Contractual payment deadlines vs. statutory late payment rules in sale-purchase agreements for goods

Şedinţa publică din data de 6 februarie 2024

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la data de 8 octombrie 2021 pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/2021 reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 3.092.226,21 RON, reprezentând contravaloarea penalităţilor contractuale de întârziere în sumă de 0.2%/zi.

De asemenea, a solicitat cheltuieli de judecată.

La data de 24 ianuarie 2022 reclamanta A. S.A. şi-a precizat cererea, arătând că a formulat o acţiune în răspundere civilă contractuală, în scopul de a-i fi reparat integral prejudiciul cauzat, constând în pierderea efectivă şi beneficiul nerealizat, ca urmare a neexecutării de către pârâtă a obligaţiilor asumate în temeiul contractului nr. x/07.07.2020.

La data de 18 martie 2022 reclamanta A. S.A. a depus cerere precizatoare prin care a arătat că îşi diminuează pretenţiile împotriva pârâtei la suma de 467.229,53 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 364 din 19 aprilie 2022 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă în parte cererea, astfel cum a fost modificată şi precizată, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 467.229,53 RON.

Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 18.278 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 335 din 16 noiembrie 2022 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 364 din 19 aprilie 2022, formulată de pârâtă, ca neîntemeiată.

2. Împotriva sentinţei civile nr. 364 din 19 aprilie 2022 şi a sentinţei civile nr. 335 din 16 noiembrie 2022 pronunţate de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă a formulat apel pârâta B. S.R.L.

Prin decizia nr. 204 din 23 mai 2023 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a fost respins apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 364 din 19 aprilie 2022, ca nefondat.

Totodată, a fost admis apelul formulat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 335/16.11.2022, fiind schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă cererea de completare a sentinţei civile nr. 364/19.04.2022 şi a fost dispusă completarea acesteia prin respingerea cererii de plată a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

De asemenea, au fost respinse cererile apelantei şi intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca nefondate.

3. Împotriva deciziei nr. 204 din 23 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în termen legal, a formulat recurs pârâta B. S.R.L., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pârâta a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce priveşte soluţia de respingere a apelului împotriva sentinţei nr. 364 din 19 aprilie 2022.

În esenţă, s-a susţinut aplicarea greşită a art. 1.650 şi urm. C. civ. şi art. 1.721 C. civ., precum şi încălcarea art. 1.266 - 1.269 C. civ., art. 1.776 coroborat cu 1.671 C. civ., art. 3 din Legea nr. 72/2013 raportat la prevederile art. 1 alin. (1) din aceeaşi lege şi art. 1.766 şi urm. C. civ.

În dezvoltarea criticilor, pârâta a arătat că în apel a solicitat diminuarea penalităţilor de întârziere la care a fost obligată în primă instanţă, ca urmare a plăţii cu întârziere a facturilor nr. x/13.07.2020 şi y/22.07.2020, de la suma de 467.229,53 RON la suma de 367.506,59 RON, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 72/2013.

S-a susţinut că instanţa de apel a reţinut greşit că factura nr. x/13.07.2020 este scadentă la data prevăzută de părţi în contract ca fiind data scadenţei obligaţiei de plată a preţului în avans, respectiv 20.07.2020, precum şi că factura nr. x/22.07.2020 este scadentă la data emiterii acesteia, ea nefiind emisă anterior scadenţei prevăzute contractual.

Potrivit pârâtei, raţionamentul instanţei de apel are la bază aplicarea greşită a regulilor de interpretare a contractului, respectiv calificarea greşită a contractului dintre părţi, care, deşi poartă denumirea de vânzare, este, în realitate, un contract de furnizare de produse, în sensul prevăzut de art. 1.766 şi urm. C. civ. şi de art. 1 din Legea nr. 72/2013, iar nu de vânzare, în sensul art. 1.650 C. civ.. În consecinţă, scadenţa facturilor se determină potrivit art. 3 din Legea nr. 72/2013, iar nu conform art. 1.721 C. civ.

A susţinut pârâta că modalitatea în care au fost redactate clauzele 5 şi 6 din contract nu permite o interpretatio cessat in claris, impunându-se interpretarea acestora potrivit regulilor de interpretare prevăzute de C. civ., respectiv în conformitate cu voinţa reală a părţilor iar, dacă aceasta nu putea fi determinată, se impunea interpretarea prin aplicarea principiului in dubio pro reo, în favoarea cumpărătorului, potrivit art. 1.269 alin. (1) C. civ., art. 1.671 şi art. 1.771 C. civ.

Or, aplicând regulile de interpretare prevăzute la 1.266 alin. (2) C. civ., 1.267 şi 1.268 C. civ., rezultă că părţile şi-au asumat plata în avans a preţului contractului numai cu condiţia emiterii prealabile a unei facturi fiscale de avans.

Mai mult, clauzele îndoielnice interpretându-se în favoarea celui care se obligă, în speţă, îndoiala privind obligaţia de achitare a sumei în avans până la 20.07.2020 profită pârâtei. Aşadar, pârâta nefiind obligată să achite preţul în avans în lipsa unei facturi (neaplicându-se art. 5 - par. 1 şi 6 par. 3 teza II), rezultă că părţile nu au stabilit în contract un termen de plată a preţului.

În ceea ce priveşte calificarea juridică a contractului, s-a arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut incidenţa art. 1.721 C. civ., deoarece, analizând contractul, în special art. 4 din contract, coroborat cu calitatea părţilor, se impune concluzia că părţile au încheiat un contract de furnizare.

Susţinând teza încălcării dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 72/2013, pârâta a învederat că, în lipsa unui acord de voinţă asupra termenului scadent de plată, sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 72/2013, având în vedere şi calitatea de profesionişti a părţilor, în sensul art. 2 din Legea nr. 72/2013 şi existenţa unei creanţe constând în preţul bunurilor livrate, în sensul art. 1 şi 3 din Legea 72/2013.

Totodată, pârâta a invocat incidenţa motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate de pârâtă în primă instanţă, pronunţată ca urmare a admiterii apelului împotriva sentinţei civile nr. 335/16.11.2022.

S-a arătat că decizia recurată este dată cu suprimarea totală a dreptului la cheltuieli de judecată prevăzut de dispoziţiile art. 453 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., fiind încălcate, totodată, dispoziţiile art. 481 C. proc. civ. referitoare la neînrăutăţirea situaţiei apelantului la propria cale de atac, precum şi dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6, principiul legalităţii prevăzut la art. 7 alin. (2) şi dreptul la un tratament egal prevăzut de art. 8 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că pârâta a căzut în pretenţii, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., deşi tribunalul a admis doar în parte acţiunea reclamantei, modificată şi precizată, ceea ce nu echivalează cu pierderea în totalitate a procesului.

Faptul că pârâta a căzut parţial în pretenţii determină eo ipso incidenţa art. 453 alin. (2) C. proc. civ. însă, prin excluderea aplicării acestor dispoziţii, instanţa de apel a negat de plano dreptul pârâtei la cheltuieli de judecată, înrăutăţind în acest mod situaţia părţii în propria cale de atac, în sensul art. 481 C. proc. civ.

La data de 20 noiembrie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă A. S.A., prin care s-a invocat nulitatea, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., raportat la Decizia RIL nr. 3/2020, a criticilor formulate cu privire la proporţionalitatea cheltuielilor de judecată.

De asemenea, s-a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

La data de 3 ianuarie 2024 a fost înregistrat răspunsul la întampinare formulat de recurenta-pârâtă B. S.R.L.

4. Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., reţine următoarele considerente:

Recurenta a invocat ca prim motiv de recurs încălcarea şi aplicarea greşită a unor norme de drept material, caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că aplicarea greşită a regulilor de interpretare a contractului, cu consecinţa calificării greşite a contractului, ca fiind contract de vânzare-cumpărare şi nu contract de furnizare, a determinat stabilirea eronată a datei scadenţei obligaţiei de plată a preţului, contrar dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 72/2013.

A mai susţinut pârâta că modalitatea în care au fost redactate clauzele 5 şi 6 din contract impunea interpretarea acestora potrivit regulilor de interpretare prevăzute de C. civ., respectiv în conformitate cu voinţa reală a părţilor. Or, aplicând regulile de interpretare prevăzute la 1.266 alin. (2) C. civ., 1.267 şi 1.268 C. civ., rezultă că părţile şi-au asumat plata în avans a preţului contractului numai cu condiţia emiterii prealabile a unei facturi fiscale de avans. Aşadar, pârâta nefiind obligată să achite preţul în avans, în lipsa unei facturi (neaplicându-se art. 5 - par. 1 şi 6 par. 3 teza II), rezultă că părţile nu au stabilit în contract un termen de plată a preţului.

În continuare, nefiind stabilit un termen contractual pentru plata preţului şi întrucât contractul este unul de furnizare, devin aplicabile depoziţiile art. 3 din Legea nr. 72/2013, astfel încât obligaţia de plată a preţului devine scadentă la 30 de zile de la data emiterii facturii, cu consecinţa diminuării cuantumului sumei la plata căreia a fost obligată recurenta de către instanţele de fond.

Instanţa de recurs constată caracterul neîntemeiat al acestui motiv de recurs şi al întregului raţionament expus de recurentă.

În ceea ce priveşte termenul de plată a preţului, se reţine că ambele instanţe de fond, au procedat la interpretarea clauzelor inserate în art. 5 şi 6 din contract, stabilind că părţile au prevăzut ca termen limită de plată a contravalorii cantităţii de azotat de amoniu livrat, data de 20.07.2020. De asemenea, au stabilit că, în cazul în care plata preţului se face în avans, penalităţile de întârziere se datorau doar dacă plata nu s-a făcut până la data livrării mărfii.

Critica recurentei raportată la termenul de plată stabilit în contract relevă necesitatea emiterii unei facturi fiscale pentru plata preţului în avans, apreciind aceasta că în lipsa facturii, nu există un termen contractual pentru plata preţului.

Un astfel de raţionament este contrar obligaţiilor asumate de părţile contractante şi nu tine seama de scopul emiterii facturii fiscale.

Astfel, potrivit art. 5 şi 6 din contract:

"Preţul pentru cantitatea de 6.000 tone azotat de amoniu, ambalat, este de 800 RON/1 tonă, la care se adaugă 9% TVA. Cumpărătorul va efectua plata prin virament bancar, până la data de 20.07.2020. Preţul total care va fi plătit de cumpărător urmează a fi stabilit şi facturat de vânzător în funcţie de cantitatea de produs efectiv livrată. După începerea livrărilor, vânzătorul va transmite cumpărătorului facturile fiscale şi documentele de livrare în termen de 2 zile de la încărcarea mijloacelor de transport . . . . . . . . . .". Art. 6 paragraful 3 din contract:

"Pentru întârzierea la plată a facturilor emise de vânzător, cumpărătorul datorează penalităţi de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere calculate la valoarea sumelor restante neachitate. În cazul în care plata preţului se face în avans, nu se datorează penalităţi de întârziere decât dacă plata nu s-a făcut până la expirarea termenului de livrare a mărfii."

Contrar celor expuse de recurentă, aceste clauze contractuale sunt clare, neechivoce şi din citirea lor împreună rezultă cu certitudine care sunt obligaţiile asumate de părţi şi care sunt consecinţele neexecutării acestor oblgaţii. Astfel, potrivit voinţei părţilor, plata preţului trebuia efectuată până la data de 20.07.2020 iar penalităţile de întârziere se raportează la cantităţile efectiv livrate şi facturate. Or, facturile fiscale au fost emise la datele de 13.07.2020 şi 22.07.2020, instanţele de fond stabilind judicios că scadenţa obligaţiei de plată a intervenit, în cazul primei facturi, la data de 20.07.2020 iar, în cazul celei de-a doua, care a fost emisă după termenul de plată prevăzut în contract, la data de 22.07.2020- data emiterii facturii.

Instanţa de recurs mai reţine că, potrivit contractului, facturile fiscale şi documentele de livrare urmau a fi transmise cumpărătorului, după începerea livrărilor, în termen de două zile de la încărcarea mărfii în mijloacele de transport. Este firească o astfel de prevedere, întrucât factura fiscală este documentul contabil ce serveşte drept dovadă a tranzacţiilor comerciale si este necesară pentru ţinerea unei evidenţe contabile corecte, determinarea impozitelor si respectarea legislaţiei fiscale. În ce priveşte însă termenul de plată a preţului, se reţine că acesta a fost stabilit de părţi în contract, prin menţionarea unei date limită concrete " până la data de 20.07.2020", plata nefiind condiţionată de emiterea unei facturi fiscale.

Nu există nici o prevedere contractuală din care să rezulte voinţa părţilor contractante de a se naşte obligaţia de plată a preţului contractului condiţionat de emiterea unei facturi fiscale sau de a modifica data de plată a preţului în funcţie de data emiterii unei astfel de facturi. Dimpotrivă, rezultă fără dubiu că părţile au stabilit data limită până la care plata preţului trebuia făcută şi că penalităţile de întârziere nu se datorau în cazul în care plata preţului se făcea în avans, decât dacă plata nu se efectua până la expirarea termenului de livrare a mărfii. Prin urmare, în acest din urmă caz, cel mai târziu la data livrării mărfii, plata preţului trebuia efectuată.

În acest sens sunt şi considerentele instanţei de apel, al cărei raţionament nu dezvăluie nici o incongruenţă, silogismul juridic fiind fundamentat pe baza clauzelor contractuale analizate şi interpretate corect de instanţa de apel. Se constată că instanţa de apel a analizat sistematic clauzele de la art. 5 şi 6 din contract, unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului, în sensul ce se potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului contractului, respectând astfel regulile de interpretare prevăzute de art. 1267 şi 1268 C. civ.

Din aceste considerente, instanţa va înlătura criticile recurentei privitoare la greşita stabilire a voinţei părţilor în sensul prevederii în contract a unui termen de plată a preţului.

În continuare, instanţa de recurs formulează observaţia că numai în lipsa unei prevederi în contract a termenului de plată a preţului este deosebit de importantă stabilirea naturii juridice a contractului - contract de vânzare- cumpărare sau contract de furnizare-, întrucât numai în lipsa unei astfel de clauze contractuale se impune stabilirea normei juridice ce reglementează scadenţa şi termenul de plată. Însă, dată fiind prevalenţa contratului, reţinând că părţile au prevăzut un astfel de termen în contract, acesta se aplică cu prioritate. Or, deşi recurenta susţine că în contract nu s-a stabilit şi o dată a scadenţei obligaţiei de plată, instanţa de recurs constată că aceasta este identică cu cea stabilită pentru plata preţului în cazul livrării anterioare datei de 20.07.2020 şi contemporană cu momentul livrării, pentru livrarea ulterioară datei de 20.07.2020, cum corect a reţinut şi instanţa de apel.

În ceea ce priveşte natura juridică a contractului, instanţa de recurs reţine că ambele instanţe de fond au calificat contractul părţilor ca fiind contract de vânzare-cumpărare. De asemenea, pârâta a formulat pentru prima dată apărări în sensul că acest contract ar fi unul de furnizare şi nu de vânzare-cumpărare, prin concluziile scrise depuse la prima instanţă de fond, după închiderea dezbaterilor. Aceste susţineri, fiind reiterate prin cererea de apel, au fost analizate pentru prima dată de instanţa de apel, în considerarea caracterului devolutiv al apelulului. Instanţa de apel a confirmat calificarea juridică dată de prima instanţă.

Instanţa de recurs reţine că, fiind asemănător vânzării, contractul de furnizare împrumută multe caractere juridice de la contractul de vânzare-cumpărare, ambele tipuri de contract fiind translative de proprietate, consensuale, sinalagmatice, cu titlu oneros şi comutative. Când obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl formează bunuri de gen, ce urmează a fi predate la unul sau mai multe termene ulterioare încheierii contractului, asemănările dintre cele două tipuri de contracte sunt şi mai mari, întrucât principalul caracter care distinge contractul de furnizare de cel de vânzare, reieşind chiar din textul art. 1766 C. civ., constă în executarea succesivă a obligaţiilor asumate prin contractul de furnizare, în timp ce contractul de vânzare- cumpărare este cu executare uno ictu.

De aici rezultă şi dificultatea de stabilire în concret a naturii juridice a contractului, întrucât, o particularitate a vânzării comerciale o constituie faptul că, în general, se tranzacţionează bunuri de gen şi bunuri viitoare, care nu există în materialitatea lor la momentul încheierii contractului de vânzare- cumpărare, cum ar fi, spre exemplu, mărfurile ce nu sunt încă fabricate la momentul încheierii contractului, recoltele neculese etc. De asemenea, scopul vânzării-cumpărării comerciale este lucrativ, profesioniştii urmărind obţinerea de profit iar predarea bunurilor vândute este de mare însemnătate, tocmai pentru că profesionistul cumpărător, achiziţionează bunurile, fie pentru a le folosi în procesul de producţie, fie pentru a presta servicii către alţi beneficiari, respectiv pentru a-şi executa propriile obligaţii asumate în contractele cu partenerii de afaceri.

De aceea, pentru a distinge în concret între cele două tipuri de contracte, nu este suficientă numai aprecierea calităţii de profesionist a părţilor, a obiectului lor de activitate şi a produselor vândute, ci este necesară coroborarea tuturor elementelor specifice ce rezultă din contract, pentru determinarea voinţei concordante a părţilor de la data încheierii contractului.

În cauză, aplicând dispoziţiile art. 1266, 1267, 1268 şi 1270 C. civ., instanţa de apel a interpretat clauzele unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului, ţinând seama de natura contractului şi de împrejurările în care a fost încheiat, respingând motivat susţinerile pârâtei, stabilind că în cauză părţile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare. Astfel, examinând concret conţinutul clauzelor contractuale, obiectul contractului- vânzarea unei cantităţi de 6000 de tone de azotat de amoniu-, perioada de livrare a mărfii convenită de părţi -07.07.2020 - 01.09.2020, denumirile date de părţi contractului şi părţilor, instanţa de apel a stabilit că voinţa părţilor a fost de a încheia un contract de vânzare -cumpărare şi nu un contract de furnizare.

Prin urmare, sunt neîntemeiate criticile recurentei privitoare la greşita calificare juridică a naturii contractului, astfel că vor fi înlăturate.

Instanţa de recurs reţine însă, aşa cum s-a precizat deja mai sus, că neincidenţa dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 72/2013 este determinată prioritar de prevederea expresă din contractul părţilor atât a termenului de plată a preţului, cât şi a modului de calcul al penalităţilor de întârziere, prin raportare la data de livrare a mărfii şi de plată în avans a preţului, aceste dispoziţii contractuale prevalând, în temeiul forţei obligatorii a contractului, reglementat de art. 1270 C. civ. Apoi, fiind un contract de vânzare-cumpărare şi nu unul de furnizare, acesta excede sferei de aplicare a Legii nr. 72/2013, cum corect a stabilit instanţa de apel.

În concluzie, sunt nefondate criticile recurentei privitoare la greşita aplicare a normelor de interpretare a clauzelor contractuale, cu consecinţa stabilirii greşite a voinţei concordante a părţilor faţă de termenul de plată a preţului, data scadenţei şi încheierea unui contract de vânzare-cumpărare, astfel că acest motiv de recurs este neîntemeiat în totalitate sa, instanţa de apel interpretând şi aplicând judicios dispoziţiile legale menţionate de recurentă, aşa cum au fost acestea detaliate mai sus.

Referitor la motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se reţine că recurenta critică modul de soluţionare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate de pârâtă în primă instanţă, ca urmare a admiterii apelului împotriva sentinţei civile nr. 335/16.11.2022. Nelegalitatea invocată de recurentă vizează suprimarea totală a dreptului la cheltuieli de judecată contrar dispoziţiilor art. 453 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., susţinând aceasta şi încălcarea dispoziţiilor art. 481 C. proc. civ. referitoare la neînrăutăţirea situaţiei apelantului la propria cale de atac, precum şi cele privitoare la dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6, principiul legalităţii prevăzut la art. 7 alin. (2) şi dreptul la un tratament egal prevăzut de art. 8 C. proc. civ.

Dezvoltarea criticilor relevă raţionamentul greşit al instanţei de apel, care a apreciat că pârâta a căzut în pretenţii, deşi prima instanţă de fond a admis doar în parte acţiunea reclamantei, modificată şi precizată, ceea ce, în aprecierea recurentei, nu echivalează cu pierderea în totalitate a procesului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată netemeinicia acestui motiv de recurs.

Astfel, instanţa de apel a admis apelul formulat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 335/16.11.2022 pronunţată de Tribunalul Prahova, prin care prima instanţă de fond respinsese cererea de completare a sentinţei, a schimbat în parte sentinţa apelată şi a admis cererea de completare în sensul respingerii cererii de plată a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Instanţa de apel a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., întrucât pârâta a pierdut procesul în faţa primei instanţe, cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost modificată şi precizată fiind admisă în totalitate. Ceea ce a fost admis numai în parte în prima instanţă au fost cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă, pe care instanţa de fond le-a redus, considerându-le neproporţionale cu complexitatea cauzei.

Înalta Curte nu poate primi criticile recurentei în sensul că, fiind modificată şi precizată, cererea de chemare în judecată a fost admisă numai în parte, prin raportare la cererea de chemare în judecată cu care a fost sesizată iniţial prima instanţă, context în care s-ar fi impus obligarea reclamantei la plata de cheltuieli către pârâtă, întrucât, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, menţiunea primei instanţe de fond de admitere în parte a cererii de chemare în judecată a vizat numai capătul accesoriu al cererii, respectiv cel privind acordarea onorariului avocatului ales al reclamantei.

Se constată deci, corecta aplicare a art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în cauză nefiind incident art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Ne se poate reţine nici încălcarea principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac, pentru că prima instanţă de fond a respins cererea pârâtului de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, menţionând expres în sentinţă că nu a procedat la compensarea cheltuielilor de judecată, ci a obligat pârâta la plata cheltuielilor rezultate din analiza culpei procesuale. În acest context a respins şi cererea de completare, iar instanţa de apel a admis apelul împotriva acestei soluţii, a admis cererea de completare a sentinţei, şi judecând pe fond cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâtă a respins cererea, întocmai ca şi instanţa de fond.

Rezultă că situaţia juridică a pârâtei s-a menţinut în apel aşa cum a fost aceasta şi la judecata cauzei în primă instanţă, astfel că nu au fost încălcate nici dispoziţiile art. 481 C. proc. civ., nici cele ale art. 453 alin. (2) C. proc. civ., şi nici dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6, principiul legalităţii prevăzut la art. 7 alin. (2), ori dreptul la un tratament egal prevăzut de art. 8 C. proc. civ., acest motiv de recurs fiind nefondat.

Înalta Curte mai reţine că, subsumat acestui motiv de recurs, recurenta a formulat şi critici ce vizează cuantumul onorariului datorat avocatului faţă de activităţile desfăşurate de acesta chiar înainte de modificarea şi precizarea cererii de chemare în judecată, în raport cu valoarea pretenţiilor iniţiale ale reclamantei, complexitatea cauzei şi circumstanţele cauzei. Însă, pe de o parte ambele instanţe de fond au reţinut corect culpa procesuală integrală a pârâtei şi, pe de altă parte, astfel de critici, aşa cum corect a arătat şi reclamanta, vizează aspecte de netemeinicie, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.. Or, asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitat de partea care a pierdut procesul, instanţa de recurs nu se poate pronunţa, astfel de critici neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aşa cum s-a stabilit şi prin decizia nr. 3/2020 a Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în prezentul recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va obliga recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a sumei de 7.245,95 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 204 din 23 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta la plata către intimata-reclamantă A. S.A. la plata sumei de 7.245,95 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2024.