Counter-guarantee eligibility: Res judicata effect on mandatory verification of imminent insolvency under Law No. 85/2006

Şedinţa publică din data de 6 februarie 2024

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la data de 23 februarie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, a chemat în judecată pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., solicitând obligarea acestuia la plata contragaranţiei în cuantum de 1.114.236,56 RON, aferente garanţiei acordate de reclamant în favoarea A. S.A. în baza scrisorii de garantare nr. 853/05.11.2010, pentru Beneficiarul B. S.R.L., sumă la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculată de la data de 10.06.2020, data împlinirii termenului de plata de 90 zile calendaristice şi până la data plăţii efective a sumei datorate.

Prin sentinţa civilă nr. 1959 din 8 iulie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN.

Prin decizia civilă nr. 260 din 22 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins apelul, ca nefondat.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat faptul că în mod nelegal a fost reţinută puterea de lucru judecat a hotărârilor din dosarul nr. x/2016, care au vizat acordarea unei alte contragaranţii, în temeiul unui al contract de garantare şi o altă situaţie de fapt, nefiind făcută dovada identităţii de chestiune litigioasă.

Mai mult, soluţia din dosarul nr. x/2016 a avut în vedere situaţia beneficiarului la data de 05.08.2010, în timp ce dosarul pendinte se referă la situaţia acestuia, pe baza unor alte calcule, de la 15.11.2010.

A apreciat astfel recurentul-reclamant că în mod greşit s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., precum şi că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, instanţa de apel preluând întocmai afirmaţiile pârâtei cu privire la cele reţinute în dosarul nr. x/2016.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că, în realitate, sentinţa civilă nr. 892/2018 din dosarul nr. x/2017 a stabilit cu putere de lucru judecat respectarea condiţiilor de acordare a contragaranţiei conform mandatului primit la momentul analizării condiţiilor de eligibilitate.

Totodată, s-a arătat că, în legătură cu acelaşi beneficiar, părţile au mai derulat un litigiu, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2021, în care a fost admisă acţiunea, fiind reţinută netemeinicia refuzului la plată, la data de 15.11.2010 beneficiarul îndeplinind condiţiile de eligibilitate pentru contragaranţie, nefiind o întreprindere în dificultate potrivit art. 4.1 pct. 1 din Convenţia 1/2010 şi art. 8 lit. c) din Norma 1/2010. În acest dosar s-a reţinut că dispoziţiile legii insolvenţei nu sunt incidente, părţile stabilind la art. 8 lit. c) din Norma 1/2010 documentele în baza cărora se verifică starea de dificultate, precum şi că nu poate fi reţinută puterea de lucru judecat a soluţiilor din dosarul nr. x/2016.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat faptul că instanţa de apel nu a expus argumentele în temeiul cărora a validat raţionamentul primei instanţe referitor la puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 3649/2018 din dosarul nr. x/2016, sub aspectul obligaţiei garantului de a verifica criteriile de eligibilitate referitoare la întreprinderea în dificultate prin raportare la art. 4 din Norma 1/2010 şi dispoziţiile Legii nr. 85/2006.

În opinia recurentului-reclamant, instanţa de apel a preluat necritic punctul de vedere al părţii adverse şi considerentele primei instanţe, reluând argumentele acestora privind incidenţa puterii de lucru judecat a sentinţei nr. 3649/2018 din dosarul nr. x/2016.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, s-a invocat nemotivarea hotărârii în ceea ce priveşte susţinerile părţii referitoare la respectarea limitelor mandatului acordat conform Convenţiei nr. 1/2010 şi la analiza efectuată asupra eligibilităţii beneficiarului conform Normei 1/2010.

În concret, recurentul-reclamant a susţinut omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra momentului şi a modalităţii în care a intervenit culpa sa în executarea mandatului, nefiind arătate motivele pentru care i-au fost înlăturate apărările cu privire la îndeplinirea de către beneficiar a condiţiilor de eligibilitate pentru plata contragaranţiei şi netemeinicia refuzului la plată, cu consecinţa necercetării fondului cauzei.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a invocat recurentul-reclamant încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 969, 970, 978 şi 1537 C. civ., precum şi a art. 22 alin. (6) C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, arătând că instanţa nu a interpretat clauzele unele prin altele, nu a ţinut cont de scopul convenţiei şi a lipsit de efecte clauzele privind mandatul acordat conform Convenţiei 1/2010.

Totodată, partea a susţinut că interpretarea instanţei de apel excede mandatului conform Convenţiei de contragarantare 1/2010, cât şi criteriilor de eligibilitate stabilite la art. 4 lit. b) şi art. 8 lit. c) prin Norma 1/2010, neexistând nicio stipulaţie în cuprinsul acestora cu privire la obligaţia de verificare a beneficiarului din perspectiva stării de insolvenţă conform art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006 ori a înregistrărilor din Centrala Riscurilor Bancare sau Centrala Incidentelor de Plăţi.

Potrivit recurentului-reclamant, verificarea eligibilităţii beneficiarului s-a realizat conform criteriilor prevăzute de cadrul normativ aplicabil, astfel că au fost îndeplinite condiţiile generale de contragarantare, fiind respectat mandatul ce i-a fost acordat.

S-a susţinut, astfel, că dispoziţiile art. 4 lit. b) din Norma 1/2010 prevăd criteriile de stabilire a stării de dificultate iar art. 8 lit. c) din aceeaşi Normă menţionează documentele pe baza cărora se verifică aceste criterii, precum şi că aceleaşi documente rezultă şi din conţinutul Anexei C.9 şi Anexei B.2, în cauză neputându-se accepta un alt mod de verificare a stării de dificultate.

În continuare, referindu-se la aspecte ce ţin de situaţia de fapt, recurentul-reclamant a învederat că, urmare a controlului efectuat în perioada 26.10.2011 - 04.11.2011, intimatul-pârât a verificat modul de acordare a contragaranţiei, fapt consemnat în procesul-verbal nr. x/21.11.2011, astfel că refuzul la plată este neîntemeiat.

De asemenea, potrivit recurentului-reclamant, instanţa de apel a ignorat faptul că, în cazul scrisorii de garantare nr. 835/05.11.2010, s-a constatat deja pe cale judecătorească în dosarul nr. x/2017, faptul că beneficiarul a fost eligibil, condiţiile de plată fiind îndeplinite.

A mai criticat partea faptul că instanţa de apel nu a luat în considerare referatul de analiză nr. 42941/05.11.2010, acest înscris probând faptul că, la data acordării contragaranţiei, beneficiarul nu se afla în stare de dificultate.

Prin urmare, s-a concluzionat că toate condiţiile de plată a contragaranţiei au fost îndeplinite iar recurentul-reclamant şi-a îndeplinit cu bună-credinţă toate obligaţiile convenţionale asumate, recurentul-reclamant fiind îndreptăţit potrivit art. 7.4 alin. (2) şi (3) din Convenţia 1/2010 să primească plata contragaranţiei.

La data de 21 noiembrie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Fondul Român de Contragarantare, prin care, în principal, s-a invocat excepţia nulităţii recursului iar, în subsidiar, s-a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

La data de 15 decembrie 2023 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de recurentul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, prin care s-a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului.

4. Înalta Curte, examinând în cadrul controlului de legalitate, decizia atacată, în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale incidente, reţine caracterul nefondat al recursului, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora "Casarea unor hotărâri se poate cere (...) când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material."

În esenţă, se contestă puterea de lucru judecat a considerentelor sentinţei civile nr. 3649/2018 pronunţate în dosarul nr. x/2016, sub aspectul verificărilor impuse părţii din perspectiva aprecierii eligibilităţii beneficiarului IMM potrivit criteriilor prevăzute de Norma 1/2010 emisă de intimatul-pârât şi de Convenţia de contragarantare 1/2010, încheiată între părţi, fiind reiterate în mare măsură motivele de apel.

Potrivit unor prime critici, circumscrise motivelor de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6, recurentul-reclamant susţine că nu este îndeplinită condiţia identităţii de chestiune litigioasă, pentru a se fi putut reţine puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3649/2018, precum şi că instanţa de apel nu a expus argumentele pentru care a apreciat că prima instanţă a reţinut în mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Aceste critici vor fi înlăturate prin considerente comune.

Puterea lucrului judecat sau aspectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, este o prezumţie legală, care operează atunci când, într-un al doilea proces, trebuie dezlegată o problemă soluţionată anterior între aceleaşi părţi, presupunând identitate de chestiuni juridice litigioase.

Conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., fiecare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu acesta din urmă. Aşadar, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti are incidenţă sub aspect probator, uşurând practic stabilirea situaţiei de fapt într-un al doilea litigiu, în care instanţa nu mai poate face evaluări proprii asupra aceleiaşi chestiuni, ci aceasta constituie premisa demonstrată de la care trebuie pornit în judecarea procesului.

În cauză, soluţionarea cererii de chemare în judecată presupunea să se stabilească dacă recurentul-reclamant a respectat mandatul ce i-a fost oferit, de acordare a contragaranţiei, potrivit Convenţiei nr. 1/2010, prin verificarea criteriilor de eligibilitate prevăzute de Convenţie şi de Norma 1/2010, părţile fiind în dezacord asupra cerinţelor concrete care se impuneau a fi verificate în persoana beneficiarului.

Reclamanta s-a prevalat de cerinţele prevăzute în Anexa C.9 a Convenţiei nr. 1/2010 raportate la Anexa B.2 a Normei 1/2010, susţinând că trebuia să verifice exclusiv dacă împotriva beneficiarului era deschisă procedura insolvenţei, în timp ce pârâta a invocat că, potrivit art. 4 lit. b) pct. iii. din Norma 1/2010 şi art. 12.5 din Convenţie, reclamanta era obligată să analizeze şi eventuala stare de insolvenţă prezumată sau iminentă a beneficiarului în sensul dispoziţiilor Legii nr. 85/2006.

Instanţa de apel, validând dezlegările primei instanţe, a arătat că puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3649/05.12.2018 a fost reţinută sub aspectul considerentelor privitoare la obligaţia recurentului-reclamant de a verifica criteriul privind "întreprinderea în dificultate" raportat la prevederile Normei nr. 1/2010 şi Convenţiei nr. 1/2010, şi nu din perspectiva soluţiei pronunţate, cu ignorarea situaţiei de fapt din prezentul dosar, aşa cum greşit s-a susţinut.

Apoi, a argumentat că, în cadrul dosarului nr. x/2016, soluţionat definitiv între părţi, a fost analizată aceeaşi chestiune litigioasă, respectiv plata contragaranţiei raportat la acelaşi beneficiar şi la acelaşi cadru normativ reprezentat de Convenţia nr. 1/2010 şi Norma 1/2010, reţinându-se că aspectele pe care recurentul-reclamant trebuie să le analizeze atunci când acordă, în numele intimatului-pârât, contragaranţii în temeiul Normei nr. 1/2010 şi a Convenţiei de contragarantare nr. 1/2010, trebuie să fie identice, indiferent de contractele de garantare încheiate, nefiind admisibil ca, raportat la acelaşi cadru normativ, partea să se raporteze la condiţii sau cerinţe diferite.

Instanţa de apel a reţinut astfel că, dat fiind identitatea de chestiune litigioasă, ca urmare a incidenţei aceluiaşi cadru normativ, în cauză, la momentul acordării contragaranţiei, partea avea obligaţia de a verifica criteriul de eligibilitate privind "întreprinderea în dificultate" în conformitate cu prevederile Normei nr. 1/2010 şi Convenţiei nr. 1/2010, astfel cum au fost interpretate, cu autoritate de lucru judecat, prin sentinţa civilă nr. 3649/05.12.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin respingerea apelului şi a recursului.

Ca o consecinţă, a concluzionat că recurentul-reclamant trebuia să verifice eligibilitatea beneficiarului şi din perspectiva prevederilor Legii nr. 85/2006, la care dispoziţiile art. 4 lit. b) pct. iii. din Norma nr. 1/2010 fac trimitere, fiind obligat să verifice dacă beneficiarul întruneşte condiţiile legii speciale pentru a fi considerat în stare de insolvenţă prezumată sau iminentă.

Raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel este judicios întrucât acelaşi cadru normativ trebuie să beneficieze de o interpretare unitară, în mod corect reţinându-se că este îndeplinită condiţia privind identitatea de chestiune litigioasă.

Faţă de aceste argumente, Înalta Curte constată că în mod legal s-a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., precum şi că instanţa de apel a expus raţionamentul în temeiul căruia a reţinut autoritatea de lucru judecat, sub forma prezumţiei lucrului judecat, a sentinţei civile nr. 3649/05.12.2018 pronunţate în dosarul nr. x/2016.

Totodată, se constată că în recurs partea s-a limitat să reitereze susţinerile din apel privind nelegala aplicare a dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., fără a-şi adecva criticile în raport cu considerentele reţinute de instanţa de apel, deşi avea obligaţia să le combată şi să expună un raţionament juridic contrar, având în vedere că obiectul recursului îl reprezintă decizia instanţei de apel.

Vor fi înlăturate şi criticile formale, necircumstanţiate, privind înfrângerea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, simplul fapt că instanţa nu şi-a însuşit punctul de vedere al părţii neputându-se circumscrie unei încălcări a dreptului la un proces echitabil.

În continuare, instanţa de recurs observă că susţinerile privind chestiunile pretins judecate în dosarele nr. x/2021 şi nr. y/2017 ori faptul că hotărârile pronunţate în aceste litigii s-ar impune cu putere de lucru judecat în cauză, vizează reevaluarea situaţiei de fapt şi a probelor administrate, neputând fi analizate în raport cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În egală măsură, sunt corecte considerentele instanţei de apel prin care s-a arătat că, în cauză, nu pot prevala considerentele unei hotărâri judecătoreşti nedefinitive.

Tot din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant pretinde că, reţinând puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 3649/05.12.2018, instanţa de apel nu a mai examinat apărările formulate cu privire la respectarea mandatului acordat potrivit Convenţiei 1/2010 şi la analiza efectuată asupra eligibilităţii beneficiarului conform Normei 1/2010, imputându-se, în concret, instanţei de apel că a omis să se pronunţe asupra momentului şi a modalităţii în care a intervenit culpa, consecinţa fiind necercetarea fondului cauzei.

Criticile sunt neîntemeiate.

Instanţa de apel, faţă de cadrul normativ aplicabil în cauză, reprezentat de Norma 1/2010 şi Convenţia 1/2010, astfel cum a fost interpretat prin sentinţa civilă nr. 3649/05.12.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin respingerea apelului şi a recursului, a confirmat că, la momentul acordării contragaranţiei, 05.11.20210, recurentul-reclamant avea obligaţia de a analiza criteriul de eligibilitate privind "întreprinderea în dificultate" prin raportare atât la dispoziţiile art. 4 din Norma nr. 1/2010, cât şi la prevederile Legii nr. 85/2006, verificând dacă beneficiarul se află în stare de insolvenţă prezumată sau iminentă, şi nu să se limiteze la verificarea aspectelor prevăzute în Anexa C.9 a Convenţiei de contragarantare nr. 1/2010 raportate la Anexa B.2 a Normei nr. 1/2010, aşa cum în mod greşit a procedat partea.

De asemenea, analizând înscrisurile aflate la dosarul cauzei, inclusiv procesul-verbal nr. x/21.11.2011, avizul de risc nr. x/05.11.2010 şi referatul de analiză nr. 42941/05.11.2010, invocate în apărare de recurentul-reclamant şi apreciind valoarea probatorie a acestora, instanţa de apel a reţinut, întocmai ca şi tribunalul că, la momentul acordării contragaranţiei, 05.11.2010, beneficiarul se afla în stare de insolvenţă iminentă în sensul Legii nr. 85/2006, fiind înregistrat în Centrala Riscurilor Bancare în categoria Pierdere, cu restanţe de tip E, de peste 90 de zile, în valoare de 307.587 RON şi, totodată, în Centrala Incidentelor de Plăţi, cu 4 incidente cu bilete la ordin şi un cec, refuzate din lipsă parţială de disponibil.

A concluzionat astfel instanţa de apel că, la momentul acordării contragaranţiei, 05.11.2010, beneficiarul nu îndeplinea condiţiile de eligibilitate prevăzute de Norma 1/2010 şi Convenţia 1/2010.

Or, această situaţie de fapt a determinat instanţa de apel să constate culpa recurentului-reclamant în executarea mandatului acordat conform Convenţiei 1/2010, în temeiul Normei 1/2010, al cărei adresant este, nefiind respectate condiţiile de acordare a contragaranţiei.

Aşadar, contrar celor susţinute de recurentul-reclamant, instanţa de apel a răspuns susţinerilor părţii referitoare la analiza efectuată asupra eligibilităţii beneficiarului, argumentând, totodată, motivele pentru care nu a putut să acorde înscrisurilor aflate la dosar valenţele pretinse de parte în susţinerea poziţiei sale procesuale.

Înalta Curte reţine astfel că, prin considerentele deciziei recurate, instanţa de apel s-a pronunţat în termeni clari şi neechivoci asupra momentului şi a modului în care a intervenit culpa părţii, expunând în mod adecvat argumentele de fapt şi de drept care au stat la baza înlăturării criticilor din apel referitoare la respectarea mandatului în ceea ce priveşte verificarea eligibilităţii beneficiarului din perspectiva criteriului privind "întreprinderea în dificultate" .

Faptul că, deşi respectate exigenţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurentul-reclamant nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia de respingere a apelului, cu consecinţa validării sentinţei pronunţate în primă instanţă, nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod.

În cele din urmă, subsumat motivului art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 969, 970, 978 şi 1537 C. civ., precum şi a art. 22 alin. (6) C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, imputând instanţei de apel că, reţinând puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3649/05.12.2018, a omis să interpreteze clauzele unele prin altele, astfel că a fost ignorat scopul Convenţiei 1/2010 şi au fost lipsite de efecte clauzele acesteia.

Partea mai arată că interpretarea instanţei de apel excede mandatului acordat conform Convenţiei 1/2010, cât şi criteriilor de eligibilitate stabilite la art. 4 lit. b) şi art. 8 lit. c) din Norma 1/2010, neexistând nicio stipulaţie în cuprinsul acestora cu privire la obligaţia de verificare a beneficiarului din perspectiva îndeplinirii condiţiilor privind starea de insolvenţă prezumată conform art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006 sau a înregistrărilor din Centrala Riscurilor Bancare sau Centrala Incidentelor de Plăţi.

Nici aceste susţineri, contradictorii, de altfel, din perspectiva conduitei reproşate instanţei de apel, nu pot fi primite, cu atât mai mult cu cât nu relevă critici distincte de nelegalitate.

Aşa cum s-a arătat şi prin decizia atacată, recurentul-reclamant ignoră faptul că, raportat la Convenţia 1/2010 şi Norma nr. 1/2010, reprezentând cadrul normativ aplicabil în prezenta cauză, prin hotărârile pronunţate anterior în dosarul nr. x/2016, s-a reţinut cu putere de lucru judecat că, la momentul acordării contragaranţiei, în numele intimatului-pârât, recurentul-reclamant trebuia să verifice îndeplinirea criteriului de eligibilitate referitor la "întreprinderea în dificultate" şi prin raportare la prevederile Legii nr. 85/2006, în sensul de a verifica dacă beneficiarul întruneşte condiţiile stării de insolvenţă prezumată sau iminentă.

Se reţine şi că, în privinţa dezlegărilor oferite în dosarul nr. x/2016, instanţa de apel a reţinut că acestea sunt rezultatul interpretării sistematice a prevederilor Convenţiei 1/2010 şi Normei nr. 1/2010.

Înalta Curte aminteşte că autoritatea de lucru judecat este unul dintre efectele recunoscute de lege hotărârii judecătoreşti, precum şi că aceasta priveşte nu numai dispozitivul, ci şi considerentele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, în cauză fiind incidentă această ultimă ipoteză.

Fiind, aşadar, un efect ataşat hotărârii judecătoreşti, rezultă că, din raţiuni ce ţin de securitatea raporturilor juridice procesuale, principiu consacrat în jurisprudenţa întemeiată pe art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa este obligată ca, într-un al doilea proces vizând aceeaşi chestiune litigioasă, între aceleaşi părţi, să se conformeze lucrului deja judecat.

Or, prin susţinerile formulate, recurentul-reclamant face abstracţie în mod nepermis de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

În concluzie, reţinând puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3649/05.12.2018 din dosarul nr. x/2016 în ceea ce priveşte obligaţia reclamantului de a verifica eligibilitatea beneficiarului şi din perspectiva prevederilor Legii nr. 85/2006, instanţei de apel nu i se pot reproşa în mod valabil încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 969, 970, 978 şi 1537 C. civ., precum şi a art. 22 alin. (6) C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Nu în ultimul rând, susţinerile privind relevanţa probatorie a unor înscrisuri de la dosarul cauzei, pretins ignorate de instanţa de apel, prin care recurentul contestă practic situaţia de fapt reţinută pe baza probelor administrate, în ceea ce priveşte situaţia financiară a beneficiarului sau confirmarea de către intimatul-pârât a acordării contragaranţiei, nu pot fi analizate, deoarece nu exprimă critici de nelegalitate în sensul dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci vizează temeinicia hotărârii.

Prin urmare, în cauză nu este incident nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 260 din 22 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 260 din 22 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2024.