dispoziţiile art. 204 alin. (2) pct. 2 Cod pr .civ.

În şedinţa publică din data de 26.01.2022, Tribunalul Bacău a admis excepţia tardivităţii modificării acţiunii şi a decăzut reclamanta din modificarea acţiunii depusă de către aceasta la termenul din 24.11.2021, pentru considerentele arătate în încheierea de şedinţă.

Prin sentinţa civilă nr. 164/14.04.2022 pronunţată de Tribunalul Bacău s-au dispus următoarele:

S-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

S-a admis în parte acţiunea.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 62.638,88 RON, sumă care include TVA, reprezentând debit principal, constând în contravaloarea parţială a facturilor fiscale nr. x/23.12.2019 şi a facturilor fiscale nr. x/23.12.2019

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a penalităţilor de întârziere de 0,1 % calculate asupra sumei de 62.638,88 RON, de la data de 24.01.2020 şi până la achitarea integrală a debitului principal

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5357,77 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru de 2357,77 RON calculată prin raportare la debitul admis, şi 3000 de RON -onorarii expertize.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel ambele părţi. Reclamanta a declarat apel şi împotriva încheierii din 26.01.2022.

Prin încheierea din 11 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, raportat la natura litigiului şi la Hotărârea nr. 95/2014 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Bacău referitoare la stabilirea funcţionalităţii secţiilor I şi a II-a civile, contencios administrativ şi fiscal ale acestei instanţe.

Prin decizia nr. 276/2023 din 22 martie 2023 Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins apelul promovat de S. C. civ.-A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 164 din 14.04.2022 şi a încheierii din 26.01.2022 pronunţate de Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal în dosarul x/2020, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L.

A admis apelul promovat de S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 164 din 14.04.2022 şi împotriva încheierii din 27.10.2021 pronunţate de Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal, în dosarul x/2020, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S. C. civ.-A. S.R.L.

A schimbat, în tot, sentinţa în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.

Împotriva acestei decizii şi a încheierii din 11 noiembrie 2022 a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ., solicitând în principal admiterea recursului, casarea deciziei şi a încheierii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la curtea de apel, iar în subsidiar casarea deciziei recurate şi respingerea cererii de apel formulate de intimată, ca neîntemeiată.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta susţine că soluţia de declinare a competentei material funcţionale dispusă prin încheierea din 11 noiembrie 2022 este nelegală, întrucât raportul juridic litigios dedus judecaţii îşi are izvorul într-un raport de drept material născut între două societăţi comerciale, după cum rezultă din cuprinsul Acordului de Subcontractare.

Obiectul litigiului dedus judecaţii nu ţine de sfera raporturilor de drept civil pur, ci aparţine de sfera raporturilor dintre profesionişti şi de sfera raporturilor juridice de achiziţie publică (acordul de subcontractare este subsecvent contractului de achiziţie publică încheiat între Municipiul Bacău şi intimată, recurenta fiind declarată subcontractor la Autoritatea Contractantă), care se judecă în completuri specializate, de către secţiile a II-a civile ale instanţelor de judecată.

În acest sens, solicită instanţei de recurs să constate că şi în faţa instanţei de fond, prezenta cauza a fost înregistrată tot pe rolul secţiei a II-a civile, de contencios administratv şi fiscal a Tribunalului Bacău.

Consideră că secţia I Civila a Curţii de Apel Bacău nu are competenta material funcţională de a judeca litigiile cu profesionişti, iar completul de judecată care a pronunţat decizia nu este specializat în litigii cu profesionişti, astfel că decizia recurată a fost în mod nelegal pronunţată de către secţia I Civilă a instanţei de apel.

În aceste condiţii, având in vedere motivul de nelegalitate invocat, solicită casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la secţia a-II-a Civilă a Curţii de Apel Bacău.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a reţinut următoarele:

Cu privire la modificarea cererii de chemare în judecată, recurenta susţine că instanţa de apel a procedat în mod nelegal, încălcând dispoziţiile art. 204 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., care prevăd posibilitatea ca reclamantul să-şi majoreze oricând câtimea pretenţiilor solicitate prin acţiunea introductivă, dar fără ca aceasta să constituie o modificare a acţiunii.

Cererea formulată de recurentă în data de 24.11.2021 a fost depusă la dosar imediat după întocmirea raportului de expertiză contabilă, când recurenta a luat cunoştinţă de cuantumul debitului final pe care îl datorează intimata.

Instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că recurenta nu a avut cunoştinţă de acest cuantum până la data de 24.11.2021, când a fost întocmită şi depusă la dosarul cauzei lucrarea de specialitate contabilă.

Solicită instanţei de recurs să constate că raportul juridic dintre părţi este un raport complex, întins pe perioada mai multor ani, în care au fost efectuate numeroase operaţiuni, de execuţie lucrări, de vânzare şi cumpărare reciprocă, de prestări servicii, iar clarificarea acestui raport, cu arătarea sumelor pe care cele două societăţi şi le datorează nu a fost posibilă decât după realizarea raportului de expertiză contabilă, în cadrul dosarului de fond.

Mai mult, consideră că soluţia instanţei de apel este nelegală, întrucât sumele solicitate prin cererea modificatoare nu privesc un alt raport juridic contractual. Dimpotrivă, este vorba de acelaşi raport juridic contractual dintre părţi, reprezentat de Acordul de Subcontractare încheiat de recurentă cu intimata, deci de acelaşi contract, acelaşi obiect, aceleaşi părţi şi acelaşi beneficiar al lucrărilor, astfel că cererea modificatoare a fost formulată în mod legal de către recurentă.

Cu privire la situaţia de lucrări nr. x, referitor la suma de 79.366.94 RON reprezentând materiale, recurenta susţine că instanţa de apel a procedat în mod nelegal atunci când, prin decizia atacată, a confirmat raţionamentul instanţei de fond cu privire la aceasta sumă, reprezentând materiale furnizate de intimată.

Susţine că nicăieri în cuprinsul Acordului de Subcontractare nu se face nici o referire cu privire la livrarea de materiale de construcţii între părţi. Prin urmare, cât timp părţile nu au înţeles să reglementeze prin Acordul de Subcontractare aceste operaţiuni juridice, rezultă că orice operaţiune efectuată între părţi este reglementata de dispoziţiile dreptului comun.

În acest sens, arată că pentru materialele în sumă de 79.366,94 RON, între părţi au existat două operaţiuni distincte de vânzare-cumpărare.

Prima operaţiune priveşte transferul dreptului de proprietate al acestor materiale de la intimata către recurentă, operaţiune care, nefiind reglementată de Acordul de Subcontractare, este supusă dispoziţiilor de drept comun privind contractul de vânzare-cumpărare de bunuri/materiale.

De la data primirii facturii fiscale emise de către intimată, recurenta a dobândit dreptul de proprietate asupra acestor materiale, iar intimata a dobândit un drept de creanţă asupra recurentei.

În acest sens, indică dispoziţiile art. 1674 din C. civ., conform cărora "cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori daca din voinţa pârtilor nu rezulta contrariul, proprietatea se strămuta de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar daca bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă" (s.n.).

Menţionează faptul că intimata nu i-a predat aceste materiale de construcţii (pe baza de proces-verbal, pentru a fi incluse în lucrarea executată de recurentă), ci i le-a vândut recurentei, care a dobândit asupra lor un drept de proprietate exclusivă, conform art. 44 din Constituţia Romanici şi art. 1674 din C. civ.. Instanţa de apel a interpretat greşit aceste dispoziţii legale de drept material.

Prin urmare, rezulta că în mod nelegal instanţa de apel a confirmat prin Decizie soluţia instanţei de fond, care prin Sentinţa a scăzut suma de 79.366,94 RON din valoarea totala a situaţiei de lucrări nr. x Mai mult, arătam instanţei de recurs ca instanţele de fond nu avea dreptul sa diminueze situaţia de lucrări nr. x cu suma de 79.366,94 ROM, cat timp Intimata nu a înţeles să investească instanţa de fond cu o astfel de cerere. Astfel, rezultă că soluţiile instanţelor de fond constituie o încălcare a principiului disponibilităţii procesului civil. întrucât au acordat mai mult decât s-a cerut.

De asemenea, aceasta soluţie constituie o încălcare a dreptului de proprietate al recurentei asupra materialelor în valoare de 79.366,94 RON, drept de proprietate care este deţinut în exclusivitate de către Recurenta si asupra căruia nicio parte nu poate interveni decât pentru cauze de utilitate publica, conform art. 44 alin. (3) din Constituţia României.

A doua operaţiune priveşte transferul dreptului de proprietate al acestor materiale, astfel cum au fost incorporate de recurenta în lucrarea executată, către intimată, operaţiune juridică care este reglementată de Acordul de Subcontractare.

Acest transfer de proprietate a avut loc în momentul în care recurenta a emis intimatei factura fiscală aferentă situaţiei de lucrări nr. 8.

Mai mult, indică instanţei de recurs ca pentru aceste materiale intimata a fost plătită de către beneficiarul final, UAT Bacău, astfel ca, prin soluţia nelegală dată de instanţa de apel rezulta că intimata a încasat de două ori preţul pentru aceste materiale.

Intimata a încasat preţul acestor materiale mai întâi de la recurentă, conform soluţiei data de Tribunalul Bacău prin sentinţă si menţinută in apel, iar a doua oara suma a fost încasata de Municipiul Bacău, beneficiarul final al lucrărilor, după cum s-a reţinut la pagina 5, paragraful 4 din Sentinţa.

Prin urmare, rezulta că în privinţa sumei de 79.366,94 RON instanţa de apel a procedat in mod nelegal, întrucât intimata este astfel beneficiarul direct al unei îmbogăţiri fără justă cauză cu această sumă de bani, pe seama intereselor patrimoniale ale recurentei, care i-a transmis intimatei dreptul de proprietate asupra acestor materiale prin situaţia de lucrări nr. x şi factura fiscală aferentă, dar instanţa de apel i-a încălcat dreptul de a încasa preţul acestor materiale.

În ce priveşte suma de 96.096,9 RON reprezentând lucrări neconforme, recurenta susţine că prin decizia recurată instanţa de apel a procedat în mod nelegal atunci când a confirmat soluţia Tribunalului Bacău de a diminua situaţia de lucrări nr. x cu suma de 96.096,9 RON, reprezentând presupuse lucrări neconforme.

Arată că, în motivarea acestei soluţii, instanţele de fond au reţinut că soluţia pronunţata în dosarul nr. x/2015 se impune în prezenta cauza fie cu putere de lucru judecat, fie cu autoritate de lucru judecat, fapt care nu este posibil.

În al doilea rând, instanţa de apel a făcut o greşita aplicare a dispoziţiilor art. 430 si urm. C. proc. civ., întrucât în cauză nu este îndeplinita tripla condiţie de obiect, părţi şi cauză pentru a fi incidentă autoritatea/puterea de lucru judecat.

Menţionează recurenta că nici părţile, nici obiectul şi nici cauza din prezentul dosar nu sunt identice cu cele din litigiul nr. 3053/110/2015. Recurenta nu a fost parte în dosarul nr. x/2015 si, de asemenea, obiectul acelui dosar nu l-a constituit Acordul de Subcontractare. Mai mult, menţionează că aplicând în mod greşit în prezenta cauză autoritatea/puterea de lucru judecat a hotărârii din dosarul nr. x/2015, instanţa de apel a încălcat dreptul recurentei la un proces echitabil, la administrarea de probe şi de acces la o instanţă de judecata imparţială si independentă, întrucât recurenta nu a avut posibilitatea să se apere, să formuleze apărări şi probe cu privire la suma de 96.096,9 RON.

De asemenea, indică faptul că în privinţa sumei de 96.096,9 RON instanţa de apel a procedat în mod nelegal, întrucât intimata este astfel beneficiarul direct al îmbogăţirii fără justă cauză cu această sumă de bani, pe seama intereselor patrimoniale ale recurentei, care i-a transmis intimatei dreptul de proprietate asupra acestor lucrări şi pe care intimata le-a încasat de la UAT Bacău.

A mai susţinut că instanţa de apel a procedat în mod nelegal atunci când din situaţia de lucrări nr. x a scăzut suma de 75.431,28 RON reprezentând lucrări neconforme.

Recurenta nu a fost parte în dosarul nr. x/2015, nu a avut posibilitatea să propună probe şi să facă apărări, motiv pentru care hotărârea, chiar şi definitivă, din aceasta cauză, nu îi este opozabilă recurentei în acest dosar.

Cu privire ia compensarea sumei de 62.638,88 RON, susţine că soluţia instanţei de apel este nelegală, întrucât prin decizia recurată instanţa a încălcat principiul prevăzut de art. 477 din C. proc. civ., privind limitele devoluţiunii apelului.

Astfel, solicită instanţei de recurs să constate că prin cererea de apel intimata nu a formulat critici cu privire la compensarea celor doua creanţe, astfel ca instanţa de apel avea obligaţia de a judeca cererea de apel doar în limitele motivelor invocate de intimată prin cererea de apel.

În al doilea rând, consideră că prin decizie instanţa de apel a încălcat din nou principiul disponibilităţii procesului civil, întrucât intimata nu a înţeles să investească instanţa de fond cu o cerere reconvenţională în care să solicite compensarea creanţelor reciproce.

La pagina 9 din decizie, Curtea de Apel Bacău a reţinut în legătură cu suma de 138.722,26 RON că "Tribunalul ar fi trebuit să le compenseze cu debitul stabilit prin sentinţa apelata, de 62.638,88 RON". Însă, instanţele de fond nu aveau dreptul să aplice compensaţia dacă nu au fost investite cu astfel de cereri în mod expres.

Nefiind investite cu o astfel de cerere, rezultă că instanţele de fond nu aveau cadrul procesual în care să analizeze compensarea creanţelor reciproce dintre părţi, astfel ca instanţa de apel şi-a încălcat atribuţiile judecătoreşti şi a acordat mai mult decât s-a cerut.

În al treilea rând, prin întâmpinarea depusă la fondul cauzei, intimata a invocat compensarea legală doar în raport cu facturile fiscale nr. x şi nr. x din 24.12.2015, nu si cu facturile fiscale nr. x si nr. x din 30.10.2014, cum în mod nelegal a fost reţinut de instanţa de apel prin decizie.

Mai mult, indică ca termenul general de prescripţie extinctivă pentru suma de 138.722,26 RON, aferentă facturilor fiscale nr. x şi nr. x din 30.10.2014, s-a împlinit la data de 30.10.2017, deci cu mult timp înainte de data de 23.12.2019, când au fost emise cele două facturi fiscale ale recurentei, ce constituie obiect al prezentei cauze.

Instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile de drept materiale ale art. 1616 şi urm. din C. civ., privind compensarea creanţelor reciproce, întrucât recurenta şi intimata nu au deţinut concomitent creanţe reciproce.

Decizia instanţei de apel este nelegală întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a opera compensaţia legală a creanţelor, respectiv cele două creanţe nu au fost concomitent certe, lichide si exigibile. Dreptul material la acţiune pentru suma de 138.722,26 RON este prescris din 2017, când dreptul de creanţa al Recurentei pentru suma in cauza nu era născut încă.

Suma de 138.722,26 RON presupus deţinută de intimata s-a prescris la data de 30.10.2017, iar aceasta suma nu a fost in niciun moment concomitenta cu suma de 355.517.45 RON aferentă facturilor nr. x si 217 din data de 23.12.2019, solicitate de recurentă prin acţiunea introductivă.

În concluzie, pentru toate motivele de fapt si de drept anterior indicate, va solicit sa dispuneţi admiterea cererii de recurs astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate:

În reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunţarea acestui caracter, în mod expres, prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ., dar şi prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă şi expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual. Aşadar, instanţa de recurs, în cadrul controlului de legalitate pe care-l exercită, este ţinută de situaţia de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv de instanţele devolutive ale fondului cauzei.

Înalta Curte constată nefondat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. ce prevede ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Prin încheierea din 11 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac.

Obiectul prezentei cauze este reprezentat de cererea formulată de reclamanta S. C. civ.-A. S.R.L. privind obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata contravalorii facturilor fiscale nr. x/23.12.2019 privind suma de 178.782,33 RON debit principal, reprezentând contravaloarea situaţiei de lucrări nr. x privind lucrări trotuare granit şi factura fiscală nr. x/23.12.2019 privind suma de 176.732,12 RON debit principal reprezentând contravaloarea situaţiei de lucrări nr. x privind lucrări borduri prefabricate din beton, executate în baza acordului de subcontractare nr. x/09.01.2014, ce a fost încheiat în vederea executării obligaţiilor izvorâte din contractul de achiziţie publică nr. x în cadrul căruia Municipiul Bacău avea calitatea de autoritate publică achizitoare, iar B. S.R.L. pe cea de contractant general.

Competenţa materială (fără a distinge între cele două tipuri, funcţională sau procesuală) este una de ordine publică, fiind reglementată prin norme imperative, cu caracter absolut, interesul stabilirii acestora fiind dat de asigurarea principiului specializării, menţinerea unui volum de muncă echilibrat între instanţe şi în cadrul acestora, între judecători, astfel încât trebuie respectate şi ocrotite inclusiv prin recunoaşterea beneficiului invocării excepţiei necompetenţei materiale procesuale atât din oficiu, de către instanţă, cât şi de către părţi.

Interdicţia de a invoca excepţia necompetenţei materiale în căile de atac nu se referă la situaţia în care s-a respins excepţia în primă instanţă şi s-a formulat o critică în calea de atac şi nici situaţia în care instanţa de control judiciar se consideră necompetentă să soluţioneze calea de atac, ci, exclusiv, la posibilitatea ca instanţa de control judiciar să analizeze, pe calea excepţiei de necompetenţă, competenţa instanţelor anterioare.

Prin urmare, recurenta-reclamantă nu poate formula recurs împotriva hotărârii de declinare din 11.11.2022 deoarece aceasta nu este supusă niciunei căi de atac şi nici nu poate invoca direct în recurs necompetenţa materială funcţională a secţiei I civilă care a judecat apelul, având în vedere că recurenta nu a invocat la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate şi au pus concluzii, excepţia necompetenţei materiale funcţionale a secţiei I civile.

Totodată, relevant este şi faptul că în încheierea din 11.11.2022 s-a consemnat faptul că administratorul societăţii recurentei-reclamante, având cuvântul asupra excepţiei invocate de către instanţă din oficiu, a arătat că lasă la aprecierea instanţei soluţia ce va fi pronunţată cu privire la excepţia necompetenţei material funcţionale a secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal.

În raport de data pronunţării încheierii recurate (11.11.2022), în speţă nu este incidentă Decizia nr. 4/24.04.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii.

Prin urmare, prin încheierea din 11.11.2022, competenţa materială funcţională a fost stabilită definitiv de curtea de apel în favoarea secţiei I Civile, în raport de natura acţiunii şi de Hotărârea nr. 95/19.12.2014 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bacău, ca măsură organizatorică.

Printr-o primă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a invocat greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 204 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., atunci când a confirmat soluţia tribunalului privind tardivitatea cererii depuse la 24.11.2021, calificată de instanţă ca fiind o cerere modificatoare.

Această critică se încadrează în motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care prevede situaţia în care casarea unei hotărâri poate fi cerută când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunii nulităţii.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât soluţia de admitere a excepţiei tardivităţii modificării acţiunii prin cererea depusă la 24.11.2021, ce a fost validată de către instanţa de apel, este rezultatul interpretării şi aplicării corecte a dispoziţiilor legale de drept procesual.

În conformitate cu principiul disponibilităţii, părţile pot determina conţinutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi al participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge. În aplicarea acestui principiu, instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Cererile de modificare sunt acelea prin care reclamantul urmăreşte să schimbe unele elemente importante ale cererii de chemare în judecată, precum: părţile, temeiul juridic sau obiectul acesteia, cum este cazul în speţă.

Art. 204 alin. (2) C. proc. civ. reglementează o altă formă a cererii adiţionale, numită cerere precizatoare, cu un regim juridic diferit de cel trasat de dispoziţiile alin. (1) şi alin. (3) ale art. 204 din aceeaşi normă dispozitivă.

Astfel, potrivit dispoziţiei menţionate, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă când se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii, când reclamantul măreşte sau micşorează cuantumul obiectului cererii, când se solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului şi când se înlocuieşte o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă.

Din dispoziţiile art. 204 alin. (1) teza I C. proc. civ. se observă că a fost stipulat un termen fix, până la care ar putea fi făcută modificarea sau completarea cererii de chemare în judecată şi să se propună noi dovezi, respectiv primul termen la care reclamantul este legal citat, acesta din urmă neputând să solicite un nou termen pentru modificarea sau completarea acţiunii sale, cu excepţia situaţiei reglementate de dispoziţiile art. 204 alin. (3) din C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 204 alin. (3) C. proc. civ. prevăd posibilitatea ca, prin acordul expres al tuturor părţilor cauzei, formularea cererii modificatoare sau întregitoare să aibă loc şi cu depăşirea primului termen de judecată la care reclamantul este legal citat, situaţie în care nu va interveni sancţiunea decăderii, iar instanţa va fi învestită cu cererea reclamantului astfel cum a fost modificată sau completată; or, în speţă nu sunt incidente aceste dispoziţii, pârâta precizând expres să nu este de acord cu modificarea solicitată.

Instanţa de apel în mod legal a confirmat soluţia tribunalului, referitoare la cererea formulată la 24.11.2021, apreciind că nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile de completare prevăzute de art. 204 alin. (2) C. proc. civ., fiind vorba de noi pretenţii care exced obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea pârâtei la plata unor noi facturi nr. x/12.01.2015 şi nr. y/08.12.2014, corespunzătoare situaţiilor de lucrări 6 şi 7 precum şi obligarea la plata sumei de 63.861,42 RON reprezentând garanţie de bună-execuţie aferentă acestor facturi fiscale.

Înalta Curte apreciază, asemenea instanţei de apel, că o astfel de cerere este una prin care se solicită modificarea cererii de chemare în judecată şi ea trebuie formulată cu respectarea condiţiilor art. 204 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, este nefondat motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a încălcat nicio regulă de procedură prevăzută sub sancţiunea nulităţii, constatând în mod legal că tribunalul a admis corect excepţia tardivităţii modificării cererii de chemare în judecată, cu consecinţa decăderii reclamantei din dreptul de a solicita introducerea unor noi capete de cerere ce determină o altă situaţie de fapt dedusă judecăţii.

Recurenta-reclamantă invocă şi alte critici care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deşi le-a încadrat în punctul 8 al aceluiaşi articol, respectiv încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii, precum şi a celui prevăzut de art. 477 C. proc. civ. privind limitele devoluţiunii apelului.

Cu privire la încălcarea principiului disponibilităţii, a arătat că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, deoarece a scăzut anumite sume de bani reprezentând materiale şi presupuse lucrări neconforme din situaţiile de lucrări nr. x şi nr. 9, deşi intimata nu a cerut acest lucru, ceea ce a determinat o îmbogăţire fără justă cauză a acesteia; totodată a invocat faptul că intimata nu a învestit instanţa de fond cu o cerere reconvenţională în care să solicite compensarea creanţelor reciproce şi că prin decizia recurată au fost încălcate dispoziţiile art. 477 C. proc. civ.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ. "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor."

De asemenea, conform art. 397 alin. (1) Cod "instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel".

În conformitate cu dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., "instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată."

Înalta Curte constată că şi în etapa căilor de atac procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, astfel că instanţa de apel nu putea proceda la această nouă judecată decât în limitele stabilite de apelant prin cererea de apel, conform adagiului tantum devolutum quantum apellatum.

Deşi limitele efectului devolutiv sunt determinate de ceea ce s-a apelat, alin. (2) al art. 477 C. proc. civ. prevede că devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv, ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.

Susţinerile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea acestor principii sunt nefondate, cât timp instanţa de apel a apreciat probele în raport de dispoziţiile legale incidente faţă de obiectul şi cauza pretenţiilor deduse judecăţii, dar şi faţă de apărările invocate de intimata-pârâtă.

Cât priveşte concluzia la care a ajuns curtea de apel în raport de situaţia de fapt stabilită, această chestiune reprezintă un aspect de temeinicie a hotărârii, necenzurabil în calea extraordinară de atac a recursului.

Astfel, susţinerea recurentei potrivit căreia instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut întrucât a constatat că a intervenit compensaţia legală, nu poate fi primită, întrucât intimata-pârâtă avea posibilitatea să-i opună recurentei-reclamante, pe calea întâmpinării, compensarea legală, conform art. 1616 şi urm. C. civ., în condiţiile în care deţine asupra acesteia o creanţă certă, lichidă şi exigibilă (aspect necontestat în cauză de către reclamantă), fără a fi necesar să formuleze cerere reconvenţională.

Recurenta tinde la o reapreciere a probelor administrate în cauză (expertiza contabilă şi înscrisurile) şi, implicit, la restabilirea situaţiei de fapt (livrarea, facturarea materialelor, caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţelor), aspecte care nu pot face obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului.

De asemenea, este nefondată critica recurentei potrivit căreia instanţa de apel a constatat în mod eronat că dezlegarea dată raporturilor juridice litigioase în dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bacău se impune a fi reţinută în prezenta cauză.

Într-adevăr, recurenta nu a fost parte în dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bacău, în care s-a tranşat definitiv conformitatea unor lucrări pe care intimata-pârâtă B. S.R.L.. le avea de executat în favoarea municipiului Bacău, lucrări care au fost efectuate de către recurenta din prezenta cauză în baza acordului de subcontractare nr. x/09.01.2014.

Însă, prin dispoziţiile art. 435 C. proc. civ., (cu denumirea marginală "Obligativitatea şi opozabilitatea hotărârii"), legiuitorul stabileşte că hotărârea judecătorească este obligatorie faţă de părţi şi succesorii acestora şi opozabilă terţilor. Obligativitatea intervine inter partes, în timp ce opozabilitatea intervine erga omnes, reglementarea actuală făcând această distincţie clară între cele două noţiuni.

În conformitate cu dispoziţiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., "Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară".

Aşadar, deşi hotărârea judecătorească nu produce efecte în mod direct faţă de terţi, întrucât terţul nu a fost parte în proces, nu a susţinut vreo pretenţie, nu a formulat apărări şi nici nu a beneficiat de garanţii procedurale, dat fiind faptul că hotărârea conturează un fapt juridic nou în ordinea juridică, terţii nu-l pot ignora, astfel încât hotărârea produce efecte în mod indirect şi faţă de aceştia, dar pe tărâmul opozabilităţii.

Înlăturarea opozabilităţii unei hotărâri judecătoreşti presupune ca terţul să facă dovada contrară, în condiţiile legii, adică să invoce şi să probeze acele elemente noi, de natură să înlăture ceea ce în doctrină s-a considerat a fi o prezumţie atipică, respectiv opozabilitatea efectelor unei alte hotărâri judecătoreşti.

Prin urmare, chiar dacă instanţa de apel face referire în mod eronat la puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei civile nr. 296/01.03.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bacău, în realitate s-a avut în vedere efectul opozabilităţii acestei hotărâri, care nu a fost înlăturat în prezenta cauză prin dovada contrară, situaţia atestată de hotărârea menţionată fiind reţinută şi valorificată probatoriu ca atare de ambele instanţe de fond.

De altfel, referirea instanţei de apel la cele statuate prin deciziei civile nr. 296/01.03.2018 se face în contextul analizării motivelor de apel invocate de pârâta S.C. B. S.R.L., apelul reclamantei neconţinând critici privitoare la acest aspect.

Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea dreptului reclamantei la un proces echitabil, instanţa analizând elementele de fapt şi de drept ale cauzei şi stabilind situaţia de fapt cu privire la raporturile de ansamblu dintre părţi, ţinând seama apărările formulate de acestea în cursul judecăţii, chestiuni ce nu pot fi reevaluate în recurs.

Judecata realizată de instanţa de apel este în concordanţă cu motivele invocate în apel, care au făcut obiectul dezbaterilor şi care au condus la pronunţarea soluţiei recurate.

Sub aspectul criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1674 şi art. 1616 şi următoarele C. civ.

Înalta Curte nu poate primi critica recurentei-reclamante conform căreia instanţa de apel a încălcat normele de drept material prevăzute de art. 1674 C. civ., întrucât, în susţinerea acestei critici, s-a invocat, pe de o parte, faptul că a soluţia constituie o încălcare a dreptului de proprietate al recurentei asupra materialelor în valoare de 79.366,94 RON furnizate de intimată şi, pe de altă parte, că intimata s-ar fi îmbogăţit fără justă cauză, încasând de două ori preţul pentru aceste materiale, mai întâi de la recurentă, conform soluţiei date de Tribunalul Bacău prin sentinţă şi menţinută in apel, iar a doua oara suma a fost încasata de Municipiul Bacău, beneficiarul final al lucrărilor.

Or, prin această critică, recurenta tinde să schimbe, practic, în afara cadrului legal, cauza juridică a acţiunii, ceea ce este inadmisibil.

De asemenea, se invocăm aspecte ce implică o reapreciere a valorii probatorii a înscrisurilor, restabilirea situaţiei de fapt şi care nu pot face obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului.

În fine, nici critica referitoare la greşita aplicare a instituţiei compensării legale, de drept, a obligaţiilor reciproce ale părţilor, astfel cum este reglementată de art. 1616 C. civ., nu poate fi reţinută.

Recurenta-reclamantă a susţinut că această compensare nu a fost invocată de intimata-pârâtă printr-o cerere reconvenţională, precum şi faptul că părţile nu au deţinut concomitent creanţe reciproce certe, lichide şi exigibile, întrucât dreptul material la acţiune al intimatei-pârâte pentru suma care a fost compensată era prescris din anul 2017, în timp ce dreptul de creanţă al recurentei pentru suma solicitată prin acţiune nu era născut încă.

Însă, aşa cum rezultă din întâmpinarea depusă la prima instanţă de fond şi din cererea de apel formulată de către pârâtă, aceasta din urmă a invocat compensaţia (dosar nr. x/2020 Curtea de Apel B acău, secţia a II-a civilă - " subscrisa nu are de achitat nicio datorie către intimată având în vedere că suma pe care S.C. A. o avea de achitat către B. este egală cu suma pe care o avea de încasat de la noi").

Fiind pe tărâmul unei compensaţii legale, care se produce de drept, nu era necesară formularea unei cereri reconvenţionale de către intimată, aşa cum este necesar în cazul compensaţiei judiciare, pentru care stingerea obligaţiilor reciproce ale părţilor până la stingerea celei mai mici dintre ele se produce numai în măsura în care instanţa dispune aceasta.

Constatările instanţei de apel, sub acest aspect, s-au întemeiat pe concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, Înalta Curte neputând proceda la reevaluare acestor chestiuni de probatoriu.

Având în vedere toate considerentele mai sus expuse şi constatând că prin criticile recurentei - reclamante nu se relevă o încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 276/2023 din 22 martie 2023 şi a încheierii din 11 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 decembrie 2023.