Commercial debt enforcement and apparent representation validity in supply contracts

Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 11 februarie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub număr de dosar x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 7809603,48 RON reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. x/14.12.2020 şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului dosar.

Prin întâmpinarea formulată la data de 31.03.2021, pârâtul B. S.A. a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a domnului C..

Prin întâmpinarea formulată la data de 13.05.2021, cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de chemare în garanţie, pârâtul C. a solicitat respingerea ca inadmisibilă în principiu a cererii de chemare în garanţie formulată de pârât.

Prin cererea precizatoare formulată la data de 13.05.2021, pârâtul a solicitat admiterea cererii de chemare în garanţie, astfel cum a fost formulată.

Prin încheierea din data de 25.06.2021, instanţa a admis în principiu cererea de chemare în garanţie.

Prin întâmpinarea formulată la data de 01.10.2021, chematul în garanţie C. a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1 din 6 ianuarie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 4595690 RON reprezentând debit datorat şi suma de 873181,1 RON reprezentând TVA aferentă debitului datorat; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 58293,7 RON reprezentând cheltuieli de judecată; s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B., ca neîntemeiată; s-a respins cererea chematului în garanţie de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe civile, au declarat apel reclamanta A. S.R.L., pârâtul B. şi chematul în garanţie C..

Prin decizia civilă nr. 1808 din 15 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelurile formulate de apelanta-reclamantă A. S.R.L., de apelantul-pârât B. şi de apelantul-chemat în garanţie C., ca nefondate, fiind respinse, totodată, şi cererile de cheltuieli de judecată, ca nefondate.

În termen legal, împotriva acestei decizii civile, pârâtul B. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, în principal trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, iar, în subsidiar, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată şi admiterea cererii de chemare în garanţie.

Recurentul-pârât a invocat în drept motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând că prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; că hotărârea este nemotivată, fiind o motivare generală, abstractă şi insuficientă a hotărârii, respectiv că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a susţinut, în esenţă, că în cadrul prezentului dosar, atât în fond, dar şi în apel, probatoriul solicitat în dovedirea cererii de chemare în judecată, dar şi a celei de chemare în garanţie, a fost respins în integralitate, cu excepţia înscrisurilor pe care le-a apreciat ca fiind insuficiente pentru a susţine cauza.

Recurentul-pârât a precizat că prin cererea de apel formulată au fost solicitate probe, asupra cărora instanţa de apel nu s-a pronunţat, fiind încălcate art. 22 C. proc. civ., producându-i-se astfel o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

Cu privire la omisiunea tribunalului de a se pronunţa asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, recurentul a apreciat că au fost interpretat de o manieră neîntemeiată de către Curtea de Apel instituţiile de drept civil care fac referire la calificarea unei excepţii ca fiind o apărare de fond, forma scrisă sau verbală în care se va susţine orice cerere şi a omis a avea în vedere că art. 224 C. proc. civ., nefiind totodată reţinute susţinerile acesteia cu privire la excepţie nici în încheierile interlocutorii şi nici în cuprinsul sentinţei.

A subliniat că normele încălcate privesc un interes public, nulitatea ce intervine fiind una absolută, în spiritul art. 174 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, recurentul a precizat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea legii, întrucât nu s-a dat eficienţă prevederilor art. 248, prin raportare la art. 237 C. proc. civ.

Reiterând cele susţinute în apel, recurentul-pârât arată că instanţa de fond nu a fost învestită cu un capăt de cerere care vizează obligativitatea la plata TVA-ului aferent debitului principal, astfel că soluţia de a constata necesitatea achitării sumei de 873181,1 RON reprezentând TVA aferent debitului, încalcă principiul disponibilităţii.

De asemenea, consideră că situaţia este asemănătoare şi în ceea ce priveşte lipsa unui capăt de cerere care să legitimeze instanţa de fond să constate că între părţi a fost încheiat un contract de furnizare. În cazul de faţă, deşi prin acţiunea introductivă nu a fost formulată de către reclamant solicitarea de a se constata că între părţi s-a născut, în mod valabil, un contract de furnizare, tribunalul a analizat această situaţie şi a stabilit cu autoritate de lucru judecat că a intervenit un asemenea acord de voinţă.

Contrar opiniei instanţei de apel, apreciază recurentul, reclamanta ar fi trebuit să solicite, în raport de art. 35 C. proc. civ. prin formularea unui capăt de cerere principal, constatarea existenţei unui drept rezultat din încheierea contractului de furnizare.

Totodată, solicită a se avea în vedere caracterul nefondat al soluţiei şi în ceea ce priveşte critica potrivit căreia raţionamentul judecătorului de la fond diferă chiar de solicitarea formulată de către reclamantă, prin acţiunea introductivă. Prin această critică a dorit să evidenţieze că este necesar să se stabilească momentul încheierii acordului de voinţă.

În opinia sa, este esenţial să se determine care este izvorul obligaţiei contractuale, iar emiterea facturii, în lipsa altor elemente de identificare, este în măsură să probeze întinderea prejudiciului şi existenţa unui acord de voinţă. Soluţia instanţei de fond este neclară, întrucât constată încheierea în mod valabil a acordului de voinţă, prin raportare la acele mail-uri, iar pe de altă parte, analizează răspunderea contractuală şi determină întinderea prejudiciului, numărul produselor livrate, valoarea acestora pentru fiecare bucată şi valoarea TVA-ului prin raportare la însemnările scriptice de pe factura-înscris pe care nu-l are în vedere în mecanismul creării acordului de voinţă.

Dacă factura nu este acceptată la plată înseamnă că reclamantul a stabilit, în mod unilateral, toate caracteristicile acordului de voinţă sau elemente definitorii ale contractului începând cu numărul produselor livrate, valoarea acestora şi peste voinţa iniţială a părţilor.

Naşterea unui acord de voinţă în mod legal şi complet, la momentul acceptării ofertei, în raport de art. 1196 C. civ., presupune existenţa în acel moment a unui acord de voinţă complet, care nu suferă modificări. Orice modificare ulterioară, care se abate de la înţelegerea iniţială a celor două părţi, poate interveni doar prin consens şi echivalează cu modificarea acordului iniţial.

S-a reţinut de instanţele de fond că voinţa consensuală a părţilor de a transmite şi de a achiziţiona aceste bunuri s-a născut în urma conversaţiilor purtate în mediul online, deşi din aceste conversaţii nu rezultă, fără echivoc, parametrii la care părţile s-au înţeles, cu privire la celelalte elemente obligatorii ale contractului.

Recurentul a mai susţinut ca fiind contradictorii statuările instanţei de apel sau lipsa identificării unor elemente de drept obligatorii pentru justa soluţionare a cauzei, sens în care a indicat a fi incident art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, a solicitat să se aibă în vedere că decizia este nemotivată, în sensul că nu se răspunde tuturor apărărilor pe care le-a invocat, situaţie ce se circumscrie noţiunii de proces echitabil, în condiţiile prevăzute de art. 6 din CEDO.

Instanţa de apel a acceptat teoria că instanţa de fond nu răspunde tuturor apărărilor, dar le-a calificat ca fiind nepertinente şi/sau şicanatorii, fără să detalieze cum s-a ajuns la această concluzie, sau în raport de ce criterii legale este făcută susţinerea.

Faţă de aceste aspecte, recurenta a apreciat că instanţa de fond a realizat o interpretare eronată a normelor de drept substanţial care reglementează momentul încheierii contractului, momentul modificării acordului de voinţă sau a stingerii acestuia, natura contractului de furnizare sau natura raportului juridic dintre părţi, situaţie ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A mai arătat recurenta, cu privire la reprezentantul legal a acesteia, că nu erau incidente dispoziţiile art. 1309 alin. (2) C. civ., din moment ce era de notorietate faptul că altă persoană era preşedintele partidului. Perfectarea unui acord de voinţă în forma menţionată de către instanţa de apel nu ar fi fost în măsură să respecte procedura operaţională privind angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor bugetare emisă de către Autoritatea Electoral Permanentă, situaţie ce evidenţiază imposibilitatea obiectivă de a încheia un contract în forma validată de către instanţa de judecată şi nu a invocării propriei culpe, aşa cum s-a apreciat în mod eronat de către Curte.

De asemenea, recurentul a apreciat că au fost interpretate în mod eronat prevederile art. 1188 C. civ., ale art. 1766 C. civ. şi art. 1186 C. civ., neconcordanţa între ceea ce s-a dorit a fi livrat şi ceea ce s-a primit denotând lipsa obiectului dedus contractului şi atrăgând neîncheierea în mod valabil a unui acord de voinţă.

În plus, susţine recurentul, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale, partea adversă neprobând incidenţa în cauză a acestei instituţii de drept sub aspectul demonstrării formei de vinovăţie, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate.

Totodată, recurentul-pârât criticat menţinerea soluţiei instanţei de fond vizând respingerea cererii de chemare în garanţie, considerând-o ca fiind contrară implicit ideii potrivit căreia ar interveni aparenţa reglementată de art. 1309 alin. (2) C. civ.

Astfel, arată recurentul, pe de o parte s-a susţinut încheierea în mod valabil a acordului de voinţă, iar pe de altă parte faptul că în virtutea sarcinilor pe care le-a avut în calitate de şef de campanie electorală, prin culpa sa, nu a creat prejudiciul pe care reclamanta îl solicita în prezenta cauză.

Solicită instanţei de recurs să remarce că disculparea persoanei chemate în garanţie se face pe ideea că alte două persoane ar fi cunoscut deciziile luate, ulterior instanţa de apel afirmând că acestea nu fac parte din categoria organelor statutare care ar fi trebuit să cunoască existenţa şi livrarea bunurilor, din acestea rezultând, în opinia recurentului, o motivare contradictorie a hotărârii.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-pârât B., invocată de invocată de intimata-reclamantă A. S.R.L. prin întâmpinare, în raport cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a o respinge, având în vedere că, prin cererea de recurs, au fost dezvoltate critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele care urmează:

În ceea ce priveşte invocarea motivului de recurs reglementat de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., se reţine că acest motiv de casare se referă la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, însă se constată ca fiind nefondate criticile recurentei subsumate acestui motiv de casare.

Sub un prim aspect, din perspectiva acestui motiv de casare, recurentul a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra probelor solicitate, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 22 C. proc. civ. şi cele art. 224 C. proc. civ., producându-i-se o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

Înalta Curte constată că soluţia respingerii probelor solicitate de recurentul- pârât s-a raportat la dispoziţiilor art. 258 C. proc. civ. şi cele ale art. 255 C. proc. civ., instanţa de apel apreciind că singurele probe utile pentru soluţionarea cauzei, prin raportare la obiectul cauzei şi susţinerile părţilor, sunt înscrisurile.

Contrar susţinerilor recurentului, respingerea probelor nu poate fi apreciată ca o încălcare a prevederilor art. 22 C. proc. civ. şi ale art. 224 din acelaşi cod, ştiut fiind că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, instanţa de recurs neputând proceda la reevaluarea materialului probator.

Apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanţei să conchidă că probatoriul solicitat şi respins de prima instanţă nu putea conduce la dezlegarea cauzei sau la dovedirea unor aspecte suplimentare cu privire la situaţia de fapt din cauză, având în vedere că probele solicitate de pârât urmau să probeze aspecte fără relevanţă pentru dezlegarea pricinii.

Simpla nemulţumire a recurentului cu privire la faptul că instanţa a considerat că singura probă utilă este cea cu înscrisuri, nu poate conduce per se la concluzia încălcării dispoziţiilor legale, judecătorul fiind singurul care apreciază asupra necesităţii administrării unei probe.

În ceea ce priveşte pretinsa omisiune a tribunalului de a se pronunţa asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, se constată că instanţa de prim control judiciar a analizat situaţia invocată de către pârât şi a constatat că excepţia nu a fost invocată şi susţinută de parte, prin reprezentant convenţional, la termenul indicat, aceasta dezvoltând critici pe fond cu privire la cererea şi modalitatea de formare a raportului juridic.

Aşa fiind, pornind de la cadrul legal instituit de prevederile art. 245 C. proc. civ., instanţa de apel a constatat că, în cauză, soluţionarea excepţiei invocate de către pârât echivalează cu însăşi soluţionarea fondului dreptului dedus judecăţii, întrucât instanţa de judecată trebuie să constate şi a constatat încheierea unui contract de furnizare între cele două părţi şi neexecutarea obligaţiei de plată a produselor de către B..

Prin urmare, nu se poate vorbi de o încălcare a prevederilor art. 248 C. proc. civ., şi nici nu rezultă o neregularitate procedurală care să atragă nulitatea hotărârii, în condiţiile art. 174 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că nu poate fi primită nici critica prin care se susţine o încălcare a principiului disponibilităţii, prin faptul că instanţa de fond nu a fost învestită şi cu un capăt de cerere care vizează obligarea la plata TVA-ului aferent creanţei datorate şi, în mod similar, lipsa unui capăt de cerere care să legitimeze instanţa de fond să constate că între părţi a fost încheiat un contract de furnizare.

Aceasta întrucât, instanţa de apel, faţă de limitele în care reclamanta a înţeles să învestească prima instanţă şi să-şi argumenteze pretenţiile, verificând aplicarea legii de către instanţa de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acţiunii, în limitele în care apelanţii au înţeles să învestească instanţa de control judiciar şi să-şi argumenteze susţinerile, a conchis că prima instanţă s-a pronunţat în limitele învestirii, întrucât constatarea existenţei unui alt preţ decât cel menţionat în factura fiscală invocată, conducea prin sine însăşi şi la stabilirea TVA-ului aferent.

De asemenea, raportat la susţinerea lipsei unui capăt de cerere care să legitimeze instanţa de fond să constate că între părţi a fost încheiat un contract de furnizare, în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel a fi incidentă în speţă teza a II-a a art. 35 C. proc. civ., care stabileşte în mod expres caracterul subsidiar al cererii în constatare, faţă de cererea în realizare, în speţă, fiind evident că reclamanta nu ar fi avut interes să sesizeze instanţa de judecată cu solicitarea de a constata existenţa unui contract de furnizare încheiat între cele două părţi, din moment ce avea deschisă calea acţiunii în realizare, respectiv neîndeplinirea unei obligaţii contractuale de către B..

Contrar susţinerilor recurentului, hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b C. proc. civ., întrucât argumentat şi legal motivat, instanţa de prim control judiciar a dat o soluţie corectă litigiului dedus judecăţii pe baza probelor administrate, în raport de situaţia de fapt stabilită, nefiind incident nici motivul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel nu a răspuns tuturor apărărilor invocate de aceasta, că statuările instanţei de apel sunt contradictorii şi nu au fost identificate elemente de drept obligatorii pentru justa soluţionare a cauzei.

Motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Este de necontestat faptul că instanţa de apel poate să-şi însuşească motivarea primei instanţe, dacă situaţia de fapt şi apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speţă. Aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci îi dă dreptul apelantului de a repune în discuţie faptele, instanţa de apel fiind obligată, la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

Împrejurarea că recurentul este nemulţumit de argumentele şi soluţia pronunţată în cauză nu determină incidenţa niciuneia dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: absenţa motivării, contradicţia argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Înalta Curte subliniază că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Este de amintit că în jurisprudenţa sa constantă, CEDO a arătat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecăţii a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Examinarea deciziei atacate conduce Înalta Curte spre concluzia că instanţa de apel a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat şi care conduce logic la soluţia adoptată, astfel cum reiese din considerentele expuse în hotărârea recurată, ceea ce exclude atât ipoteza insuficientei motivări, cât şi pe cea a contradictorialităţii motivării ori a lipsei de legătură a acesteia cu specificul cauzei.

Se constată că instanţa de prim control judiciar a răspuns tuturor motivelor de apel cu care a fost învestită, a examinat problema de fond supusă judecăţii, a efectuat o analiză şi o motivare concretă cu privire la raporturile juridice dintre părţi, cercetând în mod efectiv problemele esenţiale care au fost supuse analizei prin motivele de apel formulate.

Raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care statuează că se poate cere casarea unei hotărâri când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte apreciază că acest motiv nu este fondat, cu privire la susţinerile recurentei şi speţa dedusă judecăţii.

Astfel, încălcarea legii presupune refuzul aplicării normei juridice sau interpretarea greşită a unei prevederi legale. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar şi precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Dacă interpretarea greşită a legii presupune că textul legal incident speţei este susceptibil de interpretări contrarii, iar prin hotărârea atacată instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond şi/sau de apel.

Acest motiv de casare a fost invocat susţinându-se de către recurent că în cauză nu erau incidente prevederile art. 1309 alin. (2) C. civ.: "or, instanţa de apel a reţinut în mod corect aplicabilitatea acestui text de lege care atestă că, dacă prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terţul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta şi că acţionează în limitele puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala faţă de terţul contractant de lipsa puterii de reprezentare".

Or, instanţa de prim control judiciar a redat pe larg modalitatea în care s-au derulat relaţiile contractuale, persoanele implicate şi modalitatea de executare a contractului, concluzionând în mod corect că mandatul cel puţin aparent a existat, terţul cocontractant (reclamanta) fiind îndreptăţit să se fondeze pe puterea de reprezentare alegată pentru a executa partea sa din contract şi a cere executarea contraprestaţiei (plata preţului).

Cum în mod legal a apreciat şi instanţa de apel, nu poate fi reţinută în cauză nici susţinerea că un astfel de contract ar fi încălcat Procedura operaţională privind angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor bugetare emise de către Autoritatea Electorală Permanentă, aspect ce ar rezulta inclusiv din informaţiile publicate de către AEP, întrucât o astfel de alegaţie reprezintă o invocare a propriei culpe, aspect expres interzis de principii elementare de drept (nemo auditur propriam turpitudinem allegans).

Totodată, în mod greşit recurentul se prevalează de o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 1188 C. civ., ale art. 1766 C. civ. şi art. 1186 C. civ. în condiţiile în care instanţa de apel a constatat că pârâta nu a indicat în concret o încălcare a acestor articole ce privesc formarea contractelor prin corespondenţă (locul şi momentul acesteia, respectiv caracteristicile ofertei de a contracta).

Pentru ca susţinerile recurentului să poată fi analizate din perspectiva unui motiv de casare, este necesar nu numai ca titularul recursului să indice norma de drept material sau procedural pretins a fi fost nesocotită/încălcată/interpretată eronat, ci acesta trebuie să arate, în concret, şi în ce mod instanţa de apel a nesocotit acea normă, dezvoltând critici de nelegalitate care să vizeze efectiv considerentele deciziei recurate, însă, în cauză, nu s-a procedat în acest mod.

Simpla alegaţie că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale, întrucât partea adversă nu a probat incidenţa în cauză a acestei instituţii de drept sub aspectul demonstrării formei de vinovăţie, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate, fără a oferi o minimă argumentaţie în drept care să situeze susţinerile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu este de natură să ducă la admiterea recursului.

Apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanţei să conchidă ca fiind îndeplinite aceste condiţii, cât timp obligaţia reclamantei a fost îndeplinită, pârâta avea obligaţia de a plăti preţul, simpla neîndeplinire prezumând, în domeniul răspunderii contractuale, culpa (vinovăţia) şi constituind ilicit contractual; că prejudiciul este rezultat din lipsa sumelor datorate în patrimoniul reclamantei, iar legătura de cauzalitate este directă, rezultând din însăşi faptul ilicit (neplata obligaţiei contractuale).

În ceea ce priveşte critica privind respingerea cererii de chemare în garanţie, susţinerile recurentului-pârât prezentate de acesta drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Nu în ultimul rând, având în vedere că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv, se constată că motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal, recurentul urmărind, prin reluarea criticilor cenzurate de instanţa de apel, o nouă verificare şi interpretare a celor susţinute în faţa instanţei de apel.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., invocate de recurent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 1808 din 15 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, menţinând hotărârea recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţi.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 1808 din 15 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2023.