Declaratory action barred by insolvency repayment procedure under subsidiarity principle

Şedinţa publică din data de 6 februarie 2024

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 25 iulie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanta Energomontaj S.A., în contradictoriu cu pârâtele Electrocentrale Bucureşti S.A. şi A. S.A., a solicitat instanţei să constate că pârâta Electrocentrale Bucureşti S.A. nu are dreptul de a percepe penalităţi de întârziere pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale şi, în consecinţă, nu are dreptul de a executa scrisoarea de garanţie bancară de bună execuţie nr. 34GBE2016-303/GC, emisă de A. S.A. la data de 05.09.2016.

Prin încheierea din 2 iulie 2020 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţiile inadmisibilităţii cererii, invocate prin raportare la dispoziţiile art. 35 C. proc. civ. şi H.G. nr. 273/1994, ca neîntemeiate.

Prin încheierea din 26 octombrie 2020 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată prin raportare la dispoziţiile art. 75 alin. (3) coroborat cu art. 106 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 2304/2020 din 23 noiembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu pârâta A. S.A., pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

A fost admisă în rest cererea principală, constatându-se că pârâta Electrocentrale Bucureşti S.A. nu are dreptul de a percepe suma de 392.747,54 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale şi, în consecinţă, nici dreptul de a executa scrisoarea de garanţie bancară de bună execuţie nr. 34GBE2016-303/GC, emisă de A. S.A. în data de 05.09.2016.

A fost respinsă cererea reclamantei privind plata cheltuielilor de judecată, ca inadmisibilă.

2. Împotriva sentinţei civile nr. 2304/2020 din 23 noiembrie 2020 şi a încheierilor premergătoare pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a formulat apel pârâta Electrocentrale Bucureşti S.A. prin administrator special B. şi administrator judiciar C..

Prin decizia civilă nr. 1112 din 21 iulie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admis apelul împotriva încheierii din 2 iulie 2020 şi a sentinţei civile nr. 2304 din 23 noiembrie 2020.

A fost schimbată, în parte, încheierea atacată, în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

A fost schimbă, în parte, sentinţa civilă atacată, în sensul respingerii cererii principale, ca inadmisibilă.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale încheierii şi ale sentinţei apelate.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta Energomontaj S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

S-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 35 şi art. 204 C. proc. civ., arătându-se că, faţă de situaţia de fapt existentă la data sesizării instanţei, reclamanta nu avea la dispoziţie o acţiune în realizare, astfel încât în mod greşit instanţa de apel a respins, ca inadmisibilă, acţiunea în constatarea inexistenţei dreptului pârâtei de a percepe penalităţi de întârziere în cuantum de 392.747,64 RON, prin executarea scrisorii de garanţie 34GBE2016-303/GC din 05.09.2016.

Recurenta a reiterat situaţia de fapt care, în opinia sa, a justificat acţiunea în constatare promovată, subliniind că în mod neîntemeiat a calculat şi a facturat pârâta penalităţi de întârziere ca urmare unor pretinse întârzieri culpabile în executarea contractului de execuţie lucrări nr. x/30.08.2016.

Astfel, dispoziţiile art. 14.1. din contract condiţionează aplicarea penalităţilor de culpa exclusivă a antreprenorului, ipoteză neincidentă în cauză, dat fiind că întârzierile au fost antrenate de obţinerea tardivă, din motive neimputabile părţilor, a autorizaţiilor şi avizelor necesare executării lucrărilor şi de apariţia unor lucrări suplimentare.

În continuare, a expus demersurile judiciare realizate în legătură cu pretenţiile pârâtei în cuantum de 2.587.200 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, percepute prin deducerea acestora din contravaloarea facturilor aferente lucrărilor executate. A formulat o acţiune în constatare, în cadrul dosarului nr. x/2018, ce a fost respinsă, ca inadmisibilă iar, ulterior, o cerere de plată către administratorul judiciar al pârâtei, împotriva măsurii de respingere a cererii fiind introdusă o contestaţie în temeiul art. 59 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, ce face obiectul dosarului nr. x/2019, cu termen la 24.09.2020.

În prezentul litigiu, însă, având în vedere că penalităţile de întârziere, de 392.747,64 RON, nu au mai putut fi reţinute prin deducerea din valoarea facturilor de lucrări, reclamanta nu a mai avut deschisă o acţiune în realizarea dreptului.

S-a concluzionat astfel că, în raport cu contextul factual concret, vădit diferit de cel existent în litigiul anterior, reclamanta nu avea la îndemână calea acţiunii în realizarea dreptului, ci doar acţiunea în constatare.

Potrivit recurentei, împrejurarea că pe parcursul soluţionării dosarului a fost executată scrisoarea de garanţie bancară nu prezintă nicio relevanţă, acţiunea fiind înregistrată anterior, la data de 25.07.2019, iar inadmisibilitatea unei cereri se analizează în raport cu momentul sesizării instanţei.

În cele din urmă, s-a arătat că dosarele nr. x/2019, y/2019 si x/2019, având ca obiect ordonanţă preşedintială, prin care reclamanta a solicitat suspendarea executării scrisorii de garanţie bancară de bună execuţie până la soluţionarea definitivă a prezentului litigiu, nu prezintă relevanţă, potrivit art. 1002 alin. (2) C. proc. civ. ordonanţa preşedinţială neavând autoritate de lucru judecat.

La data de 1 noiembrie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata Electrocentrale Bucureşti S.A., prin care s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4. Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

Recursul se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cu care, "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Recurenta invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 35 şi 204 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., susţinând că, la data sesizării instanţei, nu putea cere realizarea dreptului, în mod greşit fiind respinsă, ca inadmisibilă, acţiunea în constatare. Se supune discuţiei faptul că cerinţa negativă de admisibilitate, privind inexistenţa unei acţiuni în realizarea dreptului, se apreciază în raport cu data introducerii cererii, iar nu cu un moment ulterior.

Aceste susţineri, vizând aplicarea greşită a unor norme de drept procesual, şi nu de drept material, se subsumează motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care se referă la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Înalta Curte va înlătura criticile părţii, întrucât, instanţa de apel, dând eficienţă în cauză principiului subsidiarităţii acţiunii în constatare în raport cu acţiunea în realizarea dreptului, a asigurat respectarea soluţiei legislative consacrate de art. 35 C. proc. civ. printr-o aplicare corectă a normei de procedură la situaţia de fapt reţinută.

Conform dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ., "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".

Acţiunea în constatare are o finalitate preventivă, urmărindu-se pronunţarea unei hotărâri care să statueze, cu caracter definitiv şi autoritate de lucru judecat, cu privire la existenţa în patrimoniul reclamantului a unui anumit drept sau, după caz, la inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva reclamantului, această ultimă ipoteză regăsindu-se în cauză.

Pentru exercitarea acţiunii în constatare se impune ca partea să nu poată solicita realizarea dreptului pe nicio altă cale şi să justifice un interes, condiţii speciale de exerciţiu ce trebuie îndeplinite, nu numai la data sesizării instanţei, ci pe tot parcursul procesului. Neîndeplinirea acestor condiţii conduce la inadmisibilitatea cererii.

Prevederile legale antereferite consacră, astfel, prevalenţa acţiunii în realizare în raport cu o eventuală acţiune în constatare, care presupune că acţiunea în constatare va fi respinsă ori de câte ori reclamantul are posibilitatea să îşi stabilească dreptul pe calea acţiunii în realizare. Nu există drept de opţiune între cele două căi, fiind obligatorie formularea acţiunii în realizare, când aceasta există. Totodată, prin "orice altă cale prevăzută de lege" sunt avute în vedere toate mijloacele procedurale disponibile în vederea valorificării dreptului.

Transpunând aceste consideraţii teoretice la cauza pendinte, se reţine că în mod corect instanţa de apel a reţinut caracterul inadmisibil al cererii în constatare deduse judecăţii, întrucât reclamanta avea la dispoziţie calea acţiunii în realizare.

Potrivit art. 75 alin. (3) din Legea 85/2014:

"Nu sunt supuse suspendării prevăzute la alin. (1) acţiunile judiciare pentru determinarea existenţei şi/sau cuantumului unor creanţe asupra debitorului, născute după data deschiderii procedurii. Pentru astfel de acţiuni se va putea formula, pe parcursul perioadei de observaţie şi de reorganizare, cerere de plată ce va fi analizată de către administratorul judiciar cu respectarea prevederilor art. 106 alin. (1), care se aplică în mod corespunzător, fără ca aceste creanţe sa fie înscrise în tabelul de creanţe. Împotriva măsurii dispuse de către administratorul judiciar se va putea formula contestaţie cu respectarea art. 59 alin. (5) - (7)".

Legea nr. 85/2014 prevede o procedură specială şi derogatorie, care se aplică cu prioritate în raport cu dreptul comun, de valorificare în mod colectiv a creanţelor împotriva debitorului în insolvenţă.

Procedura insolvenţei se impune în mod obligatoriu adresanţilor ei, creditorii fiind ţinuţi să respecte dispoziţiile legii speciale prin care s-a urmărit concentrarea tuturor disputelor referitoare la averea debitorului în competenţa exclusivă a judecătorului-sindic.

În cauză, prin punerea în executare a scrisorii de garanţie şi încasarea contravalorii penalităţilor de întârziere, pârâta şi-a valorificat dreptul de creanţă contestat în cadrul prezentului dosar, cu consecinţa producerii unui prejudiciu material reclamantei, astfel că acţiunea în constatarea inexistenţei aceluiaşi drept, introdusă cu scopul ca acesta să nu mai poată fi exercitat, şi-a pierdut funcţia preventivă.

Conform dispoziţiilor Legii nr. 85/2014, recurenta, în calitate de reclamantă, putea şi trebuia să urmeze calea procedurală prescrisă de legea specială, solicitând direct restituirea contravalorii penalităţilor de întârziere, demers care ar fi presupus, implicit, analiza temeiniciei sau netemeiniciei dreptului de creanţă al pârâtei.

Aşa fiind, instanţa de apel a stabilit corect că, urmare încasării de către pârâtă a sumei de 392.747,54 RON, a luat naştere dreptul corelativ al reclamantei de a se adresa administratorului judiciar cu o cerere de plată, pentru a-i fi restituită contravaloarea penalităţilor de întârziere, în conformitate cu prevederile art. 75 alin. (3) din Legea 85/2014, împotriva eventualei măsuri de respingere a cererii având facultatea de a formula contestaţie supusă soluţionării judecătorului-sindic, potrivit art. 59 alin. (5) - (7) din aceeaşi lege.

Totodată, corect a argumentat instanţa de apel că împrejurarea că acţiunea a fost introdusă la 25 iulie 2019, iar scrisoarea de garanţie a fost executată la 4 decembrie 2019, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, nu are relevanţă sub aspectul caracterului subsidiar al acţiunii în constatare, câtă vreme art. 204 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. permiteau părţii ca, până la închiderea dezbaterilor, să înlocuiască cererea în constatare cu o cerere în realizare.

Instanţa de prim control judiciar a concluzionat astfel în mod judicios că, din moment ce scrisoarea de garanţie fusese executată, reclamanta era deopotrivă îndreptăţită şi obligată ca, în vederea tranşării disputei privind penalităţile de întârziere, să acţioneze potrivit dispoziţiilor legii insolvenţei, nemaiavând deschisă acţiunea în constatarea dreptului, potrivit dreptului comun. Tot astfel, s-ar fi impus ca şi prima instanţă, la data soluţionării litigiului, să aprecieze asupra existenţei mijloacelor procedurale de realizarea dreptului.

Prin urmare, în cauză, dispoziţiile art. 75 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 excludeau posibilitatea admiterii demersului judiciar al reclamantei, prin care s-a urmărit constatarea inexistenţei dreptului pârâtei de a încasa penalităţile de întârziere prin executarea scrisorii de garanţie bancară.

Înalta Curte constată astfel legalitatea raţionamentului logico-juridic expus de instanţa de apel în justificarea soluţiei de respingere a acţiunii în constatare de drept comun, ca inadmisibilă, neputând fi reţinute criticile recurentei privind aplicarea greşită a normelor de procedură.

În cele din urmă, se reţine că aspectele de fapt susţinute, privind raporturile desfăşurate între părţi, culpa contractuală şi litigiile demarate anterior de reclamantă, cu trimitere directă la probele dosarului, nu pot fi analizate, având în vedere că recursul, fiind o cale extraordinară de atac, poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate anume prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi art. 488 C. proc. civ. permit ca pe calea recursului să fie dedusă analizei numai conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ca urmare a faptului că instanţele de fond au asigurat deja premisa judecăţii în recurs, stabilind situaţia de fapt pe baza probelor administrate.

Ca o consecinţă, instanţa de recurs este învestită să verifice numai dacă normele de drept procesual sau material au fost corect alese, interpretate şi aplicate la faptele deja constatate, fără să aibă posibilitatea de a reaprecia situaţia de fapt sau probele administrate, acestea vizând temeinicia hotărârii atacate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Energomontaj S.A. împotriva deciziei civile nr. 1112 din 21 iulie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Energomontaj S.A.. împotriva deciziei civile nr. 1112 din 21 iulie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2024.