Director's liability for releasing performance bond contingent on unproven contractor breach

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2023

Deliberând asupra cererii de recurs de faţă, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 29.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtul B., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 442.631,71 RON, reprezentând prejudiciul provocat reclamantei în calitate de fost administrator statutar, prin încălcarea obligaţiilor sale de gestiune şi bună administrare a activităţii reclamantei în raporturile contractuale cu antreprenorul C. S.R.L., cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 180/C din 6 mai 2022, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

3. Hotărârea instanţei de apel

Împotriva acestei hotărâri, a delarat apel reclamanta, solicitând schimbarea în tot a sentinţei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, prin decizia civilă nr. 2106/Ap din 21 decembrie 2022, a respins apelul formulat de A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 180/C/06.05.2022 pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2021.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Braşov, în temeiul art. 497 C. proc. civ., cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la obligaţia administratorului de exercitare a mandatului cu diligenţa pe care o manifestă în propriile afaceri, prevăzută de art. 2018 C. civ. coroborat cu art. 73 din Legea nr. 31/1990 şi la răspunderea civilă contractuală a administratorului, conform art. 1350 C. civ.

În acest sens, recurenta a arătat că răspunderea administratorului se poate angaja prin cercetarea unor fapte diferite de cele care eventual i-ar fi fost imputate antreprenorului, fapte care există independent de atragerea unei eventuale răspunderi a antreprenorului.

În cauză, fapta dedusă judecăţii constă exclusiv în încălcarea contractului de mandat de către propriul administrator, prin încheierea procesului-verbal de recepţie finală din 17 februarie 2020, precum şi a înscrisului denumit Notă de Precizare din 25 ianuarie 2018, faptă care a condus la pierderea dreptului societăţii de a pretinde emolumentul garanţiei de bună execuţie aferente contractului de antrepriză semnat cu terţul antreprenor, C. S.R.L..

Raportat la acest cadru procesual, recurenta consideră că sunt greşite considerentele instanţei de apel conform cărora recurenta nu ar fi dovedit "premisa care stă la baza acţiunii sale, anume că terţul antreprenor era culpabil de neexecutarea/executarea necorespunzătoare a contractului", dat fiind că instituţia juridică incidentă şi dedusă judecăţii nu impunea analiza raportului juridic dintre societate şi un terţ, pentru a soluţiona raportul juridic dintre societate şi propriul administrator.

Referitor la încălcarea prevederilor care reglementează condiţiile cerute pentru atragerea răspunderii fostului său administrator, recurenta a arătat că fapta ilicită constă în nerespectarea obligaţiei de exercitare a mandatului cu diligenţa pe care o manifestă în propriile afaceri.

Astfel, s-a arătat că asumarea unor angajamente străine poziţiei sale publice, cu referire la actele încheiat de intimat la datele de 07.10.2019, 30.10.2019 şi 12.12.2019, a pus societatea în ipostaza de a pierde emolumentul garanţiei de bună execuţie constituite de antreprenor şi posibilitatea imputării asupra acesteia penalităţile de întârziere datorate de antreprenor pentru lucrările neconforme.

În aceste condiţii, recurenta consideră că este irelevant pentru raportul juridic dedus judecăţii dacă societatea a ales sau nu să se îndrepte împotriva antreprenorului pentru recuperarea unui eventual prejudiciu, întrucât semnătura propriului administrator îi este opozabilă în raporturile cu terţii, iar încălcarea normelor bunei administrări a societăţii se rezolvă prin soluţionarea conflictului dintre societate şi propriul administrator, nu prin formularea unei acţiuni împotriva partenerului contractual.

Referitor la prejudiciu, recurenta a arătat că acesta constă în suma de 442.631,71 RON, reprezentând emolumentul garanţiei de bună execuţie eliberate societăţii C. S.R.L. la data de 8 aprilie 2020, cu privire la care, iniţial s-a prevăzut că va fi indisponibilizată pentru o perioadă de 24 de luni ulterior recepţiei finale, iar după semnarea notei de precizare s-a stabilit că va fi indisponibilizată pentru o perioadă de 24 luni anterior recepţiei finale

Totodată, recurenta a arătat că sunt îndeplinite cerinţele referitoare la existenţa legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi a culpei, întrucât pierderea patrimonială constând în contravaloarea garanţiei de bună execuţie a fost posibilă doar ca urmare a deciziei unilaterale a fostului administrator, care trebuia să depună aceleaşi diligenţe în executarea mandatului, pe care le-ar fi depus în privinţa propriilor afaceri.

III. Apărarea intimatului

Intimatul- pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

IV. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de soluţionare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 15 mai 2023 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, iniţial, la data de 19 octombrie 2023, preschimbat ulterior din oficiu pentru data de 26 octombrie 2023, cu citarea părţilor.

V. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce succed.

În cauza de faţă, instanţele au fost învestite cu soluţionarea unei acţiuni în pretenţii, prin intermediul căreia reclamanta A. S.R.L. a solicitat angajarea răspunderii fostului administrator statutar, pârâtul B., pentru încălcarea obligaţiilor de gestiune şi bună administrare a societăţii, în raporturile contractuale cu antreprenorul C. S.R.L.

În concret, s-a susţinut că fapta ilicită imputată pârâtului, constând în încheierea Procesului-verbal de recepţie finală din 17.02.2020 şi a Notei de precizare din 25.01.2018, a condus la pierderea dreptului societăţii reclamante de a mai pretinde executarea garanţiei de bună execuţie aferente contractului de antrepriză semnat cu terţul antreprenor C. S.R.L. şi imputarea asupra acesteia a penalităţilor de întârziere datorate de antreprenor pentru neîndeplinirea obligaţiei de a înlătura deficienţele constatate asupra lucrărilor executate.

Reţinând că premisa litigiului o constituie existenţa răspunderii contractuale a antreprenorului pentru modul defectuos în care acesta a executat contractul de antrepriză, precum şi faptul că reclamanta nu a dovedit îndeplinirea acestei premise, respectiv faptul că terţul antreprenor era culpabil pentru neexecutarea/executarea necorespunzătoare a contractului, instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe, de respingere a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Reclamanta critică decizia curţii de apel susţinând că aceasta a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material (pct. 8 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ.), cu referire la art. 2018 din C. civ., coroborat cu art. 73 din Legea nr. 31/1990 şi art. 1350 din C. civ.

Subsumat motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă susţine că răspunderea antreprenorului se poate angaja prin cercetarea unor fapte diferite de cele care, eventual, ar putea fi imputate antreprenorului, astfel încât nu se poate pune semnul egalităţii între răspunderea terţului antreprenor şi cea a administratorului statutar.

Critica nu este întemeiată.

Fără a contesta justeţea, la nivel teoretic, a susţinerilor recurentei-reclamante, se constată că acestea nu îşi găsesc suport în situaţia de fapt pe care partea a înţeles să o deducă judecăţii şi care conturează cadrul procesual în prezentul litigiu, din perspectiva obiectului şi a cauzei.

Astfel, pretinzând angajarea răspunderii contractuale a administratorului statutar pentru săvârşirea unor fapte care au condus la pierderea dreptului recurentei-reclamante de a pune în executare garanţia constituită în favoarea acesteia de terţul antreprenor C. S.R.L. în temeiul unui contract de antrepriză încheiat între cele două societăţi, recurenta trebuie să facă dovada că era îndreptăţită să reţină acea garanţie, ceea ce, în mod evident, implică stabilirea existenţei şi întinderii răspunderi contractuale a antreprenorului, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel.

Legătura de interdependenţă între cele două tipuri de răspundere, cea mandatarului pentru neexecutarea corespunzătoare a mandatului şi cea a antreprenorului, pentru neexecutarea corespunzătoare a contractului de antrepriză, este consecinţa faptului că prejudiciul pretins produs prin fapta mandatarului, a constat în pierderea posibilităţii de a mai executa garanţia constituită de terţul antreprenor.

Or, pentru a se analiza în ce măsură încheierea celor două acte de către intimatului-pârât, care au permis eliberarea către antreprenor a garanţiei de bună execuţie, a fost de natură să producă prejudiciul invocat şi, ca atare, au fost contrare intereselor societăţii, trebuia dovedit faptul că antreprenorul nu şi-a îndeplinit corespunzător obligaţiile asumate prin contractul de antrepriză, astfel că nu era îndreptăţit să obţină restituirea garanţiei constituie.

Rezultă, aşadar, că analiza raportului juridic dintre societate şi propriul administrator impunea cu necesitate analiza raportului juridic dintre societate şi terţul antreprenor.

În cauză, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, răspunderea contractuală a antreprenorului nu a făcut obiectul învestirii instanţelor şi, ca atare, nu s-a cercetat în cadrul litigiului pendinte, în acord cu prevederile art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., care consacră principiul disponibilităţii în procesul civil.

Referitor la criticile prin care recurenta-reclamantă reclamă încălcarea prevederilor art. 2018 C. civ., care reglementează diligenţa cerută mandatarului în executarea mandatului, Înalta Curte constată că nu pot fi primite, întrucât verificarea întinderii culpei mandatarului constituie o operaţiune subsecventă în raport cu stabilirea existenţei faptei ilicite şi a prejudiciului.

În cauză, instanţa de apel a constatat că, nefiind dovedite condiţiile angajării răspunderii contractuale a terţului antreprenor, nu se poate susţine că societatea ar fi suferit un prejudiciu prin încheierea actelor care au permis eliberarea garanţiei de bună execuţie către acesta şi, implicit, că actele încheiate de către pârât ar fi fost contrare intereselor societăţii.

Pe de altă parte, întemeindu-se pe probatoriul administrat în cauză, instanţa de apel a arătat că nu s-a dovedit prejudiciul susţinut de reclamantă.

Întrucât concluzia instanţei de apel referitoare la existenţa legăturii de interdependenţă între cele două răspunderi a fost validată pentru argumentele expuse anterior, iar constatările de fapt ale instanţei de apel nu pot fi cenzurate în recurs, faţă de limitele în care se exercită controlul de legalitate pe această cale, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că devin irelevante criticile referitoare la întinderea răspunderii mandatarului cu titlu gratuit.

Astfel, în condiţiile nu se verifică afirmaţia potrivit căreia faptele imputate pârâtului au fost contrare intereselor societăţii, în absenţa dovedirii efectelor produse de acestea asupra patrimoniului societăţii, nu se mai impune verificarea diligenţei intimatului pârât în executarea mandatului.

Faţă de cele expuse, reţinând netemeinicia motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

Văzând că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2106/AP din 21 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 octombrie 2023.