Failure to invoke illegality grounds: Cassation appeal invalid where it contests factual findings on contractual fault rather than legal application

Şedinţa publică din data de 6 februarie 2024

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 3 februarie 2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., prin administrator juridiciar B.., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., să se constate rezolvit antecontractul de vânzare-cumpărare din data de 11.02.2019 încheiat între pârâtă, în calitate de promitentă-vânzătoare şi reclamantă, în calitate de promitentă-cumpărătoare, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară, precum şi să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 7.245.000 RON, reprezentând avansul din preţul vânzării, la care se adaugă dobânda legală, de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii.

La termenul de judecată din 9 octombrie 2020 reclamanta a formulat cerere precizatoare prin care şi-a redus cuantumul pretenţiilor, de la 7.245.000 RON, la valoarea de 7.145.000 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 1909 din 23 octombrie 2020 pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

A fost dispusă rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 11.02.2019, dispunându-se repunerea părţilor în situaţia anterioară şi, în consecinţă, obligarea pârâtei să restituie reclamantei suma de 7.145.000 RON, reprezentând avans din preţul vânzării.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta C. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 290/2023 din 23 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins apelul pârâtei, ca nefondat.

A fost respinsă cererea intimatei-reclamante de obligare a apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta C. S.R.L., în insolvenţă, prin administrator judiciar D.., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi, în rejudecarea apelului, respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată.

În esenţă, s-a invocat greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1.556 şi art. 1.516 - 1.517, respectiv art. 1.549 - 1.553 C. civ., fiind criticate considerentele instanţei de apel prin care s-a stabilit culpa pârâtei de a nu îşi fi îndeplinit obligaţia încheierii în formă autentică a contractului de vânzare, conform celor convenite prin antecontractul din 11.02.2019.

Pârâta a susţinut că neîncheierea contractului în formă autentică îi este imputabilă reclamantei, care nu a plătit diferenţa de preţ rămasă neachitată, de 275.404,47 euro, în termen de 60 zile de la încheierea promisiunii.

În acest sens, în mod greşit s-a reţinut că reclamanta şi-a îndeplinit propria obligaţie, prin adresa din 12 iunie 2019 solicitând pârâtei să se prezinte la notar la 1 iulie 2019, în vederea încheierii contractului de vânzare, la aceeaşi dată reclamanta prezentând notarului un bilet de ordin în valoare de 275.404,47 euro, întrucât adresa a fost transmisă la fostul sediu al pârâtei, astfel că reprezentanţii acesteia nu au avut cunoştinţă de convocare.

A mai învederat pârâta că părţile au stipulat expres că antecontractul de vânzare - cumpărare devine ineficace în cazul neplăţii în întregime, la scadenţă, a preţului de vânzare. Deşi clauza se referă textual la nulitatea antecontractului, având în vedere preeminenţa voinţei reale, conform art. 1266 şi art. 1.268 alin. (3) C. civ., trebuie admis că părţile au avut în vedere rezoluţiunea sau încetarea contractului pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a preţului.

În opinia părţii, nefiind îndeplinită obligaţia de plată a diferenţei de preţ, la 12.04.2019, promisiunea de vânzare a încetat de drept, din culpa exclusivă a reclamantei, pârâta nemaifiind ţinută de obligaţia încheierii actului autentic de vânzare ori având, cel puţin, dreptul de a invoca excepţia de neexecutare.

De asemenea, a mai arătat pârâta că în mod greşit s-a reţinut îndeplinirea condiţiilor pentru a fi dispusă rezoluţiunea judiciară, întrucât neexecutarea de către pârâtă a obligaţiei de încheiere la notar a actului autentic de vânzare a fost consecinţa directă şi nemijlocită a neplăţii în întregime a preţului, cu consecinţa incidenţei dispoziţiilor art. 1.517 C. civ.. Prin urmare, rezoluţiunea nu putea interveni câtă vreme neexecutarea obligaţiei de încheiere a contractului este imputabilă reclamantei înseşi.

A mai criticat pârâta şi considerentele prin care s-a reţinut că tranzacţia depusă la dosarul cauzei reprezintă o recunoaştere a pretenţiilor deduse judecăţii, prin raportare la obiectul cererii - rezoluţiune judiciară, susţinând că nu şi-a exprimat în niciun context acordul în sensul dispunerii rezoluţiunii din culpa sa.

La data de 27 octombrie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata A. S.R.L. prin care s-a susţinut că dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate în mod formal.

4. Înalta Curte, analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, reţine următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la nelegalitatea hotărârii din perspectiva dreptului substanţial, respectiv la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Instanţa încalcă dreptul material atunci când nu identifică regulile de drept aplicabile în cauză ori, deşi le identifică, le încalcă în litera sau spiritul lor, interpretându-le eronat ori, deşi le interpretează corect la un nivel abstract, aplicarea acestora situaţiei de fapt se face într-o manieră eronată, contrară sensului şi scopului pentru care au fost edictate.

Invocarea în mod valabil a acestui motiv de casare presupune enunţarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile, modul în care, în aprecierea părţii, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecăţii şi discordanţa acestei interpretări cu cea oferită de către instanţa de apel prin hotărârea recurată.

Aşadar, teza încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material trebuie să fie argumentată în concret, neputându-se invoca prin enunţuri generice, lipsite de acoperire argumentativă.

Motivul de recurs nu este invocat procedural atunci când, deşi se invocă nelegalitatea hotărârii, în realitate este criticată situaţia de fapt reţinută sau modul de interpretare a probelor ori alte elemente care, deşi au şi o semnificaţie juridică, acestea implică un grad mare de apreciere a instanţelor de fond, care sunt suverane în ce le priveşte.

Aşadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât situaţia de fapt şi aprecierea probelor administrate intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive.

Transpunând aceste considerente la cauza ce face obiectul analizei, se reţine că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal.

Recurenta susţine greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1.556, art. 1.516-1.517, respectiv art. 1.549-1.553 C. civ., criticând decizia instanţei de apel din perspectiva validării sentinţei primei instanţe, prin care s-a dispus rezoluţiunea antecontractului din 11.02.2019, din culpa pârâtei, cu consecinţa obligării acesteia la restituirea sumei de 7.245.000 RON, reprezentând avansul plătit din preţ.

Dezvoltând criticile, partea pretinde că, în realitate, neîncheierea contractului în formă autentică îi este imputabilă reclamantei, care nu a plătit diferenţa de preţ rămasă neachitată de 275.404,47 euro, în termen de 60 zile de la încheierea antecontractului, în mod greşit reţinând instanţa de apel că reclamanta şi-a îndeplinit această obligaţie, prin convocarea pârâtei în faţa notarului public şi emiterea unui bilet la ordin în vederea plăţii.

Se susţine că, faţă de clauza din antecontract care prevede ineficacitatea convenţiei în cazul neplăţii în întregime, la scadenţă, a preţului de vânzare, la 12.04.2019, promisiunea de vânzare a încetat de drept, din culpa reclamantei, pârâta nemaifiind ţinută de obligaţia încheierii actului autentic de vânzare ori având, cel puţin, dreptul de a invoca excepţia de neexecutare.

Mai critică pârâta şi faptul că rezoluţiunea nu putea fi dispusă câtă vreme neexecutarea obligaţiei de încheiere a actului autentic de vânzare a fost consecinţa directă şi nemijlocită a neplăţii în întregime a preţului de către reclamantă, cu consecinţa incidenţei dispoziţiilor art. 1.517 C. civ.

Totodată, contrar celor reţinute de instanţa de apel, tranzacţia aflată la dosarul cauzei nu reprezintă o recunoaştere a pretenţiilor deduse judecăţii, pârâta neasumându-şi culpa pentru neîncheierea contractului de vânzare.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentei nu reflectă critici privind modul de aplicare a dispoziţiilor legale evocate, apte să fie încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci nemulţumirea părţii faţă de situaţia de fapt reţinută pe baza probelor administrate, din perspectiva reţinerii culpei contractuale a pârâtei în ceea ce priveşte neîncheierea contractului de vânzare în formă autentică.

Argumentaţia părţii se întemeiază pe o situaţie de fapt fundamental diferită faţă de cea reţinută de precedentele instanţe, susţinându-se, în esenţă, că reclamanta este partea care nu şi-a îndeplinit integral obligaţia de plată a preţului, fiind întemeiată excepţia de neexecutare a contractului opusă de pârâtă, situaţie în raport cu care instanţa nu putea dispune rezoluţiunea antecontractului.

Or, culpa contractuală a pârâtei este un aspect de fapt stabilit de instanţele devolutive în cadrul situaţiei de fapt reţinute, ca urmare a aprecierii şi valorificării probatoriului administrat, reprezentând, de altfel, premisa de la care începe judecata în recus.

Instanţa de recurs verifică aplicarea legii la situaţia de fapt deja reţinută în fond, şi nu la alte circumstanţe factuale, pretinse de autoarea recursului, în această etapă procesuală nemaiavând loc o rejudecare a fondului cauzei, în cadrul căreia să mai poată fi dezbătută chestiunea culpei contractuale prin raportare la probele administrate.

Prin urmare, în calea extraordinară de atac nu se poate proceda la reaprecierea faptelor contestate, a comportamentului sau a atitudinii subiective a părţilor în cadrul raporturilor desfăşurate ori a probelor care au determinat prima instanţă să stabilească că, în cauză, culpa neîncheierii contractului în formă autentică aparţine pârâtei, situaţie de fapt confirmată pe deplin de instanţa de apel.

Din considerentele deciziei atacate, rezultă că instanţa de apel, analizând dispoziţiile antecontractului din 11.02.2019 şi probele dosarului, a reţinut că pârâta nu a făcut niciun demers în vederea încheierii contractului, în timp ce reclamanta a convocat pârâta în faţa notarului public, prezentând acestuia un bilet la ordin emis cu scopul achitării diferenţei de preţ, astfel că neîncasarea, în întregime, a preţului îi este imputabilă pârâtei, care nu s-a prezentat la notar. În ceea ce priveşte susţinerile părţii potrivit cărora nu ar fi luat cunoştinţă de convocare, s-a constatat că notificarea a fost transmisă la adresa de sediu cu care pârâta figura în evidenţele registrului comerţului, schimbările invocate producându-se la un moment ulterior.

Instanţa de apel, faţă de aceste aspecte, a reţinut că, în cauză, culpa aferentă neîncheierii contractului aparţine pârâtei, aşa cum în mod corect a stabilit şi prima instanţă, nefiind îndeplinite cerinţele art. 1.556 C. civ. pentru ca pârâta să îi poată opune în mod valabil reclamantei excepţia de neexecutare.

În consecinţă, a concluzionat că, în contextul neexecutării de către pârâtă a obligaţiei de perfectare a contractului, în mod întemeiat reclamanta şi-a exercitat dreptul de opţiune conferit de dispoziţiile art. 1.516 C. civ., solicitând instanţei să dispună rezoluţiunea promisiunii şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin restituirea sumei plătite cu titlu de avans din preţ.

În raport cu aceste dezlegări, se reţine că, în recurs, prin susţinerile formulate, pârâta nu se raportează la considerentele instanţei de apel şi nu arată concret în ce modalitate decizia atacată este contrară legii, ci reiterează, în calea extraordinară de atac, aceleaşi apărări de fapt deduse judecăţii în etapa procesuală anterioară, asupra cărora instanţa de apel s-a pronunţat.

Or, recursul fiind o cale de atac împotriva deciziei din apel, recurenta era obligată se combată considerentele acesteia prin expunerea unui raţionament juridic contrar, şi nu a unei situaţii de fapt diferite, deja analizate.

Simpla reluare a alegaţiilor referitoare la culpa reclamantei, astfel cum au fost expuse şi în etapele fondului, cu ignorarea considerentelor deciziei din apel, faţă de care nu se formulează critici de nelegalitate, nu reprezintă o motivare valabilă a recursului.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că, în cauză, pretinsele încălcări ale legii vizează, în realitate, temeinicia deciziei atacate, întrucât ceea ce se contestă este situaţia de fapt reţinută pe baza probelor administrate, nefiind deduse instanţei de recurs critici de nelegalitate în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul declarat de pârâta C. S.R.L., în insolvenţă, prin administrator judiciar D.., împotriva deciziei civile nr. 290/2023 din 23 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Referitor la cererea intimatei A. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la această dispoziţie legală, aplicabilă şi în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., se constată că nu au fost depuse la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta C. S.R.L., în insolvenţă, prin administrator judiciar D.., împotriva deciziei civile nr. 290/2023 din 23 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2024.