Railway accident damages: annulment of appeal for failing to articulate specific legal cassation grounds vs. mere factual challenges

Şedinţa publică din data de 6 februarie 2024

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 5 februarie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub numărul x/2019, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" S.A., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A., a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei totale de 1.931.580,22 RON, reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a accidentului feroviar produs la data de 06.02.2016, pe raza de activitate a Sucursalei Regionale de Căi Ferate Cluj, secţia de circulaţie Deda - Dej Triaj - Jibou - Baia Mare - Satu Mare, între staţiile CFR Dej Călători şi Jibou, în HM Letca, prejudiciu compus din: cheltuielile cu personalul propriu şi materialele folosite, în cuantum de 93.500 RON; despăgubirile pentru cantitatea de sare depreciată, în sumă de 32.903,79 RON, conform facturii nr. x/13.06.2016 şi a ordinului de plată nr. x/14.07.2017; compensaţiile pentru cele 11 vagoane nereparabile achitate către A. S.A., în cuantum de 1.344.463,43 RON sau echivalentul a 242.000 euro, conform facturii seria x nr. x/25.06.2018; şi contravaloarea chiriei celor 11 vagoane avariate, în cuantum de 460.713 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 1893/2021 din 2 iulie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă cererea de chemare în judecată, fiind obligată pârâta la plata sumei de 20.789.121,76 RON, cu TVA 19%, reprezentând prejudiciul cauzat ca urmare a accidentului feroviar.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 22.920,8 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru şi 5.720 RON, reprezentând onorariu de expert.

Prin încheierea din 20 octombrie 2021 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale din minuta şi din dispozitivul sentinţei civile nr. 1893/2021 din 2 iulie 2021, în sensul menţionării: "Obligă pârâta la plata sumei de 2.078.121,76 RON, cu TVA 19%, reprezentând prejudiciul suferit ca urmarea accidentului feroviar.", în loc de:, Obligă pârâta la plata sumei de 20.789.121,76 RON, cu TVA 19%, reprezentând prejudiciul suferit ca urmarea accidentului feroviar.", aşa cum din eroare s-a menţionat.

2. Împotriva sentinţei civile nr. 1893/2021 din 2 iulie 2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a formulat apel pârâta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A.

De asemenea, a formulat apel şi reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" S.A.

Prin decizia civilă nr. 826A/2022 din 20 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au fost admise apelurile, fiind anulată în tot sentinţa atacată.

Evocând fondul, prin decizia civilă nr. 1106 din 30 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, fiind obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1.734.247,04 RON, fără TVA, cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat ca urmare a accidentului feroviar produs la data de 06.02.2016.

A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 23.807,47 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

3. Împotriva deciziei civile nr. 1106 din 30 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a formulat recurs pârâta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

Recurenta a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.530 C. civ., susţinând că în cauză nu s-a dovedit faptul că nu şi-ar fi îndeplinit în mod culpabil obligaţia de a asigura funcţionarea corespunzătoare şi în deplină siguranţă a infrastructurii feroviare. Dimpotrivă, au fost respectate prevederile H.G. nr. 581/1998 şi cele ale contractului dintre părţi, în fapt fiind asigurată utilizarea de către reclamantă a infrastructurii feroviare.

De asemenea, a susţinut recurenta că instanţa de apel a aplicat în mod greşit şi dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 55/2006 privind siguranţa feroviară, întrucât calea ferată a avut un regim normal de funcţionare la momentul producerii accidentului iar rostul acesteia de dilataţie se afla în limitele admise de elementele sale constructive.

S-a mai invocat şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.548 C. civ. deoarece nu s-a făcut dovada neexecutării obligaţiilor contractuale, neexistând elemente din care să rezulte lipsa de siguranţă a căii ferate la momentul producerii accidentului.

Potrivit recurentei, instanţa de apel în mod eronat nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1.351 alin. (3) C. civ., privind cazul fortuit, deşi în cauză nu s-a dovedit neîndeplinirea, la data producerii accidentului, a condiţiilor tehnice necesare pentru circulaţia trenurilor.

A mai criticat recurenta şi faptul că soluţia de admitere a cererii se întemeiază pe concluziile raportului de investigare întocmit de Agenţia de Investigare Feroviară Română, cu toate că prin acesta nu s-au stabilit persoanele vinovate de producerea accidentului.

Nu în cele din urmă, s-a reproşat instanţei de apel că nu a făcut aplicarea art. 22 alin. (7) C. proc. civ., aceasta neţinând seama de toate circumstanţele cauzei precum şi de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă, prin aceea că a obligat pârâta la plata unei duble despăgubiri, constând în achitarea contravalorii vagoanelor avariate şi plata chiriei pentru depozitarea acestora.

Pentru aceste motive, în mod greşit s-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile antrenării răspunderii civile contractuale.

La data de 17 noiembrie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" S.A., prin care s-a solicitat, în principal, anularea recursului iar, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat.

4. Înalta Curte, analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, reţine următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi cod, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede sancţiunea nulităţii în cazul în care motivele invocate de recurent nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la nelegalitatea hotărârii din perspectiva dreptului substanţial, respectiv la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Instanţa încalcă dreptul material atunci când nu identifică regulile de drept aplicabile în cauză ori, deşi le identifică, le încalcă în litera sau spiritul lor, interpretându-le eronat ori, deşi le interpretează corect la un nivel abstract, aplicarea acestora situaţiei de fapt se face într-o manieră eronată, contrară sensului şi scopului pentru care au fost edictate.

Invocarea în mod valabil a acestui motiv de casare presupune enunţarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile, modul în care, în aprecierea părţii, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecăţii şi discordanţa acestei interpretări cu cea oferită de către instanţa de apel prin hotărârea recurată.

Aşadar, teza încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material trebuie să fie argumentată în concret, neputându-se invoca prin enunţuri generice, lipsite de acoperire argumentativă.

Motivul de recurs nu este invocat procedural atunci când, deşi se invocă nelegalitatea hotărârii, în realitate este criticată situaţia de fapt reţinută sau modul de interpretare a probelor ori alte elemente care, deşi au şi o semnificaţie juridică, acestea implică un grad mare de apreciere a instanţelor de fond, care sunt suverane în ce le priveşte.

Aşadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât situaţia de fapt şi aprecierea probelor administrate intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive.

Transpunând aceste considerente la cauza ce face obiectul analizei, se reţine că recurenta a invocat formal motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.530 şi art. 1.548 C. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 55/2006 privind siguranţa feroviară, arătând, în esenţă, că în cauză nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale, în etapele procesuale anterioare nefiind probat că pârâta, în calitate de administrator al infrastructurii feroviare, nu şi-a îndeplinit în mod culpabil obligaţiile contractuale în ceea ce priveşte asigurarea funcţionării căii ferate şi siguranţa feroviară, cu consecinţa producerii accidentului.

Se impută instanţei de apel şi că în mod eronat nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1.351 alin. (3) C. civ., în sensul reţinerii incidenţei cazului fortuit, câtă vreme nu s-a dovedit faptul că producerea accidentului a fost cauzată de neîndeplinirea condiţiilor tehnice necesare pentru circulaţia trenurilor.

Înalta Curte reţine că aceste susţineri şi pretinse încălcări ale legii vizează, în realitate, temeinicia deciziei atacate, nefiind deduse instanţei de recurs critici de nelegalitate în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Din considerentele deciziei atacate rezultă că instanţa de apel, analizând clauzele contractului nr. x/30.01.2015, a reţinut că pârâta, în calitate de administrator al infrastructurii feroviare, avea obligaţia, conformă prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 55/2006, de a asigura funcţionarea corespunzătoare şi în deplină siguranţă a acestei infrastructuri, în caz contrar fiind ţinută să repare prejudiciile cauzate operatorului de transport feroviar.

Cu privire la probele administrate, a reţinut că raportul de investigare nr. x/02.02.2017 şi raportul de expertiză tehnică judiciară aflate la dosar sunt concordante în sensul că accidentul s-a produs din cauza stării necorespunzătoare a liniei de cale ferată, ca urmare a montării de către angajaţii pârâtei a unui cuponaş de şină neconform reglementărilor în vigoare şi, totodată, a neluării măsurilor necesare pentru a restricţiona viteza de circulaţie a trenurilor pe tronsonul de cale ferată afectat. A mai reţinut că nu pot fi primite apărările privitoare la incidenţa cazului fortuit, câtă vreme s-a probat fără dubiu că pârâta nu a respectat obligaţiile contractuale care îi reveneau în calitate de administrator al infrastructurii feroviare.

A concluzionat instanţa de apel că pârâta şi-a încălcat în mod culpabil obligaţiile de a asigura funcţionarea corespunzătoare şi în deplină siguranţă a infrastructurii feroviare, prevăzute la art. 6.1., art. 9.1. şi art. 28.1. din contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 6/30.01.2015, fiind răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat reclamantei.

În raport cu aceste dezlegări, se constată că partea urmăreşte să combată statuările în fapt ale instanţei de apel, fără a pune în discuţie probleme de drept, cu toate că în recurs nu are loc o reeditare a judecăţii în fond, ci numai un control de legalitate exclusiv din perspectiva cazurilor de casare prevăzute expres de lege.

Recurenta susţine în calea extraordinară de atac că nu îi revine responsabilitatea producerii incidentului feroviar, cu consecinţa netemeiniciei pretenţiilor reclamantei, contestând, practic, starea de fapt reţinută de instanţa de apel sub aspectul aprecierii culpei contractuale, ca urmare a interpretării şi valorificării probelor.

Astfel, pretinde că, în calitatea sa de administrator al infrastructurii feroviare, şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale de asigurare a funcţionării normale a liniilor de cale ferată, neexistând la dosar dovezi din care să rezulte contrariul. Ca o consecinţă, apreciază recurenta că instanţa de apel trebuia să constate incidenţa cazului fortuit, cu titlu de cauză exoneratoare de răspundere.

Înalta Curte constată că sunt repuse în discuţie aspecte de fapt, eminamente tehnice, care au făcut obiectul probaţiunii în etapele procesuale anterioare şi care nu pot face obiectul reaprecierii în recurs.

În ceea ce priveşte stabilirea faptelor, instanţa de apel, ca ultimă instanţă de fond, este suverană, în recurs nefiind posibilă cenzurarea situaţiei de fapt reţinute.

Prin urmare, deşi recurenta invocă nelegalitatea hotărârii din perspectiva încălcării dreptului substanţial, indicând totodată textele de lege pretins încălcate - art. 1.530, art. 1.548 şi art. 1.351 alin. (3) C. civ. şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 55/2006, criticile au caracter generic, pur enunţiativ, din cererea de recurs nerezultând modul concret în care instanţa de apel, prin raţionamentul expus în decizia recurată, ar fi înfrânt normele legale evocate.

Or, caracterul formalist al recursului impunea ca partea să fi dezvoltat încălcările pretinse, printr-o argumentare care să fie aptă a contura critici de nelegalitate, de natură să justifice controlul judiciar din perspectiva acestora.

În continuare, critica recurentei privind faptul că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia pe concluziile raportului de investigare întocmit de Agenţia de Investigare Feroviară Română priveşte modul în care instanţa de apel a apreciat şi a valorificat o probă aflată la dosarul cauzei.

Instanţa de apel, în virtutea rolului său devolutiv, este liberă în a interpreta probele, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblu, potrivit propriei convingeri, astfel că aprecierea instanţei de apel cu privire la valoarea probantă a raportului de investigaţie criticat nu poate face obiectul analizei în recurs.

În cele din urmă, susţinerile potrivit cărora instanţa de apel nu ar fi făcut aplicarea normei de procedură prevăzute de art. 22 alin. (7) C. proc. civ., cu consecinţa că ar fi obligat pârâta la plata unei duble despăgubiri, reprezentate de contravaloarea vagoanelor avariate şi chiria pentru depozitarea acestora, vizează întinderea prejudiciului cauzat reclamantei, fiind, aşadar, critici de temeinicie.

Partea tinde să obţină o reapreciere a probelor care au stat la baza stabilirii prejudiciului cauzat reclamantei, cu consecinţa eventuală a diminuării contravalorii despăgubirilor la plata cărora a fost obligată, ceea ce se opune însă raţiunii căii extraordinare de atac promovate.

Faţă de stadiul procesual al litigiului, instanţa supremă nu este abilitată de lege să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată, nefiind posibilă analiza componentelor prejudiciului şi a cuantumului despăgubirilor aflate în sarcina părâtei.

Ca ultimă observaţie, se impune a se arăta că apărările de fapt formulate cu titlu de critică în recurs reprezintă, parţial, o reiterare a motivelor de apel, asupra cărora instanţa de apel s-a pronunţat prin decizia atacată. Or, simpla reluare a susţinerilor din cuprinsul cererii de apel, fără a fi criticate în concret considerentele reţinute prin decizia atacată, nu reprezintă o motivare valabilă a recursului.

Înalta Curte impune astfel concluzia că recurenta nu propune un raţionament care să invalideze aplicarea legii de instanţa de prim control judiciar, posibil a fi examinat în recurs, ci, exprimându-şi nemulţumirea în raport cu soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată, cu consecinţa obligării sale la plata prejudiciului cauzat reclamantei, urmăreşte reevaluarea împrejurărilor de fapt deduse judecăţii şi a probelor care au stat la baza soluţiei din apel.

Un atare demers ar presupune, însă, un control de fond, incompatibil cu examenul de legalitate pe care instanţa supremă îl poate desfăşura în această cale extraordinară de atac.

Or, dispoziţiile art. 483 alin. (3) şi art. 488 C. proc. civ. impun ca pe calea recursului să fie dedusă analizei numai conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ca urmare a faptului că instanţele de fond au asigurat deja situaţia premisă pentru judecata în recurs, stabilind situaţia de fapt pe baza probelor administrate.

Aşa fiind, instanţa de recurs nu poate exercita controlul judiciar de legalitate, fiind întemeiată excepţia nulităţii invocată prin întâmpinare.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. împotriva deciziei civile nr. 1106 din 30 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." S.A. împotriva deciziei civile nr. 1106 din 30 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2024.