Supplier's electricity payment claim remanded for fresh hearing after appeal court failed to state reasons and misapplied limitation rules.

Şedinţa publică din data de 14 noiembrie 2023

Asupra recursului, din actele dosarului, reţine următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 16 iunie 2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională De Căi Ferate CFR S.A., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 767.570,43 RON, reprezentând consum energie electrică şi/sau taxe deconectare/reconectare.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1.270, art. 1.516 şi art. 1.535 C. civ., art. 969 şi următoarele, art. 1.073 C. civ. 1864, art. 120 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003, art. 174 alin. (5) din Legea nr. 207/2015, art. 155 alin. (28) din Legea nr. 571/2003, art. 319 alin. (29) din Legea nr. 227/2015, art. 87 din Regulamentul de furnizare a energiei electrice, aprobat prin Ordinul ANRE 64/2014, Ordinul A.N.R.E. nr. 88 din 2015 pentru aprobarea contractelor-cadru de furnizare a energiei electrice, Ordinul nr. 5 din 21 februarie 2003 privind modificarea contractelor-cadru de furnizare a energiei electrice, Legea energiei electrice nr. 13/2007, Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012.

Prin sentinţa civilă nr. 2500 din 8 decembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fiind respinsă cererea de chemare în judecată cu privire la suma de 231.915,72 RON.

A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.A.

Prin decizia civilă nr. 915 din 21 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admisă excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, fiind anulat apelul reclamantei, pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.A.

Prin decizia nr. 2735 din 15 decembrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a fost admis recursul reclamantei, fiind casată decizia atacată şi trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

4. În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2020*.

Prin decizia civilă nr. 1918/2022 din 12 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul reclamantei.

Prin decizia civilă nr. 383 din 8 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respinsă cererea reclamantei de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1918/2022.

5. Împotriva deciziei civile nr. 1918/2022 din 12 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel, secţia a V-a civilă a formulat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Dezvoltând motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a invocat caracterul sumar al motivării, întrucât instanţa de apel nu a examinat problemele ce i-au fost supuse spre analiză, limitându-se numai la a relua argumentele primei instanţe.

Recurenta-reclamantă a arătat că nemotivarea hotărârii echivalează cu necercetarea fondului cauzei, sens în care a evocat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Sub aspectul prescripţiei dreptului său material la acţiune, recurenta-reclamantă a criticat modul de calcul al termenului de prescripţie, arătând că acesta a început să curgă de la data când facturile au devenit scadente, şi nu de la data emiterii acestora, aşa cum greşit s-a reţinut.

Totodată, s-a imputat instanţei de apel faptul că a constatat intervenirea prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la întreaga creanţă de 767.570,43 RON, greşit raportându-se numai la data emiterii primei facturi, nr. x din 13.04.2017, neţinând cont de restul facturilor a căror valoare a fost solicitată, emise începând cu 23.06.2017 şi până la 17.11.2017, deşi pentru niciuna dintre aceste facturi nu s-a împlinit termenul de prescripţie.

Cu privire la factura nr. x din 13.04.2017, în valoare de 852.909,51 RON, instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că restul rămas de plată, solicitat în prezentul dosar, este de 231.915,72 RON, termenul de prescripţie fiind întrerupt la data de 26.02.2019, când a început să curgă un nou termen, cu consecinţa că în cauză dreptul material la acţiune nu este împlinit.

În sprijinul acestor susţineri, au fost invocate dispoziţiile art. 1, art. 3 alin. (1), art. 7 şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958 şi dispoziţiile art. 2.526 C. civ.

În finalul memoriului de recurs, recurenta-reclamantă a reiterat aspectele privitoare la fondul litigiului, cu referire la probe, respectiv la contractele încheiate între părţi, reclamaţiile formulate de partea adversă şi la răspunsurile transmise, prin care s-a dat curs solitărilor de înlăturare a neregulilor şi s-au indicat demersurile întreprinse în acest sens, susţinând, în esenţă, netemeinicia apărărilor formulate în cauză de intimata-pârâtă, cu privire la greşelile de tarifare invocate şi la omisiunea comunicării facturilor emise în iunie şi în noiembrie 2017.

La data de 13 iunie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., prin care, în principal, s-a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. iar, în subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 29 iunie 2023 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin care s-a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, constată caracterul fondat al recursului pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea deciziei în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticând hotărârea din perspectiva caracterului sumar al motivării, ca urmare a faptului că instanţa de apel nu a examinat problemele ce i-au fost supuse spre analiză, limitându-se numai la a relua argumentele primei instanţe.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unor hotărâri poate fi cerută când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate în concret de instanţă, aceasta având obligaţia legală de a proceda la analiza susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, în vederea aprecierii acestora.

Înalta Curte reţine caracterul întemeiat al criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât decizia recurată nu este motivată conform exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod, potrivit cu care considerentele vor cuprinde expunerea situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Prin cererea de apel reclamanta a criticat soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte pretenţiile în cuantum de 231.915,72 RON, invocând încălcarea dispoziţiilor art. 2.524 alin. (1) C. civ., având în vedere că termenul de prescripţie curge de la data scadenţei facturii, şi nu de la data emiterii acesteia, aşa cum greşit a reţinut prima instanţă.

Mai mult, în temeiul dispoziţiilor art. 2.537 şi 2.539 C. civ., a invocat întreruperea termenului de prescripţie, dat fiind că, astfel cum a susţinut şi în faţa tribunalului, cu privire la aceeaşi sumă, a formulat în prealabil o cerere având ca obiect ordonanţă de plată, în dosarul primei instanţe regăsindu-se hotărârile pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarele nr. x/2018 şi y/2019

De asemenea, a susţinut netemeinicia soluţiei pronunţate pe fondul pretenţiilor, arătând că a răspuns reclamaţiilor pârâtei referitoare la modul de întocmire a facturilor, fiind înlăturate neregulile sesizate şi, totodată, aduse explicaţii cu privire la modul de tarifare, cu consecinţa informării pârâtei anterior chemării sale în judecată cu privire la obligaţiile de plată restante.

Verificând decizia atacată, se constată că instanţa de apel a reţinut sub aspectul prescripţiei că, prin raportare la dispoziţiile art. 2.517 şi 2.523 C. civ., dreptul reclamantei de a obţine obligarea pârâtei la plata sumei pretinse de 231.915,72 RON, a început să curgă la 13.04.2017, data emiterii facturii nr. x, când obligaţia de plată ar fi devenit exigibilă dacă factura ar fi fost corect întocmită şi s-a împlinit la 13.04.2020, anterior datei înregistrării cererii de chemare în judecată-12.06.2020, cu consecinţa prescrierii dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte suma indicată.

Aceleaşi argumente fuseseră reţinute anterior de către tribunal prin sentinţa apelată.

Înalta Curte reţine astfel că instanţa de apel s-a mărginit să preia ad literam motivarea primei instanţe, fără să fi prezentat în prealabil motivele de critică formulate de reclamantă şi, mai cu seamă, fără a expune analiza punctuală a criticilor ce i-au fost deduse, cu privire la stabilirea greşită a momentului care marchează începutul prescripţiei şi la incidenţa cauzei de întrerupere a cursului acesteia, în raport cu probele existente la dosarul cauzei. Practic, din hotărârea atacată nu rezultă argumentele în temeiul cărora au fost înlăturate susţinerile părţii.

Totodată, se reţine că, deşi reclamanta a formulat critici şi pe fondul cauzei, punând în discuţie temeinicia sentinţei din perspectiva soluţiei de respingere, ca neîntemeiate, a celorlalte pretenţii deduse judecăţii, instanţa de apel, s-a limitat la a expune apărările de fapt ale pârâtei din cuprinsul întâmpinărilor aflate la dosar şi considerentele primei instanţe referitoare la neconformitatea facturilor cu reglementările legale şi contractuale aplicabile, precum şi la lipsa comunicării acestora către pârâtă, omiţând să procedeze la o analiză concretă a pretenţiilor deduse judecăţii, a dispoziţiilor contractuale aplicabile, precum şi a probelor depuse în susţinerea acestor pretenţii.

Or, curtea de apel, în calitate de instanţă de prim control judiciar, în calea de atac devolutivă, faţă de motivele de apel cu care a fost învestită, era obligată să expună situaţia de fapt reţinută, astfel cum rezultă din ansamblul probelor administrate, să aprecieze probele, să analizeze dispoziţiile contractuale şi, prin raportare la temeiurile de drept incidente, să expună raţionamentul logico-juridic propriu în sprijinul soluţiei pronunţate, arătând, totodată, argumentele pentru care criticile părţii pot fi sau nu reţinute. Aceste elemente sunt indispensabile pentru ca partea să constate că instanţa s-a preocupat efectiv de situaţia factuală dedusă judecăţii.

Dimpotrivă, însuşindu-şi argumentaţia primei instanţe, instanţa de apel, a făcut abstracţie de motivele de apel invocate şi nu a răspuns acestora, ca şi cum apelul nu ar fi fost motivat, greşit reţinând că reclamanta nu a formulat veritabile critici împotriva considerentelor tribunalului, ci a reiterat susţinerile din faţa primei instanţe.

O astfel de motivare care ignoră aspectele de fapt şi de drept supuse spre examinare nu oferă însă niciun reper de analiză a raţionamentului logico-juridic al judecătorului fondului, pentru a verifica dacă soluţia de respingere a apelului se sprijină pe argumente de fapt şi de drept reţinute în considerarea susţinerilor formulate.

Aşa fiind, decizia recurată se impune a fi casată iar, în raport cu dispoziţiile art. 496 alin. (1) şi art. 497 teza I C. proc. civ., incidente în cauză, apelul va fi trimis spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, instanţa de apel va devolua cauza în considerarea motivelor de apel formulate, atât sub aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune, cât al fondului pretenţiilor, motive pe care le va analiza în concret şi va expune, prin raportare la probele administrate, propriul raţionament în susţinerea soluţiei.

Înalta Curte reţine, în continuare, că decizia instanţei de apel a fost atacată şi din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor referitoare la prescripţie, recurenta-reclamanta susţinând că, în cauză, potrivit art. 2.524 C. civ., termenul de prescripţie a început să curgă de la data scadenţei facturilor, şi nu de la data emiterii acestora, aşa cum greşit s-a reţinut.

Aceste critici, reîncadrate din oficiu în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în acord cu care casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, sunt întemeiate.

Instanţa de apel, ignorând să răspundă motivelor de apel, nu numai că a nesocotit exigenţele de motivare prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ci, în acelaşi timp, a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a regulilor de drept referitoare la începutul prescripţiei extinctive, cu consecinţa stabilirii în mod eronat a cursului prescripţiei în ceea ce priveşte dreptul material la acţiune al recurentei-reclamante.

Obligaţiile de plată constatate prin facturile de energie electrică pretinse de către recurenta-reclamantă sunt, ca natură juridică, obligaţii de a face.

Dispoziţiile privitoare la prescriţie aplicabile cauzei sunt cele ale C. civ., temeiul pretenţiilor deduse judecăţii fiind contractele-cadru de furnizare a energiei electrice încheiate la 17.02.2017.

În ceea ce priveşte începutul prescripţiei extinctive, regula generală consacrată de art. 2.523 C. civ. este în sensul că "Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască.", instanţa de apel reţinând eronat, întocmai ca şi prima instanţă, incidenţa acestor dispoziţii în cauză.

În cazul dreptului la acţiune în executarea obligaţiilor de de a face, astfel cum sunt şi obligaţiile de plată imputate intimatei-pârâte, dispoziţiile art. 2.524 alin. (1) C. civ. prevăd că "Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face, prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel s-o execute." De asemenea, potrivit art. 2.526 alin. (1) teza I C. civ., "Când este vorba despre prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devin exigibilă (...)."

Potrivit art. 6 din contractele-cadru încheiate de părţi la 17.02.2017, în conformitate cu modelul de contract pentru clienţii noncasnici aprobat prin Ordinul nr. 88/2015 al Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, facturile emise de furnizorul de ultimă instanţă vor fi achitate în termenul de scadenţă de 10 zile de la data emiterii, atât data emiterii facturii cât şi data scadenţei fiind înscrise pe factură.

Rezultă astfel că obligaţia de plată este exigibilă la data scadenţei facturii.

Prin urmare, se impune concluzia că, potrivit dispoziţiilor art. 2.524 alin. (1) şi art. 2.526 alin. (1) teza I C. civ., prescripţia dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte obligaţia de plată a facturii de energie electrică emise de recurenta-reclamantă începe să curgă la data scadenţei facturii, şi nu de la data emiterii, aşa cum greşit s-a reţinut prin considerentele deciziei atacate.

Conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în rejudecare, cu ocazia reanalizării prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei cu privire la suma de 231.915,72 RON, instanţa de apel urmează a avea în vedere şi dezlegarea dată acestei probleme de drept.

În cele din urmă, susţinerile recurentei-reclamante cu privire la situaţia de fapt dedusă judecăţii şi probele administrate în vederea dovedirii cererii, vizând temeinicia deciziei instanţei de apel, nu pot forma obiectul analizei în recurs, faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care impun examinarea numai a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1918/2022 din 12 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Raportat la soluţia de admitere a recursului şi casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată, cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă nu vor fi acordate în această etapă procesuală, acestea urmând a fi evaluate de instanţa de apel, în ansamblul cheltuielilor de judecată ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestei cereri faţă de cererea principală dedusă judecăţii şi în raport cu soluţia pronunţată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1918/2022 din 12 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 noiembrie 2023.