Unjust enrichment claim for unpaid public procurement works barred by culpable breach of mandatory contract addendum procedures

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2023

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 1 octombrie 2021 pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul ORAŞUL BECHET, prin Primar, solicitând să se dispună:

- obligarea pârâtului la restituirea către reclamantă a sumei de 698.675,52 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate conform Situaţiei de lucrări nr. x;

- obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare pentru raporturi între profesionişti, calculată de la data de 10.07.2015 (data scadenţei Situaţiei de lucrări nr. 3) şi până la momentul plăţii efective, conform art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar;

- acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului, în temeiul art. 453 din C. proc. civ.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 11/2022 din 15 februarie 2022 Tribunalul Dolj a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul ORAŞUL BECHET, prin Primar, acesta din urmă fiind obligat la plata către reclamantă a sumei de 698.675,52 RON, reprezentând contravaloare lucrări, precum şi a dobânzii legale începând cu data de 10 iulie 2015 şi până la data plăţii efective; totodată, pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 13.974 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

3. Hotărârea instanţei de apel

Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 578/2022 din 22 noiembrie 2022, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul ORAŞUL BECHET, prin Primar, împotriva sentinţei nr. 11 din 15 februarie 2022 a Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, recurentul-pârât ORAŞUL BECHET, prin Primar, a formulat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2021, la data de 19 ianuarie 2023.

Recurentul-pârât a solicitat casarea deciziei atacate, iar în urma rejudecării cauzei, admiterea apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe.

Întemeindu-şi calea de atac pe pct. 6 şi pct. 8 ale alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., recurentul-pârât a dezvoltat următoarele critici:

Prin decizia recurată, Curtea de Apel Craiova a respins apelul formulat în cauză, apreciind că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost corect dezlegată de tribunal şi că sunt nefondate apărările privitoare la inadmisibilitatea acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză.

Instanţa de apel a considerat că în mod corect a fost reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei civile nr. 400 din 30 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015, prin care s-ar fi statuat că lucrările efectuate conform Situaţiei nr. 3 ar fi avut acordul pârâtului şi că ar fi fost necesare după cum şi valoarea acestora ar fi fost, de asemenea, acceptate de către pârât.

Autorul căii extraordinare de atac susţine că este contradictorie motivarea Curţii de Apel Craiova, întrucât se valorifică efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, fiind reluate doar anumite pasaje din decizia Curţii de Apel Timişoara, instanţă care nu a reţinut faptul că s-a dovedit utilitatea şi necesitatea lucrărilor reclamate, neexistând vreun act din care să rezulte nici acceptarea preţului lucrărilor. Instanţa de apel a concluzionat greşit că, indiferent de situaţie, pârâtul este obligat la plata lucrărilor şi că acest lucru ar fi rezultat din intenţia sa de a încheia un act adiţional.

Motivarea deciziei recurate este şi străină de natura pricinii, deoarece în hotărârea Curţii de Apel Timişoara se reţine că:

"Mai mult, intenţia părţilor de a încheia un act adiţional, care să cuprindă şi noile liste de cantităţi corectate, respectiv noile preţuri, a fost confirmată şi de martorii propuşi de societatea recurentă, respectiv B. şi C. . Însă, Curtea constată că părţile nu au încheiat niciun act adiţional şi nici nu s-a derulat vreo procedură de achiziţie (finalizată cu o convenţie scrisă) având ca obiect aceste lucrări suplimentare, neputând fi aplicate dispoziţiile art. 122 din O.U.G. nr. 34/2006 (privind dreptul autorităţii contractante de a aplica procedura negocierii fără anunţ de participare pentru lucrări suplimentare). Dispoziţiile art. 122 din O.U.G. nr. 34/2006 referitoare la decontarea lucrărilor suplimentare (situaţia de lucrări 3 - în valoare de 698.675,52 RON) - invocate de recurentă nu pot fi aplicate nici din perspectiva existenţei unei relaţii de interdependenţă între lucrările contractate prin contractul de lucrări nr. x/26.02.2014 şi lucrările suplimentare efectuate".

Tot instanţa timişoreană a mai arătat că preţul unitar folosit de pârâta-reclamantă de 27,2 RON/mp şi cantitatea propusă de 25.686 mp sunt cifre stabilite în mod unilateral de către aceasta, cantitatea de lucrări nu se regăseşte în ofertă, nu este încadrată în niciun articol din deviz, iar preţul folosit pentru calcul este un preţ care nu a fost ofertat, acesta reprezentând, de fapt, refuzul real de acceptare a unei asemenea situaţii de lucrări; de altfel, pârâta-reclamanta nici nu poate indica contractual care este temeiul emiterii Situaţiei de lucrări nr. x, mai precis unde se găseşte aceasta în deviz, în ce parte a preţului ofertat se regăseşte preţul stabilit de constructor, în ce temei şi în baza cărui articol de lucrare aprobat de dirigintele de şantier s-a determinat efectuarea de lucrări conform situaţiei invocate. Acest lucru a fost ignorat de către instanţa de apel, deşi criticile pârâtului au vizat toate aceste aspecte.

Referitor la incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că îşi menţine punctul de vedere referitor la excepţia prescripţiei extinctive invocată în fond şi în apel, apreciind că a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune, motiv pentru care, în raport de criticile formulate în apel, se impunea admiterea acestei excepţii.

În ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, potrivit dispoziţiilor art. 2528 din C. civ., prescripţia dreptului la acţiunea în restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Or, între părţi s-a derulat anterior un litigiu care a format obiectul dosarului nr. x/2015, în cadrul căruia reclamanta a solicitat aceeaşi sumă cu privire la Situaţia de lucrări nr. x, invocând o răspundere civilă contractuală ca şi temei juridic, însă această cerere a fost respinsă prin sentinţa nr. 1371/2020 a Tribunalului Dolj, hotărârea rămânând definitivă. Deşi Curtea de Apel Timişoara a arătat în considerente că această pretenţie a reclamantei nu este justificată contractual, recurenta având deschisă calea recuperării, eventual, pe alte căi, în opinia recurentei o asemenea împrejurare nu este de natură a o repune pe reclamantă în termenul de prescripţie extinctivă.

Având în vedere că reclamanta a cunoscut eventuala diminuare a patrimoniul său încă din anul 2015, că stabileşte ca şi moment al scadenţei obligaţiei de plată data de 10 iulie 2015 şi că a mai solicitat aceste sume în dosarul nr. x/2015, recurentul-pârât apreciază că nu este culpa sa în privinţa stabilirii temeiului de drept al pretenţiilor formulate, ci este exclusiv opţiunea intimatei-reclamante de a-şi întemeia în drept pretenţiile, însă prescripţia, sub aspectul termenului, este împlinită. Acesta este momentul producerii pagubei invocate de către reclamantă, aceasta cunoscând încă de la acel moment faptul că pârâtul este persoana al cărei patrimoniu a fost mărit.

Astfel, reclamanta susţine că pretenţiile formulate sunt aferente lucrărilor potrivit Situaţiei de lucrări nr. x, dar şi că doreşte plata dobânzii legale penalizatoare, calculate de la 10 iulie 2015, data scadenţei respectivei situaţii. Prin urmare, fixează termenul de scadenţă al Situaţiei de lucrări la data de 10 iulie 2015 şi invocă ca temei al demersului său juridic principiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Chiar şi în situaţia incidenţei dispoziţiilor art. 2537 din C. civ., prin raportare la data rămânerii definitive a soluţiei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, nu poate opera o întrerupere a prescripţiei extinctive. Motivarea instanţei de apel, în sensul că ar fi o acţiune subsidiară acţiunea privind îmbogăţirea fără justă cauză şi că dreptul reclamantei nu s-a putut naşte mai devreme, este una nelegală, deoarece tipul acţiunii, fie el şi subsidiar unei acţiuni în răspundere contractuală, nu poate fi imputat pârâtului, ci reclamantei, care trebuia să fie diligentă în promovarea tipului de acţiune specific obiectului dedus judecăţii.

Cu privire la admisibilitatea unei asemenea acţiuni, Curtea de Apel Craiova a reţinut, în mod nelegal, că s-ar fi statuat, cu putere de lucru judecat, că reclamanta are la îndemână acţiunea privind îmbogăţirea fără justă cauză.

Acest aspect este străin de natura pricinii, deoarece Curtea de Apel Timişoara a stabilit că eventualele pretenţii ale reclamantei pot fi valorificate pe calea unei alte acţiuni şi, cu titlu de exemplu, a indicat calea acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, ceea ce nu înseamnă că este obligatorie această cale şi că acţiunea este admisibilă indiferent de condiţii. Reclamanta avea la îndemână o acţiune în răspundere civilă delictuală, dacă aprecia că există elemente care justifică pretenţiile sale şi numai după promovarea unei asemenea acţiuni, întrucât răspunderea civilă contractuală s-a dovedit a nu opera, putea recurge la o eventuală acţiune în îmbogăţire fără justă cauză.

Raportat la motivele acţiunii, potrivit cărora pârâtul ar fi dorit efectuarea acestor lucrări, care s-au dovedit necesare, calea aflată la îndemână în vederea recuperării contravalorii lor nu este îmbogăţirea fără justă cauză, ci o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru eventuala atitudine a pârâtului de a provoca un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, rezultând din aşa-zisa acţiune de acceptare şi determinare a reclamantei în executarea lucrărilor nedecontate şi, ulterior, refuzul de plată prin simplul fapt al nesemnării actului adiţional promis a fi încheiat în vederea realizării lor. Aşadar, sub acest aspect, acţiunea este inadmisibilă.

O altă critică adusă hotărârii recurate este cea referitoare la cuantumul pretenţiilor deduse judecăţii, respectiv suma de 698.675,62 RON, care ar fi o sumă la care se adaugă TVA, conform precizărilor din acţiune.

Din modul de redactare al acţiunii şi din modul de administrare al probelor rezultă cu certitudine că această sumă reprezintă o Situaţie de lucrări având nr. 3, situaţie care nu a fost facturată niciodată.

În acest context, recurentul-pârât apreciază că nu a fost creată nicio obligaţie de plată în sarcina sa, cu atât mai mult cu cât instanţa a fost învestită cu o sumă fixă, la care se adaugă TVA, pentru lucrări care nu au fost recunoscute.

În concluzie, reclamanta încearcă să se folosească de îmbogăţirea fără justă cauză, însă o asemenea lucrare nu a intrat în patrimoniul său, nu a fost recepţionată, inventariată sau preluată pe bază de proces-verbal de recepţie, astfel încât, din punct de vedere al acţiunii introductive, nu există situaţia îmbogăţirii fără justă cauză ci, dimpotrivă, din culpa reclamantei s-a produs o diminuare a patrimoniului pârâtei, unitate administrativ teritorială, al cărui interes comunitar şi social a avut de suferit prin pierderea finanţării şi nerealizarea proiectului, culpă asupra căreia instanţa, în mod definitiv, s-a pronunţat.

III. Apărarea intimatei

Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, înregistrată la data de 18 aprilie 2023, pe cale de excepţie, invocând nulitatea cererii de recurs, excepţie respinsă la termenul de dezbateri, pentru argumentele prezentate în cuprinsul practicalei hotărârii, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În primul rând, astfel cum s-a arătat şi în dezvoltarea excepţiei nulităţii recursului, intimata consideră că nu poate fi primit motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. întrucât partea recurentă nu menţionează care sunt pretinsele motive contradictorii sau complet străine cauzei. Recurentul s-a limitat la a susţine pur formal faptul că instanţa de apel ar fi motivat "în sens contradictoriu", fără să prezinte un raţionament logic şi juridic.

Mai mult decât atât, încearcă să inducă în eroare instanţa de recurs cu privire la aspectele tranşate, cu autoritate de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 400/30.03.2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în dosarul nr. x/2015.

Ultimul paragraf dintre cele redate prin cererea de recurs ca fiind parte din respectiva decizie reprezintă susţineri din cuprinsul întâmpinării din dosar, pe care recurentul din prezenta cauză a formulat-o în faţa Tribunalului Dolj, în dosarul nr. x/2015. Or, apărările citate nu au fost vreodată însuşite de către instanţele de judecată în motivările acestora şi, prin urmare, nu beneficiază de autoritate de lucru judecat, aşa cum eronat şi cu vădită rea-credinţă încearcă recurentul să dea de înţeles.

Independent de cele arătate anterior, intimata consideră că decizia recurată nu cuprinde motive contradictorii sau străine cauzei, motivarea acesteia sprijinind soluţia din dispozitiv, raportat la aspectele de fapt şi de drept expuse de părţi. Intimata a subliniat faptul că modalitatea în care instanţele de judecată fac aplicarea instituţiei autorităţii de lucru judecat nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Criticile formulate de recurentul-pârât sunt nefondate, în considerarea faptului că în dosarul nr. x/2015 nu a fost tranşată temeinicia pretenţiilor reclamantei, şi anume caracterul datorat al sumelor pretinse pentru lucrările suplimentare, aferente Situaţiei de lucrări nr. x, ci exclusiv imposibilitatea recuperării acestora pe calea unei acţiuni în răspundere civilă contractuală.

Aşadar, nu se poate opune autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 400/2021 a Curţii de Apel Timişoara în soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât prin hotărârea amintită nu s-a tranşat fondul cauzei - temeinicia pretenţiilor solicitate.

Mai mult decât atât, chiar şi în ipoteza în care s-ar fi dezlegat fondul pretenţiilor, în dosarul nr. x/2015, incidentă ar fi fost instituţia autorităţii de lucru judecat sub efectul negativ al acesteia, iar nu instituţia prescripţiei dreptului material la acţiune. De altfel, statuările Curţii de Apel Timişoara au purtat asupra îndeplinirii condiţiilor atragerii răspunderii civile contractuale, în timp ce obiectul prezentului litigiu este reprezentat de o acţiune în îmbogăţire fără justă cauză - actio de in rem verso.

Faţă de caracterul subsidiar al actio de in rem verso, este de natura evidenţei că se opun cu autoritate de lucru judecat - efectul pozitiv - aspectele tranşate prin decizia civilă nr. 400/2021 a Curţii de Apel Timişoara, referitoare la imposibilitatea recuperării pretenţiilor reclamate pe calea unei acţiuni în răspundere civilă contractuală.

Hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii sau complet străine cauzei din perspectiva aspectelor reţinute cu autoritate de lucru judecat în dosarul nr. x/2015, în ceea ce priveşte caracterul necesar şi contravaloarea lucrărilor suplimentare deduse judecăţii în prezenta cauză.

În soluţionarea apelului cu care a fost învestită, Curtea de Apel Craiova a statuat asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii Tribunalului Dolj, prin dezvoltarea unui raţionament juridic propriu. Dezvoltarea acestui raţionament s-a fundamentat atât pe prezumţia autorităţii de lucru judecat a chestiunilor tranşate în dosarul nr. x/2015 cu privire la efectuarea şi valoarea lucrărilor suplimentare, cât şi pe probele administrate.

Atâta timp cât în respectivul dosar au fost tranşate definitiv chestiunile litigioase privind executarea lucrărilor suplimentare de către reclamantă şi contravaloarea lor, acestea au intrat sub protecţia autorităţii de lucru judecat, iar instanţele învestite cu soluţionarea prezentei cauze sunt ţinute de dezlegările date.

În acest context, analiza instanţei de judecată beneficiază de un raţionament coerent, din punct de vedere juridic, se raportează la soluţionarea criticilor asupra cărora a fost chemată să se pronunţe şi, prin urmare, în hotărârea recurată nu se regăsesc motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Intimata-reclamantă a mai arătat că motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondat deoarece instanţa de apel a respectat şi a aplicat în mod corect normele de drept material incidente în cauză.

Hotărârea atacată a fost dată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 2537, art. 2539 alin. (2) şi art. 1348 din C. civ., care au fundamentat respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Curtea de Apel Craiova a respins, în mod legal, apelul declarat de ORAŞUL BECHET împotriva soluţiei Tribunalului Dolj asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând, pe de-o parte, incidenţa dispoziţiilor art. 2539 alin. (2) din C. civ., raportat la art. 2537 pct. 2 din acelaşi cod, iar pe de altă parte, caracterul subsidiar al acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, reglementat de art. 1348 din C. civ.

Întreruperea prescripţiei a operat prin promovarea litigiului care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj, care a fost soluţionat definitiv la data de 30 martie 2021, prin respingerea cererii de chemare în judecată, motivat de faptul că recuperarea pretenţiilor reclamantei nu era posibilă pe calea acţiunii în răspundere civilă contractuală.

În data de 30 septembrie 2021 a fost promovată acţiunea ce face obiectul dosarului nr. x/2021, aşadar, înăuntrul termenului de 6 luni prevăzut de art. 2539 alin. (2) din C. civ., calculat de la data la care a fost pronunţată decizia civilă nr. 400/2021 de către Curtea de Apel Timişoara.

Pe de altă parte, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, în interpretarea dispoziţiilor art. 1348 din C. civ. privind caracterul subsidiar al actio de in rem verso, termenul de prescripţie pentru promovarea unei astfel de acţiuni nu putea să curgă anterior pronunţării deciziei civile nr. 400/2021 a Curţii de Apel Timişoara.

Prin această decizie s-a tranşat, în mod definitiv, imposibilitatea de a recupera contravaloarea lucrărilor executate suplimentar pe calea acţiunii în răspundere civilă contractuală. Având în vedere că dispoziţiile art. 1348 din C. civ. instituie un caracter subsidiar al acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, termenul de prescripţie pentru promovare acesteia din urmă a început să curgă abia ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat, cu autoritate de lucru judecat, că reclamanta are deschisă acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză.

Chiar independent de incidenţa dispoziţiilor art. 2639 alin. (2) teza a II-a din C. civ., prescripţia dreptului material la acţiune întemeiat pe îmbogăţirea fără justă cauză nu putea interveni anterior soluţionării definitive a dosarului nr. x/2015, hotărârea recurată fiind dată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1348 din C. civ., acţiunea ce face obiectul cauzei îndeplinind condiţia juridică referitoare la caracterul subsidiar al actio de in rem verso.

Intimata consideră că hotărârea a fost dată şi cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1345-1347 din C. civ., deoarece acţiunea ce face obiectul cauzei îndeplineşte condiţiile materiale ale actio de in rem verso.

În considerarea acestor argumente, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

Recurentul-pârât nu a formulat răspuns la întâmpinare.

IV. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de soluţionare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 12 iunie 2023 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 2 noiembrie 2023, cu citarea părţilor, termen care a fost preschimbat, din oficiu, la data de 16 noiembrie 2023, prin încheierea din 30 august 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2021.

V. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte relevă faptul că, ţinând seama de prevederile alin. (3) al art. 483 din cod, potrivit cu care recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, acele critici ale pârâtului, care privesc starea de fapt ("instanţa de fond nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt a cauzei privind cauzele care au condus la respingerea apelului") sau reevaluarea unor probe ["din modul de redactare al acţiunii şi din modul de administrare a probelor rezultă cu titlu cert că această sumă (suma pretinsă la plată de către societatea reclamantă - n.ns.) reprezintă, mai precis, o situaţie de lucrări cu nr. 3, situaţie care nu a fost facturată"; "instanţa (...) avea obligaţia să observe că nici măcar nu a fost facturată vreodată această sumă astfel încât nu s-au creat obligaţii de plată în sarcina noastră"], nu vor fi avute în vedere, în considerarea specificului acestei căi extraordinare de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate şi nu de temeinicie ale hotărârii atacate.

Motivul prevăzut de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere, printre altele, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, nu este fondat.

Recurentul a susţinut, pe de o parte, existenţa unor motive de contradictorialitate, iar pe de altă parte, că hotărârea atacată ar cuprinde motive străine cauzei.

Astfel, contradictorialitea ar viza faptul că instanţa de apel, deşi a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei extinctive, din punct de vedere al fondului, a reţinut că ar exista efectul pozitiv la lucrului judecat, rezultat din decizia civilă nr. 400 din 30 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015, preluând doar trei pasaje, deşi această din urmă instanţă nu a stabilit necesitatea şi utilitatea lucrărilor reclamate, neexistând vreun act din care să rezulte nici acceptarea preţului lucrărilor, concluzia instanţei de apel fiind una eronată - în sensul că, indiferent de situaţie, pârâtul este obligat la plata lucrărilor şi că acest lucru ar fi rezultat din intenţia sa de a încheia un act adiţional.

Înalta Curte reaminteşte faptul că viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv ori în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Într-adevăr, conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., considerentele vor cuprinde obiectul cererii, susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Trebuie avut în vedere şi faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate, iar nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecinţă, calitatea unei motivări şi, implicit, respectarea exigenţelor impuse de prevederile legale mai sus indicate nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar, precum şi exercitarea căilor de atac de retractare. O motivare poate fi considerată contradictorie atunci când această deficienţă se deduce din simpla lecturare a considerentelor hotărârii şi nu se poate înţelege care a fost raţionamentul judecătorului cauzei.

Critica recurentului nu este întemeiată deoarece contradicţia la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., atunci când priveşte doar considerentele, trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situaţii întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia, sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc, aspecte care nu se regăsesc în litigiul de faţă.

În realitate, prin decizia atacată prima instanţă de control judiciar nu a făcut altceva decât să explice de ce, în condiţiile în care intimata-reclamantă a formulat o cerere reconvenţională pentru obligarea apelantului-pârât la plata sumei de 698.675,52 RON, reprezentând contravaloarea unor lucrări suplimentare, la care se adaugă dobânda legală, cerere care a fost respinsă, în mod definitiv, prin decizia civilă nr. 400 din 30 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015, considerându-se că nu există temei contractual pentru această pretenţie, iar acţiunea din prezentul dosar a fost introdusă de aceeaşi parte, la data de 30 septembrie 2021, a fost respectat termenul de 6 luni prevăzut de alin. (2) al art. 2539 din C. civ., excepţia prescripţiei extinctive neputând fi admisă.

Nu există nicio contradicţie între această statuare a instanţei şi recunoaşterea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat al deciziei Curţii de Apel Timişoara, litigiu în care s-a stabilit doar faptul că nu se poate solicita recuperarea contravalorii lucrărilor suplimentare pe calea unei acţiuni în răspundere civilă contractuală, raţionamentul instanţei fiind nu numai necontradictoriu, ci şi lămuritor, sub acest aspect.

Cât priveşte ultima teză a acestui motiv de casare, se constată că ea nu este incidentă în speţă, nici recurentul nesusţinând existenţa numai a unor motive străine de natura cauzei, aşa cum norma legală o impune. De altfel, prin critica formulată se afirmă doar că în pofida celor stabilite de Curtea de Apel Timişoara, instanţa de apel a ignorat mai multe aspecte esenţiale, deşi criticile pârâtului au vizat aceste împrejurări, nefiind, practic, indicate nici măcar care sunt acele considerente străine de natura pricinii.

În ceea ce priveşte critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este justificată.

Încălcarea legii presupune refuzul aplicării normei juridice sau interpretarea greşită unei prevederi legale. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar şi precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Dacă interpretarea greşită a legii presupune că textul legal incident speţei este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond şi/sau de apel.

Referitor la criticile formulate împotriva manierei de soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive, deşi sunt justificate susţinerile intimatei în sensul că în cuprinsul memoriului de recurs sunt preluate paragrafe întregi din cuprinsul cererii de apel, Înalta Curte consideră necesară efectuarea unei analize juridice în condiţiile în care recurentul critică greşita aplicare a prevederilor art. 2500, 2501, 2517, 2528, 2537 şi 2539 din C. civ.

În esenţă, recurentul susţine că de vreme ce societatea reclamantă a cunoscut eventuala diminuare a patrimoniul său încă din anul 2015, că a stabilit, ca şi moment al scadenţei obligaţiei de plată, data de 10 iulie 2015 şi că a mai solicitat aceleaşi sume în cadrul dosarului nr. x/2015, este evident că acesta este momentul producerii pagubei invocate, reclamanta cunoscând încă de la acea dată faptul că pârâtul este persoana al cărei patrimoniu a fost mărit, în detrimentul patrimoniului propriu.

Critica nu este fondată, alin. (2) al art. 2539 din C. civ. statuând ritos că prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă; cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.

Prin urmare, întreruperea prescripţiei a operat prin promovarea cererii de plată a contravalorii lucrărilor suplimentare în cadrul litigiului anterior, înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj, litigiu care a fost soluţionat definitiv la data de 30 martie 2021, prin respingerea pretenţiilor societăţii intimate pe motiv că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale. Ulterior, la data de 30 septembrie 2021, deci cu respectarea termenului defipt de lege, în alin. (2) al art. 2539 din C. civ., reclamanta a promovat o nouă acţiune, solicitând plata aceleiaşi sume, însă pe alt temei, cel al îmbogăţirii fără justă cauză - art. 1345 din acelaşi cod, în speţă neintervenind prescripţia extinctivă. Sunt irelevante, sub aspectul termenului de prescripţie, atât interpretarea disparată a art. 2528 C. civ., cât şi împrejurarea că dobânda legală a fost solicitată de reclamantă cu începere de la data de 10 iulie 2015, de vreme ce în speţă s-a stabilit, în mod corect, incidenţa prevederilor art. 2539 alin. (2) teza a II-a din cod.

Cu toate acestea, sunt întemeiate criticile recurentului sub aspectul neîndeplinirii condiţiilor pentru admiterea unei acţiuni în restituire fundamentate pe dispoziţiile art. 1345 C. civ., în situaţiile precum cea dedusă judecăţii.

Aceasta, întrucât în materia contractelor de achiziţii publice, astfel cum sunt ele reglementate de O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, cu modificările şi completările ulterioare (sub imperiul căruia a fost semnat contractul de proiectare şi lucrări nr. x/26.02.2014 având ca obiect executarea serviciilor şi lucrărilor de "PT+EX - Centura ocolitoare + bulevarde Oraş Bechet, jud. Dolj - Road to the Danube - Road infrastructure develpoment in the cross-border area Bechet-Oryahovo, premise for a higher level of mobiliy between Romania and Bulgaria") este exclusă încheierea contractelor prin simplu acord de voinţă al părţilor, specific dreptului privat.

Nu se poate aplica nici instituţia îmbogăţirii fără justă cauză în situaţia în care s-a realizat o încălcare a legii de drept material de către cel sărăcit, recte intimata-reclamantă. Nu poate fi exercitată o acţiune de in rem verso pentru a împiedica sau a eluda aplicarea unei norme de drept pozitiv, respectiv aplicarea dispoziţiilor imperative care reglementează încheierea contractelor de achiziţie publică.

Se impune a fi reţinută existenţa unei culpe a reclamantei în executarea lucrărilor suplimentare, pentru că le-a executat, deşi nu a existat un act adiţional pentru aceste lucrări, aşa cum trebuia, potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006, modificată.

Raporturilor juridice dintre părţi le sunt aplicabile dispoziţii speciale privind contractele de achiziţie publică, de la care părţile nu pot deroga şi nu pot pretinde că nu le cunosc, aşa cum este dispoziţia legală cuprinsă în art. 122 lit. i) din ordonanţă, care se referă la necesitatea încheierii unui act adiţional şi la faptul că valoarea lucrărilor suplimentare nu trebuie să depăşească cuantumul prevăzut de lege.

Sub acest aspect, norma mai sus evocată prevede că "Autoritatea contractantă are dreptul de a aplica procedura de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare numai în următoarele cazuri: (...) i) atunci când este necesară achiziţionarea unor lucrări sau servicii suplimentare/adiţionale, care nu au fost incluse în contractul iniţial, dar care datorită unor circumstanţe imprevizibile au devenit necesare pentru îndeplinirea contractului în cauză, şi numai dacă se respectă, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

- atribuirea să fie făcută contractantului iniţial;

- lucrările sau serviciile suplimentare/adiţionale să nu poată fi, din punct de vedere tehnic şi economic, separate de contractul iniţial fără apariţia unor inconveniente majore pentru autoritatea contractantă sau, deşi separabile de contractul iniţial, să fie strict necesare în vederea îndeplinirii acestuia;

- valoarea cumulată a contractelor care vor fi atribuite şi a actelor adiţionale care vor fi încheiate pentru lucrări şi/sau servicii suplimentare ori adiţionale să nu depăşească 20% din valoarea contractului iniţial; (...)".

De altfel, Curtea de Apel Timişoara a reţinut cu putere de lucru judecat că, prin adresa nr. x/11.12.2014, Primăria Oraşului Bechet, prin Primar, a indicat care sunt paşii de urmat, şi anume: revizuirea ofertei financiare, întocmirea unui act adiţional, întocmirea documentaţiei de atribuire pentru achiziţia de lucrări suplimentare, urmată de derularea procedurii de achiziţie pentru lucrări suplimentare.

Cu toate acestea, părţile nu au încheiat niciun act adiţional şi nici nu s-a derulat vreo procedură de achiziţie (finalizată cu o convenţie scrisă) având ca obiect aceste lucrări suplimentare, neputând fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 122 din O.U.G. nr. 34/2006 (privind dreptul autorităţii contractante de a aplica procedura negocierii fără anunţ de participare pentru lucrări suplimentare).

De asemenea, aceeaşi instanţă a arătat că dispoziţiile art. 122, referitoare la decontarea lucrărilor suplimentare (Situaţia de lucrări nr. 3), nu pot fi aplicate nici din perspectiva existenţei unei relaţii de interdependenţă între lucrările contractate prin contractul de lucrări nr. x/26.02.2014 şi lucrările suplimentare efectuate, întrucât din raportul de expertiză tehnică în construcţii a rezultat că societatea putea să execute lucrările contractate fără încheierea unui act adiţional la contract.

Nu în ultimul rând, în cuprinsul clauzei 16.1 din contract părţile au prevăzut că, în cazul în care, volumul sau natura lucrărilor neprevăzute îndreptăţesc executantul de a solicita prelungirea termenului de execuţie a lucrărilor sau a oricărei părţi a acestora, atunci, prin consultare, părţile vor stabili, printre altele, şi totalul cheltuielilor suplimentare, care se va adăuga la preţul contractului.

În concluzie, de vreme ce pe parcursul derulării contractului intimata a efectuat lucrări suplimentare, cu privire la care, cu putere de lucru judecat, s-a reţinut că nu a fost respectată procedura obligatorie prevăzută de O.U.G. nr. 34/2006, modificată, deşi partea avea dreptul să întrerupă executarea lucrărilor sau, cel puţin, să diminueze ritmul execuţiei (a se vedea clauza 16.2 din contract) şi să solicite beneficiarului organizarea unei noi licitaţii pentru lucrările suplimentare, inclusiv să aplice procedura de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare, intimata-reclamantă a efectuat respectivele lucrări fără a avea o justificare şi cu consecinţa asumată a refuzului beneficiarului de a efectua plata contravalorii acestora, în acest sens fiind şi jurisprudenţa instanţei supreme (a se vedea, deciziile nr. 2266/02.11.2021 şi nr. 1064/04.05.2023).

Se constată că prin neexercitarea drepturilor prevăzute în legislaţia privind achiziţiile publice şi în contractul încheiat între părţi, la care s-a făcut referire anterior, îmbogăţirea este justificată, potrivit dispoziţiilor art. 1346 lit. b) din C. civ.

Reţinând, aşadar, incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 şi 497 din acelaşi cod, va admite recursul pârâtului, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care va respecta dispoziţiile art. 501 din C. proc. civ., precum şi dezlegările instanţei de recurs asupra problemelor de drept, care sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul.

Văzând că nu se pune problema acordării cheltuielilor de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât ORAŞUL BECHET PRIN PRIMAR împotriva deciziei nr. 578/2022 din 22 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 noiembrie 2023.