Guaranty fund fails in liability suit against former director; resolution required, appeal dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 12 ianuarie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub număr de dosar x/2021, şi precizată la 15 februarie 2021, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 1.219.286 RON, din care 371.087 RON - conform celor constatate în Raportul de Control al Curţii de Conturi a României nr. 138598/05.11.2020, (punctul III.3.3., subpct. 3.3.1), 428.130 RON - estimată de reclamantă în baza constatărilor Curţii de Conturi a României la pct. 3.3.3 din Raport, 15.500 RON - încasată ilegal de la B. pentru zilele de concediu neefectuate şi 211.316 Iei - conform controlului efectuat la B. de către Serviciul Conformitate şi Protecţia Datelor cu Caracter Personal din cadrul reclamantei, precum şi la plata dobânzii penalizatoare legale, calculate de la data achitării sumelor menţionate până la restituirea acestora, cu cheltuieli de judecata.

Prin sentinţa civilă nr. 1217 din 27 mai 2022, Tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului cu privire la capetele de cerere întemeiate pe răspunderea civilă contractuală, având ca obiect recuperarea sumelor de 371.087 RON, 428.130 RON şi 211.316 RON şi a respins în consecinţă aceste capete de cerere ca fiind formulate de o persoană fără calitate procesuală activă, a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţia lipsei de interes, invocate prin întâmpinare, în ceea ce priveşte petitul întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 15.500 RON, împreună cu dobânda legală penalizatoare şi a obligat reclamanta să achite pârâtului suma de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, solicitând schimbarea în tot a sentinţei, în sensul admiterii cererii astfel cum a fost precizată.

Prin decizia civilă nr. 1839 din 22 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de apelantul reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN împotriva sentinţei civile nr. 1217 din data de 27.05.2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimatul pârât A., ca nefondat; a obligat apelantul la plata către intimat a sumei de 6500 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată constând în taxele judiciare de timbru achitate în fond, apel şi recurs.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a prevederilor legale cuprinse în art. 152 şi 155 din Legea nr. 31/1990 şi art. 2017-2024 C. civ. pentru prejudiciul indicat la pct. 1, 2 şi 4 şi în art. 16 şi art. 1.357 din C. civ. pentru prejudiciul indicat la pct. 3.

Răspunderea contractuală este definită ca fiind obligaţia debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor născute dintr-un contract valabil încheiat.

În jurisprudenţă, termenul de răspundere civilă delictuală evidenţiază consecinţele negative, survenite în cazul comiterii unor fapte ilegale de către o persoana fizică sau persoană juridică.

În cazul răspunderii contractuale, condiţia ce se referă la existenţa culpei debitorului este prezumată prin simplu fapt al neexecutării obligaţiei sau a executării necorespunzătoare a obligaţiei asumate prin contractul încheiat între părţi. În speţa de faţă, problema care trebuie tranşată este dacă era necesară o hotărâre AGA pentru formularea prezentei acţiuni în răspundere.

Instanţa de apel afirmă că reglementarea de la art. 155 alin. (5) din Legea 31/1990 nu îşi găseşte aplicare doar în situaţia în care demersul ar viza un administrator in funcţie, fără a justifica această concluzie.

În concret, interpretând gramatical norma juridică în discuţie:

"Dacă acţiunea se porneşte împotriva directorilor, aceştia sunt suspendaţi de drept din funcţie până la rămânerea definitivă a hotărârii", aceasta nu conţine vreo conjuncţie care să conducă la ideea ca textul îşi găseşte aplicare şi în situaţia în care nu mai exista raporturi juridice între societate şi pârât la momentul formulării acţiunii.

Astfel, în mod logic, dacă legiuitorul ar fi avut în vedere că acţiunea în răspundere să aparţină AGA indiferent dacă directorul se afla sau nu în funcţie ar fi prevăzut: Dacă directorii împotriva cărora se porneşte acţiunea se afla in funcţie, aceştia sunt suspendaţi de drept până la rămânerea definitivă a hotărârii. Or, din interpretarea art. 155 din Legea 31/1990, rezultă că legiuitorul se referă la directorii în funcţie la data formulării acţiunii, aceasta fiind raţiunea pentru care operează suspendarea de drept a mandatului de director şi desemnarea persoanei care să exercite acţiunea în numele societăţii.

Recurentul-reclamant arată că intimatul-pârât nu mai era în funcţie la data formulării acţiunii, decizia de atragere a răspunderii fiind ulterioară încetării mandatului, astfel că nu poate opera lipsa calităţii procesuale active a societăţii în promovarea acţiunii în atragerea răspunderii şi nici necesitatea desemnării de către AGA a unei persoane însărcinate să exercite acţiune în justiţie. Rezultă că, pentru ipoteza în care se exercita acţiunea în justiţie îndreptată împotriva altor persoane decât cele având drept de reprezentare a societăţii, aceasta se introduce de către societate prin reprezentantul său legal de la data introducerii acţiunii, conform regulilor generale privind reprezentarea societăţii.

Susţine că instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe un raţionament greşit.

Or, o atare concluzie rezultă din interpretarea art. 155 alin. (1) prin corelare cu art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, întrucât intimatul-pârât la 12.01.2021 nu mai deţinea calitatea de director. În consecinţă, faţă de dispoziţiile statutare care îi conferă directorului general dreptul de a reprezenta societatea în justiţie, concluzia privind necesitatea unei hotărâri AGA în acest sens este superfluă.

Nesocotirea prevederilor legale cuprinse în art. 152, 155 din Legea nr. 31/1990 şi art. 16, art. 1.357 şi art. 2017-2024 C. civ., în dezlegarea dată de către instanţa de apel cu privire la faptul că pentru introducerea acţiunii în răspundere civilă contractuală era necesară o hotărâre A.G.A.

Fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu se circumscrie obligaţiei generale de a nu păgubi pe altul, iar principiul consacrat de art. 1357 C. civ. constă în acea regulă de drept potrivit căreia cei lezaţi printr-un fapt prejudiciabil pot exercita acţiunea in despăgubire pentru a obţine repararea prejudiciului suferit. Consideră că instanţa de apel ar fi trebuit să judece în spiritul şi litera legii.

Intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul declarat, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că este nefondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce urmează:

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care pot fi invocate atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Sub un prim aspect, recurentul a invocat interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 pentru prejudiciul indicat la pct. 1, 2 şi 4, susţinând că acest text de lege nu poate fi aplicat ipotezei în care se atrage răspunderea fostului director general, ci doar în situaţia directorului general aflat în exerciţiul mandatului.

Prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată din oficiu, şi a respins cererea de chemare în judecată, având în vedere lipsa calităţii procesuale active, soluţie menţinută prin respingerea apelului.

Prin hotărârile pronunţate în cauză, instanţele devolutive au statuat în sensul că cererea de chemare în judecată este nulă pentru lipsa dovezii calităţii directorului general de reprezentant al societăţii, întrucât nu a intervenit o hotărâre a adunării generale a acţionarilor privind promovarea acţiunii în răspundere împotriva foştilor directori generali ai societăţii şi desemnarea unei persoane care să o exercite în justiţie.

În recursul de faţă, disputa litigioasă poartă asupra incidenţei în cauză a art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, recurentul invocând interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a acestei norme legale.

În concret, chestiunea de drept ce se impune a fi tranşată este aceea dacă şi declanşarea acţiunilor în răspundere împotriva foştilor directori trebuie aprobată de adunarea generală a societăţii, or, încuviinţarea de către aceasta din urmă este impusă de legiuitor numai în cazul acţiunilor în răspundere îndreptate împotriva directorilor în funcţie ai societăţii.

Recurenta-reclamantă a susţinut, pe tot parcursul procesului, inaplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 conform cărora "Acţiunea în răspundere contra fondatorilor, administratorilor, directorilor, respectiv a membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere, precum şi a cenzorilor sau auditorilor financiari, pentru daune cauzate societăţii de aceştia prin încălcarea îndatoririlor lor faţă de societate, aparţine adunării generale, care va decide cu majoritatea prevăzută la art. 112"; în conformitate cu alin. (2) al aceleiaşi norme de drept, "Adunarea generală desemnează cu aceeaşi majoritate persoana însărcinată să exercite acţiunea în justiţie".

În apel, reclamantul a susţinut că art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 se aplică doar directorilor aflaţi în funcţie ai unei societăţi, iar nu persoanelor care au deţinut la un moment dat această funcţie.

Cu privire la această critică, instanţa de apel a apreciat că, în absenţa oricărei distincţii prevăzute de textul de lege menţionat, condiţia impusă de acesta îşi găseşte aplicarea indiferent dacă persoana împotriva căreia se porneşte acţiunea în răspundere pentru fapte săvârşite în perioada mandatului de administrator mai deţinea sau nu această calitate la momentul sesizării instanţei.

Prin urmare, legea nu interzice formularea acţiunii în răspundere împotriva unui fost administrator în această calitate, ci atribuie legitimare procesuală activă pentru formularea unei astfel de acţiuni societăţii înseşi, prin organul său de decizie, şi anume adunarea generală a acţionarilor.

Dacă s-ar primi interpretarea propusă de reclamant, s-ar ajunge la situaţia eludării cu uşurinţă a prevederilor art. 155 alin. (1) din lege, prin revocarea directorilor de către consiliul de administraţie, care poate avea loc oricând, conform art. 1431 alin. (4) din lege, urmată de promovarea acţiunii în răspundere în absenţa unui mandat din partea adunării generale acordat în acest sens.

Este adevărat că pentru situaţia în care acţiunea este îndreptată împotriva unui director în funcţie, art. 155 alin. (5) din lege prevede că acesta va fi suspendat de drept până la rămânerea definitivă a hotărârii, însă reglementarea acestei ipoteze nu conduce la concluzia că textul şi-ar găsi aplicare doar în situaţia în care demersul ar viza un administrator în funcţie, în timp ce în cazul acţiunii formulate împotriva unui fost administrator, dar pentru fapte îndeplinite în timpul mandatului, promovarea acesteia ar fi lăsată exclusiv la latitudinea directorului general, în condiţiile art. 1432 alin. (4) din lege, în calitatea sa de reprezentant al societăţii.

În recurs, recurentul-reclamant a reluat această critică, susţinând că din coroborarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) cu cele ale art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990 rezultă că necesitatea unei hotărâri a adunării generale a societăţii este incidentă doar în ipoteza atragerii răspunderii directorului aflat în exerciţiul mandatului, nu şi fostului director.

Înalta Curte constată că această critică este nefondată urmând a fi respinsă, având în vedere că instanţa de apel a analizat susţinerile reclamantului şi a dat un răspuns argumentat interpretării oferite cu privire la aplicarea acestui text de lege şi directorului căruia i-a încetat mandatul. În recurs, se observă că recurentul-reclamant nu aduce critici noi hotărârii atacate, prin raportare la considerentele care susţin soluţia instanţei de prim control judiciar, ci doar reiterează motivul de apel, fără a critica în concret dezlegarea dată de către instanţa de apel.

Înalta Curte validează raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia, în enumerarea prevăzută la art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, nu există o distincţie între directori în funcţie şi foşti directori.

Se constată că argumentul invocat de reclamant nu poate fi primit, faţă de modalitatea de formulare a prevederilor art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, constatându-se că acest text de lege nu se referă doar la administratori sau directori, ci şi, la fondatori, cenzori sau auditori financiari. În cazul acestora nu ar exista niciun impediment pentru ca societatea să acţioneze în justiţie prin organele sale obişnuite, însă, cu toate acestea, legea arată că acţiunea aparţine adunării generale, la fel ca în cazul directorilor sau administratorilor.

Prin urmare, nu este vorba numai despre necesitatea deblocării anumitor situaţii, ci şi despre faptul că, date fiind implicaţiile acestei acţiuni, legiuitorul a considerat necesar ca ea să aparţină adunării generale.

Totodată, se constată că, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) cu cele ale art. 155 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, concluzia care rezultă este că declanşarea acţiunii în răspunderea unui fost director trebuie aprobată de către adunarea generală.

Prin urmare, instanţa de recurs observa că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 reglementează ipoteza generală, pentru toţi directorii societăţii, aflaţi în funcţie sau nu, în timp de dispoziţiile art. 155 alin. (5) din aceeaşi lege reglementează efectele juridice produse de demararea acţiunii în răspundere în cazul special al directorilor care sunt în funcţie.

În cauză, acţiunea a fost introdusă de directorul general al societăţii, în baza calităţii sale de reprezentant al acesteia, în absenţa unei hotărâri a adunării generale care să aprobe introducerea acţiunii.

În aplicarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, corect au reţinut instanţele de fond că formulării generale a textului cu privire la acţiunea în răspundere contra directorilor îi corespunde o aplicare generală, neputând fi făcute distincţii ce nu sunt prevăzute de lege.

O altă critică invovată de recurenta-reclamantă se referă la faptul că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 2017-2024 din C. civ. privind mandatul.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de nelegalitate prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că acest motiv de casare a fost invocat omisso medio, aceste aspecte nefiind sesizate în apel.

Fiind susţinute pentru prima dată în calea extraordinară de atac pendinte, deşi ele puteau fi sesizate în controlul de fond realizat prin mijlocirea apelului, sancţiunea prefigurată de lege este aceea că, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., ele nu pot fi primite de instanţa care judecă recursul.

Prin urmare, aceste critici vor fi înlăturate din cadrul examenului de legalitate a deciziei recurate.

De asemenea, recurentul nu aduce niciun argument cu privire la critica privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 16 şi art. 1357 din C. civ. pentru prejudiciul indicat la pct. 3.

În mod corect, curtea de apel a apreciat că nu pot fi primite aceste critici ce privesc soluţia asupra cererii de atragere a răspunderii intimatului-pârât pe temei delictual, pentru nerespectarea obligaţiei de loialitate faţă de societate, prin solicitarea şi obţinerea compensării în bani a zilelor de concediu neefectuate.

Faţă de argumentele arătate, instanţa supremă constată că, în cauză, criticile recurentului-reclamant întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, raportat la faptul că instanţa de apel a argumentat în mod corect soluţia pronunţată arătând motivele pentru care a validat soluţia şi raţionamentul primei instanţe cu privire la respingerea cererii de chemare în judecată ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1839 din 22 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatului privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acestuia, în sensul obligării recurentei-reclamante Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN la plata sumei de 10.000 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, către intimatul-pârât A., conform înscrisurilor doveditoare aflate la 136-137 din dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1839 din 22 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN la plata sumei de 10.000 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2023.