Contractual failure to deliver goods and rebuttal of the presumption of fault through the buyer's breach of antecedent notice obligations.

Şedinţa publică din data de 14 noiembrie 2023

1. Prin cererea înregistrată la data de 8 octombrie 2021 pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021 reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 3.500.000 RON, reprezentând contravaloarea daunelor-interese stabilite la art. 5.6 pct. iii) din contract, ca urmare a neexecutării obligaţiei de livrare a mărfii.

De asemenea, s-au solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 C. proc. civ., art. 1.516, art. 1.270 C. civ.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata penalităţilor de întârziere de 0,15%/zi de întârziere, calculate la valoarea mărfii neridicate de 3.500.000 RON, începând cu data de 01.06.2020 până la 24.09.2021, ca urmare a neexecutării dispoziţiilor art. 5.4 şi art. 1.2 din contract, cuantumul penalităţilor la data introducerii cererii fiind de 2.525.250 RON. A solicitat obligarea reclamantei la plata penalităţilor de întârziere şi în continuare, până la data preluării mărfii.

În drept, au fost invocate art. 205, art. 209, art. 453 C. proc. civ. art. 1.270, art. 1.321 şi urm., art. 1.635 şi urm. C. civ.

Prin încheierea din 19 ianuarie 2022, prima instanţă a respins solicitarea pârâtei de prorogare a discutării probelor.

Prin încheierea din 16 martie 2022 a fost respinsă proba testimonială solicitată de pârâtă.

Prin sentinţa nr. 35/2022 din 23 martie 2022 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă acţiunea, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.500.000 RON, cu titlu de daune-interese, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/29.04.2020.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 21.700 RON, reprezentând onorariu avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost respinsă cererea reconvenţională, ca neîntemeiată.

2. Împotriva acestei sentinţe şi a încheierilor din 19 ianuarie 2022 şi 16 martie 2022 a formulat apel pârâta B. S.R.L.

Prin decizia nr. 22 din 19 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a fost respins apelul pârâtei împotriva încheierilor din 19 ianuarie 2022 şi 16 martie 2022.

A fost admis apelul formulat de pârâtă împotriva sentinţei nr. 35 din 23 martie 2022, fiind schimbată în parte sentinţa în sensul respingerii cererii principale şi a cererii de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, precum şi al obligării reclamantei la plata către pârâtă a sumei de 35.700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei.

A fost obligată intimata la plata către apelantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 26.372,30 RON, reprezentând onorariu de avocat şi 19.303 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

3. Împotriva acestei din urmă decizii a formulat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat depăşirea limitelor învestirii şi încălcarea dispoziţiilor art. 477 şi art. 479 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a verificat legalitatea şi temeinicia sentinţei în limitele criticilor din apel, ci a procedat la rejudecarea cauzei în mod direct, făcând o proprie judecată a cererii introductive, fără să precizeze motivele pentru care sentinţa primei instanţe este nelegală.

Astfel, nu au fost analizate considerentele primei instanţe privitoare la condiţiile răspunderii civile contractuale, deşi acestea erau limitele învestirii în apel, nefiind exercitat controlul de legalitate asupra raţionamentului primei instanţe conform art. 479 C. proc. civ.

De asemenea, s-a susţinut că instanţa de apel s-a pronunţat asupra culpei contractuale în raport cu art. 5.4. şi 5.5. din contract, apreciind că nelivrarea mărfii este imputabilă înseşi reclamantei, deşi în cauză nu a fost invocată excepţia de neexecutare a contractului, depăşind şi sub acest aspect limitele învestirii.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 1.350, art. 1.530, art. 1.531 şi art. 1.548 C. civ.

S-a susţinut că soluţia instanţei de apel se grefează exclusiv pe neîndeplinirea condiţiei vinovăţiei, sens în care s-a reţinut lipsa culpei pârâtei, nefiind analizate şi restul condiţiilor răspunderii civile contractuale prevăzute de art. 1.530 şi art. 1.531 C. civ.

Totodată, hotărârea este nelegală şi netemeinică raportat la prevederile art. 1.548 C. civ. deoarece instanţa de apel nu a verificat dacă prezumţia de culpă a fost răsturnată, limitându-se să reţină că pârâta trebuia să respecte opţiunea cumpărătorului iar, anterior livrării efective, reclamanta avea obligaţia de a înştiinţa pe adresa de e-mail a pârâtei data trimiterii mijloacelor de transport precum şi tipul acestora. Or, aceste aspectele nu reprezintă cauze justificative de neexecutare în sensul legii.

A mai criticat recurenta şi încălcarea dispoziţiilor art. 1.270 şi art. 1.672 C. civ., arătând că, potrivit art. 5.1 şi art. 5.3 din contract, obligaţia de livrare a mărfii, obligaţie esenţială, aparţinea pârâtei, în calitate de vânzător, la art. 5.6 fiind prevăzute remediile juridice la îndemâna cumpărătorului în caz de neexecutare.

Potrivit recurentei, bunurile vândute sunt bunuri de gen, fiind necesară individualizarea prealabilă de către vânzător, în vederea livrării, conform art. 1.678 C. civ.. Concret, pârâta, ulterior individualizării bunurilor, trebuia să anunţe reclamanta, în perioada agreată contractual, că marfa este pregătită pentru livrare. Prin urmare, obligaţia reclamantei de înştiinţare cu privire la modul în care urmează a fi ridicată marfă este ulterioară operaţiunii de individualizare a mărfii.

Or, potrivit raţionamentului instanţei de apel, în sensul că reclamanta avea obligaţia de a-şi exprima opţiunea de preluare a mărfii, anterior primirii vreunei informări din partea pârâtei că marfa este pregătită de livrare, rezultă că reclamanta şi-a asumat o obligaţie pur potestativă - cumpăr dacă vreau - ceea ce nu este în concordanţă cu termenii contractului şi cu intenţia părţilor.

A mai susţinut recurenta că interpretarea instanţei de apel contravine şi dispoziţiilor art. 1.671 C. civ., clauzele îndoielnice din contractul de vânzare interpretându-se în favoarea cumpărătorului.

De asemenea, potrivit uzanţelor dintre părţi, în momentul în care marfa era pregătită de livrare, pârâta obişnuia să înştiinţeze reclamanta în acest sens, astfel că era necesar acordul prealabil al pârâtei pentru trimiterea mijloacelor de transport.

Cu privire la acordul de încetare a contractului, s-a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.186 şi art. 1.196 C. civ., instanţa de apel apreciind eronat că înregistrarea fără nicio obiecţiune a facturii storno nr. x/02.07.2020 face dovada acordului de voinţă în sensul încetării raporturilor contractuale în condiţiile stipulate prin înscrisul din 02.07.2020.

Susţine recurenta că acordul, în cuprinsul căruia sunt inserate renunţări la drepturi, nu este valabil, deoarece nu l-a semnat, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 1.270 C. civ.. Mai mult, fiind cuprinse clauze de renunţare la drepturi, acordul trebuia încheiat în formă autentică.

Totodată, raţionamentul instanţei de apel încalcă şi dispoziţiile art. 13 C. civ., care prevede că renunţarea la drept nu se prezumă, astfel că nu se putea constata că renunţările la drept din cuprinsul acordului sunt supuse mecanismului ofertei şi acceptării ofertei, pentru că renunţarea la drept este un act unilateral, ce presupune exclusiv voinţa părţii care face renunţarea. Prin urmare, în lipsa semnării acordului, acesta nu produce efecte juridice în privinţa reclamantei.

În continuare, a arătat că înregistrarea facturii storno, în care se face referire la numărul şi data acordului de încetare, nu poate proba faptul că acesta a produs efecte sau că ar fi fost legal încheiat, de vreme ce reclamanta nu avea posibilitatea să determine sau să influenţeze menţiunile inserate de emitent.

Înregistrarea facturii storno nu s-a realizat în executarea acordului de încetare, acesta fiind contestat de reclamantă, aşa cum rezultă din notificările comunicate şi din promovarea cererii, ci strict ca urmare a restituirii de către pârâtă a sumei de 3.500.000 RON, operaţiune ce trebuia reflectată în contabilitate.

De asemenea, din perspectiva dispoziţiilor art. 13 C. civ., sunt lipsite de relevanţă aspectele reţinute cu privire la buna relaţie dintre părţi, raţionamentul instanţei de apel fiind speculativ.

În ceea ce priveşte soluţia asupra cererii reconvenţionale, recurenta a arătat că, deşi soluţia de respingere este corectă, considerentele sunt nelegale, întrucât se întemeiază pe efectele prevăzute la pct. 3 III din acordul de încetare, prin care s-a prevăzut că părţile nu mai au nicio pretenţie una faţă de cealaltă decurgând din contractul nr. x/29.04.2020, reiterându-se că acordul nu putea produce efecte, nefiind însuşit prin semnătură de reclamantă.

Totodată, s-a arătat că nu se înţelege de ce pârâta ar fi restituit preţul contractului, pentru ca ulterior să pretindă obligarea reclamantei la plata de penalităţi de întârziere pentru o pretinsă neexecutare a unei obligaţii de preluare a mărfii, fiind evident că, urmare a restituirii preţului, contractul nu mai putea fi executat.

La 14 iunie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă B. S.R.L.

4. Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., reţine următoarele considerente:

Recurenta a invocat ca prim motiv de recurs încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunii nulităţii, caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a depăşit limitele învestirii, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 477 şi art. 479 din acelaşi cod.

Se pretinde că instanţa de apel nu a verificat legalitatea şi temeinicia sentinţei în limitele criticilor din apel, care au vizat analiza condiţiilor răspunderii civile contractuale, ci a procedat la o proprie judecată a cererii introductive, fără să precizeze motivele pentru care sentinţa primei instanţe este nelegală. De asemenea, s-a susţinut că instanţa de apel s-a pronunţat asupra culpei contractuale în raport cu art. 5.4 şi 5.5 din contract, concluzionând că nelivrarea mărfii este imputabilă reclamantei, deşi pârâta nu a invocat excepţia de neexecutare a contractului.

Acest motiv de recurs este neîntemeiat.

Potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., "Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept.

Cu privire la limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat şi judecata în apel, art. 477 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată." iar, potrivit art. 479 alin. (1) din acelaşi cod, "Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă."

Cu toate acestea, astfel cum rezultă din textul art. 477 alin. (2) C. proc. civ., devoluţiunea operează cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul este indivizibil.

În cauză, acţiunea în răspundere contractuală a reclamantei a fost admisă în primă instanţă, fiind obligată pârâta la plata sumei de 3.500.000 RON, reprezentând daune-interese, ca urmare a neexecutării obligaţiei de livrare a unei cantităţi de 500 tone de porumb.

Asupra învestirii instanţei în apel, se impune a se arăta că pârâta a atacat soluţia de admitere a acţiunii, invocând netemeinicia şi nelegalitatea sentinţei, ca urmare a greşitei înţelegeri şi interpretări a raporturilor derulate între părţi, sens în care a reluat susţinerile din cuprinsul întâmpinării depuse în primă instanţă, formulate însă cu titlu de motiv de apel, solicitând instanţei de apel să se pronunţe cu privire la valabilitatea încheierii contractului şi a acordului de încetare, dar şi asupra neîndeplinirii condiţiilor răspunderii civile contractuale.

Apărarea pârâtei, transformată în motive de critică în apel, s-a întemeiat pe susţinerea, alternativă, a trei ipoteze: prima, în care pretinsul drept la daune-interese îşi are izvorul într-o convenţie care, în realitate, nu s-a putut perfecta ca instrumentum; o alta, în care, admiţând încheierea valabilă a contractului şi opozabilitatea clauzelor acestuia, a invocat încetarea raporturilor în mod amiabil, conform înscrisului propus de reclamantă la 02.07.2020; şi ultima, în care a susţinut, pentru cazul nevalabilităţii acordului de încetare, neîndeplinirea condiţiilor pentru a-i fi atrasă răspunderea contractuală deoarece, deşi livrarea mărfii nu a avut loc, neîndeplinirea acestei obligaţii este imputabilă reclamantei, care nu şi-a manifestat opţiunea de preluare a mărfii ţinute la dispoziţia sa în interiorul perioadei de livrare, 29.04.2020-31.05.2020, prin notificarea în prealabil a trimiterii mijloacelor de transport necesare în vederea livrării, aşa cum prevedeau art. 5.4. şi 5.5 din contract.

Înalta Curte notează astfel că sentinţa nu a fost criticată numai sub anumite aspecte punctuale, ceea ce ar fi presupus ca instanţa de apel să procedeze la analiza hotărârii în limitele trasate de apelantă, prin examinarea criticilor în oglindă cu argumentele primei instanţe, ci, dimpotrivă, prin cererea de apel a fost contrazis întreg raţionamentul tribunalului, pentru aceleaşi susţineri formulate cu titlu de apărări în faţa acestuia, apelanta deducând instanţei de apel rejudecarea în tot a fondului cauzei.

Prin urmare, apelul pârâtei a antrenat devoluţiunea totală a cauzei, potrivit art. 476 alin. (1) şi art. 477 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel fiind astfel ţinută să procedeze la o rejudecare în fond a cererii introductive, cu luarea în considerare a susţinerilor ambelor părţi, fiind astfel netemeinice criticile recurentei în sensul depăşirii limitelor învestirii.

În continuare, se reţine că pârâta a supus analizei instanţei de apel atât conţinutul clauzelor contractuale, cât şi chestiunea de fapt a neexecutării contractului din culpa exclusivă a reclamantei înseşi, care, deşi a avut iniţiativa încheierii contractului şi a achitat în avans preţul mărfii, nu şi-a mai manifestat opţiunea de preluare a cantităţii de porumb în perioada de 29.04.2020-31.05.2020, conform clauzelor 5.4 şi 5.5, ulterior solicitând încetarea contractului şi restituirea preţului, fără nicio altă pretenţie.

Instanţa de apel, în cadrul situaţiei de fapt reţinute, a stabilit că între părţi a fost încheiat un contract de vânzare, care nu a fost executat, fiecare dintre acestea susţinând că faptul nelivrării se datorează culpei celeilalte părţi.

Pornind de la verificarea şi interpretarea clauzelor contractului, instanţa de apel a procedat la analiza răspunderii contractuale a pârâtei, spre a aprecia dacă, în raport cu situaţia de fapt ce rezultă din probe, pârâta se face vinovată de neexecutarea obligaţiei de livrare, aceasta din urmă susţinând, încă din primă instanţă, culpa reclamantei, apărăre care se circumscrie excepţiei de neexecutare a contractului.

Ca o consecinţă, contrar susţinerilor recurentei, fiind dedusă judecăţii o acţiune în răspundere contractuală şi având în vedere criticile ce i-au fost supuse spre analiză, instanţa de apel era obligată să stabilească, în cadrul analizei condiţiilor răspunderii, caracterul imputabil sau neimputabil al neexecutării obligaţiei de livrare, din analiza contractului şi a probelor administrate reţinând în concret că, în realitate, culpa neexecutării aparţine reclamantei.

În raport de aceste argumente, Înalta Curte constată că instanţa de apel, corect devoluând cauza în întregime, ca urmare a învestirii sale în acest sens de către pârâtă, a verificat situaţia de fapt stabilită de prima instanţă, precum şi aplicarea legii la această situaţie, prima instanţă de control judiciar exercitându-şi rolul prevăzut de norma legală în ceea ce priveşte analiza temeiniciei şi legalităţii sentinţei apelate. Or, rejudecând pe fond, instanţa de apel a ajuns la concluzii diferite de cele ale primei instanţe, evidenţiind erorile de judecată ale tribunalului şi netemeinicia sentinţei.

De altfel, prin invocarea acestui motiv de casare, recurenta nu supune propriu-zis analizei nici criticile din apel, care au determinat devoluţiunea totală a cauzei şi nici modul efectiv de exercitare a atribuţiilor legale de către instanţa de apel, ci nemulţumirea că situaţia de fapt şi de drept reţinută în apel nu concordă cu apărările sale şi cu propriul mod de reprezentare a obligaţiilor asumate convenţional, aspect care, în limitele permise art. 483 alin. (3) C. proc. civ., va fi examinat în cele ce urmează.

Recurenta a invocat şi cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia "Casarea unor hotărâri poate fi cerută când (...) hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită sau încălcarea normelor de drept material."

Potrivit unor prime critici, se invocă greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 1.350, art. 1.530, art. 1.531 şi art. 1.548 C. civ.

Recurenta susţine că soluţia instanţei de apel se grefează exclusiv pe neîndeplinirea condiţiei vinovăţiei pârâtei în neexecutarea obligaţiei contractuale, sens în care a reţinut lipsa culpei acesteia, nefiind verificate şi restul condiţiilor răspunderii civile contractuale prevăzute de art. 1.530 şi art. 1.531 C. civ.. De asemenea, raportat la dispoziţiile art. 1.548 C. civ., instanţa de apel nu a verificat dacă prezumţia de culpă a fost răsturnată.

Criticile sunt nefondate şi vor fi înlăturate.

Potrivit art. 1.530 C. civ., "Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei."

În cadrul răspunderii contractuale, obiectul probei îl reprezintă stabilirea culpei şi întinderea prejudiciului, întrucât contractul dovedeşte preexistenţa obligaţiei iar legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu rezultă prin simplul fapt al neexecutării.

În cauză, valoarea daunelor-interese pentru neexecutare a fost stabilită anticipat de părţi conform clauzei penale prevăzute la art. 5.6 pct. iii) din contract.

Asupra situaţiei deduse judecăţii, instanţa de apel a reţinut că, la data de 29.04.2020, a fost încheiat contractul de vânzare a cantităţii de 5000 tone de porumb, preţul de 3.500.000 RON fiind achitat de reclamantă, în calitate de cumpărător, livrarea mărfii în perioada agreată - 29.04.2020-31.05.2020 -neavând însă loc, fiecare dintre părţi susţinând că neîndeplinirea obligaţiei de livrare are drept cauză culpa celeilalte. Aşadar, neexecutarea obligaţiei de livrare este un fapt cert, recunoscut şi necontestat de părţi, disputa purtându-se asupra culpei contractuale.

Faţă de aceste argumente, rezultă că aspectul pe care instanţa de apel trebuia să-l stabilească în cauză este dacă neexecutarea s-a produs din culpa pârâtei, fiind astfel neîntemeiate susţinerile recurentei privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1.530 şi art. 1.531 C. civ.

Totodată, este adevărat că art. 1.548 C. civ. instituie prezumţia de culpă a debitorului prin simplul fapt al neexecutării, însă această prezumţie este una relativă, debitorul având dreptul să dovedească contrariul.

În speţă, pârâta s-a apărat invocând dispoziţiile art. 5.4 şi art. 5.5 din contract, potrivit cu care marfa trebuia livrată în perioada 29.04.2020 - 31.05.2020, la opţiunea cumpărătorului, vânzătorul obligându-se să dispună încărcarea porumbului în camioane sau în garnituri de tren în urma instrucţiunilor cumpărătorului, comunicate pe email, înainte de livrare, obligaţie neexecutată de reclamantă.

Instanţa de apel, din analiza şi interpretarea clauzelor contractuale, a reţinut temeinicia susţinerilor pârâtei, livrarea mărfii fiind condiţionată de opţiunea reclamantei, în calitate de cumpărător, care, anterior livrării, era obligată să înştiinţeze pârâta, în calitate de vânzător, cu privire la trimiterea mijloacelor de transport.

Reţinând că, din probele administrate, reclamanta nu şi-a exprimat opţiunea de a prelua marfa, neinformând pârâta cu privire la data preluării şi trimiterea mijloacelor de transport cu acest scop, instanţa de apel a stabilit că, deşi contractul nu a fost executat, marfa nefiind livrată, neexecutarea nu se datorează culpei pârâtei, ci culpei înseşi a reclamantei, care nu a respectat art. 5.4 şi 5.5 din contract.

Or, la această concluzie s-a ajuns întrucât pârâta, în calitate de debitor al obligaţiei neexecutate, a răsturnat prezumţia vinovăţiei sale, dovedind că, potrivit contractului, ordinea executării prestaţiilor asumate de părţi presupunea ca, anterior livrării mărfii, reclamanta, în calitate de cumpărător, să îşi exprime opţiunea de preluare a mărfii, notificând pârâta cu privire la trimiterea mijloacelor de transport.

Rezultă astfel, contrar susţinerilor recurentei, că instanţa de apel, a verificat incidenţa dispoziţiilor art. 1.548 C. civ., numai astfel putând reţine că neexecutarea contractului nu îi este imputabilă pârâtei, ci reclamantei.

În consecinţă, stabilindu-se că neexecutarea nu are drept cauză culpa debitorului obligaţiei, nefiind îndeplinită această condiţie esenţială a răspunderii, în cauză nu se mai impunea analiza existenţei prejudiciului, acest aspect nemaiprezentând relevanţă pentru atragerea răspunderii contractuale, cu atât mai mult cu cât, în continuarea raţionamentului său, instanţa de apel a dat eficacitate acordului propus de către reclamantă, reţinând că părţile au agreat încetarea amiabilă a contractului.

Nu pot fi avute în vedere nici susţinerile privind încălcarea dispoziţiilor art. 1.270, art. 1.672 şi art. 1.678 C. civ.

Instanţa de apel a supus analizei sale şi a interpretat clauzele contractuale în mod sistematic, unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului, stabilind în mod corect voinţa concordantă a părţilor.

A reţinut că părţile au încheiat un contract de vânzare, pârâta vânzător obligându-se faţă de reclamantă, în calitate de cumpărător, să ţină la dispoziţia acesteia şi să îi vândă o cantitate de 5.000 tone de marfă în perioada 29.04.2020-31.05.2020, opţiunea cumpărării aparţinând reclamantei.

Astfel, obligaţiile contractuale ale reclamantei, în calitate de cumpărător şi creditor al obligaţiei de predare, fiind clare, neexistând clauze îndoielnice, în cauză nu se impunea ca instanţa de apel să apeleze la metoda de interpretare prevăzută de art. 1.671 C. civ.

Raportat la art. 5.5 din contract, marfa trebuia livrată în perioada 29.04.2020-31.05.2020, la opţiunea cumpărătorului iar, conform art. 5.4, pârâta vânzător se obliga să dispună încărcarea mărfii în urma înştiinţărilor reclamantei cumpărător, comunicate pe email, înainte de livrare.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut judicios că obligaţia reclamantei în calitate de cumpărător era aceea de a prelua marfa, stabilind că pârâta avea obligaţia corelativă de a o preda sau livra, însă, pentru a intra în posesia mărfii, reclamanta, în calitate de cumpărător, trebuia să înştiinţeze în prealabil pârâta cu privire la trimiterea mijloacelor de transport necesare în vederea preluării mărfii. Or, valorificând probele din dosar, instanţa de apel a reţinut neexecutarea de către reclamantă a oricăror demersuri de preluare a mărfii.

Din perspectiva aplicării art. 1.270 şi 1.672 C. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel, urmare unei interpretări corecte a legii şi a contractului, a stabilit judicios prestaţiile asumate, cât şi ordinea de executare a acestora, obligaţia esenţială a pârâtei de a livra marfa, în calitate de vânzător, fiind subsecventă exercitării dreptului şi, totodată, obligaţiei reclamantei de a-şi manifesta opţiunea de preluare, în calitate de cumpărător.

În ceea ce priveşte problema individualizării mărfii, dispoziţiile art. 1.678 C. civ., pretins încălcate de instanţa de apel, prevăd că "Atunci când vânzarea are ca obiect bunuri de gen, inclusiv bunuri dintr-un gen limitat, proprietatea se transferă cumpărătorului la data individualizării acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului."

Or, potrivit art. 2.1 din contract, "vânzătorul livrează cumpărătorului cantitatea de 5.000 tone (...)" iar, potrivit art. 2.2, "cantitatea va fi stabilită la încărcarea mărfii în mijloacele de transport în locaţia Siloz Urlaţi, jud. Prahova, în conformitate cu certificatele de cantitate emise de o companie de inspecţie de prim rang, la alegerea şi pe cheltuiala cumpărătorului şi/sau confirmarea cantităţii de către reprezentantul cumpărătorului şi/sau bonul de cântar emis de silozul locului de încărcare în camioane sau în garniturile de tren, la opţiunea cumpărătorului. Aceasta va fi determinată prin cântărirea mijloacelor de transport la plin şi la gol pe un cântar omologat şi verificat metrologic din dotarea punctului de încărcare."

Rezultă astfel că părţile au convenit ca individualizarea mărfii să se realizeze, în modalitatea aleasă de reclamanta cumpărător, potrivit opţiunii acesteia şi pe cheltuiala ei, cu ocazia încărcării mărfii în mijloacele de transport.

Aşadar, operaţiunea de individualizare trebuia realizată numai cu consursul reclamantei-cumpărător iar, din perspectivă temporală, aceasta nu putea fi anterioară, aşa cum greşit se susţine, ci numai ulterioară obligaţiei aceleiaşi părţi de a informa pârâta cu privire la opţiunea de preluare a mărfii şi la transmiterea mijloacelor de transport.

Prin urmare, instanţa de apel, reţinând că obligaţia pârâtei de a livra marfa, în calitate de vânzător este subsecventă exercitării de către reclamantă a opţiunii de preluare, în calitate de cumpărător, nu a încălcat dispoziţiile art. 1.678 C. civ.

Susţinerile privind uzanţele existente între părţi nu pot fi analizate, vizând aspecte de fapt, care nu intră în competenţa instanţei de recurs.

În continuare, recurenta critică considerentele instanţei de apel prin care s-a reţinut valabilitatea încheierii şi eficacitatea acordului de încetare a contractului din 02.07.2020.

Aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.186 şi art. 1.196 C. civ. este invocată formal, întrucât ceea ce nemulţumeşte recurenta este modul în care instanţa de apel a apreciat un înscris aflat la dosar, factura storno nr. x/02.07.2020, valenţele date acesteia şi menţiunilor pe care le cuprinde, în cadrul valorificării probatoriului, punând în discuţie temeinicia hotărârii şi nu incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o altă critică se susţine că acordul de încetare a contractului, în cuprinsul căruia sunt inserate renunţări la drepturi, nu este valabil, deoarece nu a fost semnat de reclamantă, instanţa de apel încălcând dispoziţiile art. 1.270 C. civ.. Mai mult, fiind cuprinse clauze de renunţare la drepturi, acordul trebuia încheiat în formă autentică.

Recurenta contestă existenţa acordului de voinţă asupra încetării contractului, exprimat în formele prevăzute de art. 1.240 C. civ., criticând faptul că în mod greşit s-a dat relevanţă juridică unor acte unilaterale ale părţilor şi unor mijloace de probă.

Potrivit 1.240 C. civ., "Voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris. Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între aceste sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele corespunzătoare."

Rezultă astfel că legea distinge clar între act juridic, înţeles ca un acord bilateral de voinţă sau contract, deci ca negotium iuris şi înscrisul constatator al actului juridic. Dacă legea nu prevede expres altfel, înscrisul este necesar doar ca probă, şi nu pentru însăşi formarea valabilă a acordului de voinţă.

Prin urmare, critica recurentei privind nevalabilitatea acordului de încetare ca urmare a nesemnării este contrazisă de dispoziţiile C. civ., care instituire regula formării contractului prin simplul acord de voinţă, solo consensu, nefiind cerută o formă specială a exteriorizării voinţei de a contracta, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.

Or, instanţa de apel, în raport de situaţia de fapt reţinută şi probele administrate, pornind de la faptul că iniţiativa încetării contractului a avut-o însăşi recurenta, prin propunerea draftului de acord, inclusiv a condiţiilor exprese ale încetării, având în vedere corespondenţa electronică purtată între părţi şi maniera similară în care părţile au conlucrat anterior, când s-au considerat reciproc angajate contractual, acceptarea fără rezerve de către pârâtă a propunerii de încetare, prin emiterea facturii storno şi restituirea preţului, înregistrarea de către recurentă a facturii storno fără obiecţiuni şi pasivitatea ulterioară încasării preţului, - aşadar, întemeindu-şi raţionamentul atât pe actele unilaterale ale părţilor, cât şi pe conduita subiectivă a acestora, a putut concluziona în mod legal, în sensul art. 1.240 şi art. 1.196 C. civ., că, în cauză, a fost dovedit acordul părţilor la încetarea contractului.

Criticile conţin şi o componentă de netemeinicie, însă instanţa de recurs, în această etapă procesuală, nu este abilitată de lege în a reconsidera faptele analizate sau probele dosarului.

Cât priveşte neîndeplinirea formei autentice, trebuie arătat că legea civilă nu impune ad validitatem forma autentică în cazul tranzacţiilor privitoare la drepturi de creanţă, cu consecinţa netemeiniciei criticii. Contractul dintre părţi este unul consensual, prin urmare, şi acordul în vederea încetării acestuia s-a încheiat valabil tot prin simpla manifestare de voinţă a părţilor.

Tranzacţia extrajudiciară care presupune compromisul părţilor, respectiv acceptări şi renunţări reciproce, fiind o convenţie, nu se confundă cu renunţarea la însuşi dreptul dedus judecăţii, prevăzută de art. 408 C. proc. civ., ca act unilateral al reclamantului, care poate fi făcută prin înscris autentic sau verbal în şedinţa de judecată şi consemnată în încheiere.

Totodată, a mai invocat recurenta şi încălcarea dispoziţiilor art. 13 C. civ., potrivit cu care renunţarea la drept nu se prezumă, instanţa de apel apreciind greşit că renunţările la drept din cuprinsul acordului sunt supuse mecanismului ofertei şi acceptării ofertei, deşi renunţarea la drept este un act unilateral, ce presupune voinţa exclusivă a părţii care face renunţarea.

Aşa cum rezultă din considerentele deciziei, instanţa de apel, pe baza probelor de la dosar, a reţinut că, la data de 02.07.2020, reprezentantul reclamantei a trimis reprezentatului pârâtei un draft de acord de încetare a contractului, conform căruia, s-a convenit ca pârâta să storneze factura nr. x/29.04.2020 şi să restituie reclamantei suma de 3.500.000 RON reprezentând preţul mărfii, prestaţii executate de pârâtă la 02.07.2020, la rândul său reclamanta înregistrând în contabilitatea proprie factura storno. De asemenea, părţile au agreat ca, urmare acestui acord, să nu mai aibă una faţă de cealaltă nicio altă pretenţie decurgând sau în legatură cu executarea contractului nr. x

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a apreciat că acordul de încetare reprezintă, nu un act unilateral, aşa cum susţine recurenta, ci o convenţie consensuală, cu consecinţa incidenţei prevederilor art. 1.186 si art. 1.196 C. civ., pe care le-a aplicat la situaţia de fapt reţinută conform probelor administrate.

Oferta de a contracta propusă de către reclamanta însăşi şi acceptată de pârâtă conţine prevederi clare şi explicite, raţionamentul instanţei de apel prin care s-a acordat eficacitate acestora nefiind întemeiat pe prezumţii, aşa cum greşit se pretinde, ci pe probele analizate coroborat cu atitudinea subiectivă a părţilor, care, prin acţiunile sau inacţiunile lor anterioare introducerii acţiunii au relevat executarea acordului întocmai cum a fost convenit, confirmându-i astfel valabilitatea.

Or, aprecierea finală asupra probelor şi modul concret în care acestea au fost valorificate de instanţa de apel, faţă de dreptul suveran al judecătorilor fondului de a stabili concludenţa probelor potrivit popriei lor convingeri, nu pot face obiectul analizei în recurs.

În cele din urmă, în raport cu argumentele deja expuse, vor fi înlăturate, ca neîntemeiate, şi criticile aduse considerentelor instanţei de apel cu privire la respingerea cererii reconvenţionale.

Pentru toate aceste considerente, nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 22 din 19 ianuarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Totodată, constatând culpa procesuală a recurentei, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta A. S.A. să achite intimatei B. S.R.L. suma de 5.900,02 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 22 din 19 ianuarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta A. S.A. să achite intimatei B. S.R.L. suma de 5.900,02 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 noiembrie 2023.