Nullity of cassation for failure to substantiate material law violations in director liability for delayed tariff approval

Şedinţa publică din data de 6 februarie 2024

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 3 ianuarie 2019 pe rolul Tribunalului Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta Activitatea A. S.A. Orăştie, în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., E. şi F., a solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata către reclamantă a sumei de 169.280,73 RON, reprezentând diferenţa dintre tariful pentru serviciile de apă şi canalizare prevăzut în contractul de delegare a gestiunii serviciilor publice de alimentare cu apă şi de canalizare încheiat cu G. S.A., înregistrat sub nr. x/07.07.2015 şi tariful practicat efectiv, sumă actualizată cu indicele de inflaţie aplicat de la data de 1.10.2016 şi până la data plăţii efective.

La termenul din 7 noiembrie 2022 reclamanta şi-a precizat acţiunea, solicitând obligarea pârâţilor la plata sumei de 118.972,35 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 16/CA/2023 din 6 ianuarie 2023 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa respingerii cererii în ceea ce priveşte pretenţiile anterioare datei de 03.01.2016.

A fost admisă în rest cererea, astfel cum a fost precizată, fiind obligaţi pârâţii să plătească reclamantului, în solidar, suma de 118.972,35 RON, ce se va actualiza cu indicele de inflaţie, începând cu data de 01.10.2016 şi până la momentul plăţii efective.

2. Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâţii B., C., E., D. şi F..

Prin decizia nr. 223/2023 din 21 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a fost respins apelul pârâţilor ca nefondat.

3. Împotriva acestei decizii, la data de 26 septembrie 2023, au formulat recurs pârâţii E., D., F., C. şi B., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

Pârâţii au invocat neîndeplinirea condiţiilor antrenării răspunderii lor patrimoniale, susţinând că nu se fac vinovaţi pentru neaplicarea tarifelor prevăzute în contractul de delegare a gestiunii serviciilor publice de alimentare cu apă şi canalizare, astfel cum s-a dovedit prin înscrisurile depuse şi interogatoriile administrate.

Au arătat că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 241/2006, strategia de tarifare inclusă în contractul de delegare a gestiunii serviciilor publice de alimentare cu apă şi de canalizare, înainte de a fi aplicată, trebuie avizată de către A.N.R.S.C. şi aprobată prin hotărâre a fiecărei unităţi administrativ-teritoriale membre a asociaţiei sau, după caz, prin hotărâre a G..

În concret, deşi conducerea reclamantei s-a obligat conform art. 36 alin. (3) lit. h) din contractul de delegare să aplice două creşteri tarifare până la 01.07.2016, acest lucru nu a fost posibil întrucât unităţile administrativ-teritoriale, în calitate de principali acţionari ai societăţii, nu au prezentat în termen util hotărârile consiliilor locale de avizare a tarifelor, astfel că avizarea tarifelor a fost solicitată A.N.R.S.C. doar la data de 27.09.2016.

Demersurile pentru aplicarea tarifelor au fost iniţiate încă din luna ianuarie 2016, astfel că în mod greşit au apreciat instanţele de fond că au existat întârzieri ce le sunt imputabile.

Cu referire la probe, s-a învederat că, prin adresa nr. x/15.01.2016, pârâtul B., în calitate de director, a solicitat G. să împuternicească reclamanta, în calitate de operator al serviciilor publice de alimentare cu apă şi canalizare, să aplice tarifele prevăzute în contractul de delegare a gestiunii iar, prin adresa nr. x/29.01.2016, a fost transmisă fişa de fundamentare a cheltuielilor pentru stabilirea preţului.

Totodată, prin adresa nr. x/14.09.2016, directorul B. a informat G. că, până la data de 12.09.2016, unităţile administrativ teritoriale nu au prezentat hotărârile de consiliu local de avizare a tarifelor, cu excepţia Unităţii Orăştie, care însă, la 28.07.2016, a aprobat alte tarife decât cele solicitate, motiv pentru care se află în imposibilitatea de a înainta tarifele spre avizare la A.N.R.S.C. şi că nu există nici Hotărârea G. de avizare a tarifelor propuse.

Mai mult, la data de 02.09.2016, G. a transmis societăţii o altă propunere de preţuri, diminuată faţă de nota de fundamentare întocmită de societate, astfel ca pârâţii nu au putut solicita A.N.R.S.C. avizul pentru noile tarife.

Potrivit pârâţilor, răspunderea administratorului intervine atunci când, în îndeplinirea mandatului care i-a fost încredinţat, prin faptele comise, sunt încălcate dispoziţii legale stabilite în sarcina sa.

Astfel, sub aspectul faptelor imputate, au susţinut că nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au indicat dispoziţiile legale încălcate de pârâţi, rezumându-se în a reţine doar că, în activitatea desfăşurată, "conducerea societăţii a avut o conduită ce se caracterizează prin demersuri întârziate".

În ceea ce priveşte vinovăţia şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, s-a afirmat că au fost realizate demersurile pentru a obţine toate aprobările pentru majorarea preţului, solicitându-se autorităţilor implicate să îşi respecte obligaţiile asumate prin contractul de delegare.

Referitor la cuantumul prejudiciului, au susţinut că acesta nu reprezintă diferenţa dintre suma reprezentând pretenţiile reclamantei şi cuantumul facturat de societate în perioada iulie 2015 - iulie 2016, câtă vreme noile tarife au fost aprobate în perioada august - septembrie 2016.

În opinia pârâţilor, pierderea financiară înregistrată nu a fost cauzată de managementul lor defectuos, ci de conduita Consiliul Local Oraştie dar şi a celorlalte unităţi administrativ teritoriale, care au tergiversat aplicarea tarifelor şi au pus în pericol funcţionarea societăţii prin neaprobarea la timp a preţului real solicitat şi justificat de pârâţi încă din ianuarie 2016, fiind obligate, conform art. 36 lit. i) din contract, să suporte pierderea de venituri din bugetul propriu.

S-a mai arătat că nerespectarea contractului de delegare a gestiunii a fost adusă la cunoştinţa Consiliului Local Orăştie, fiind formulată chiar şi o acţiune prin care s-a solicitat instanţei să anuleze în parte Hotărârea nr. 19/2016 a Consiliului Local Orăştie, în ceea ce priveşte dispoziţiile contrare contractului.

Au concluzionat pârâţii că situaţia de fapt expusă trebuie coroborată cu dispoziţiile art. 15 din contractul de mandat nr. x/7.12.2015 care prevede o clauză exoneratoare de răspundere a directorului.

Nu în ultimul rând, s-a învederat că, potrivit art. 155 din Legea nr. 31/1990, acţiunea în răspundere patrimonială formulată împotriva administratorilor poate fi decisă de adunarea generală a asociaţilor cu majoritate de voturi, la dosarul cauzei neregăsindu-se o decizie în acest sens.

La data de 2 februarie 2024 au fost înregistrate notele scrise formulate de intimata Activitatea A. S.A. prin care au fost invocate inadmisibilitatea cererii de casare cu reţinere spre rejudecare, faţă de dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. şi excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din acelaşi cod.

La data de 5 februarie 2024 au fost înregistrate concluziile scrise formulate de recurenţii E., D., F., C. şi B..

De asemenea, tot la 5 februarie 2024, au fost înregistrate notele scrise formulate de recurenta E. prin care s-a invocat lipsa calităţii de reprezentant a intimatei reclamante, întrucât la dosarul cauzei nu există hotărârea adunării generale prevăzută de art. 155 din Legea nr. 31/1990, fiind incident motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

4. Înalta Curte, luând în examinare cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului, invocate de intimată, reţine următoarele considerente:

Cu privire la excepţia tardivităţii, se constată că decizia atacată a fost comunicată pârâţilor la data de 28.08.2023, conform dovezii aflate la dosarul instanţei de apel, astfel că termenul de recurs de 30 de zile, calculat pe zile libere, conform art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., urma să se împlinească la data de 28.08.2023.

Or, recursul fiind formulat la 26.09.2023, conform dovezii aflate la dosarul de recurs, se impune observaţia că termenul legal de introducere a căii extraordinare de atac a fost respectat.

Prin urmare, excepţia tardivităţii este neîntemeiată şi va fi respinsă.

În continuare, prealabil examinării propriu-zise a excepţiei nulităţii căii de atac, trebuie făcute o serie de precizări cu privire la limitele învestirii în recurs.

Prin memoriul de recurs s-a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material.

La data de 5 februarie 2024 recurenta E. a invocat lipsa calităţii de reprezentant a intimatei reclamante, întrucât la dosarul cauzei nu există hotărârea adunării generale prevăzută de art. 155 din Legea nr. 31/1990, apreciind că este incident motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care sancţionează încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Interpelat fiind, reprezentantul convenţional al recurentei a arătat că prin notele scrise depuse nu a formulat critici noi, ci a precizat criticile care au fost formulate prin cererea de recurs.

Mai mult, reţine Înalta Curte că, în raport cu dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), art. 487 alin. (1) şi art. 489 alin. (1) C. proc. civ., motivele de recurs neinvocate procedural nu pot fi luate în considerare, legea sancţionând cu nulitatea omisiunea formulării tuturor motivelor de casare în interiorul termenului de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, prevăzut de art. 485 alin. (1) teza I din acelaşi cod.

Prin urmare, excepţia nulităţii căii de atac, invocată de intimată, se impune a fi examinată numai prin raportare la conţinutul memoriului de recurs, depus în termen legal.

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor iar, conform art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de pârâţi, se referă la nelegalitatea hotărârii din perspectiva dreptului substanţial, respectiv la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Invocarea în mod valabil a acestui motiv de casare presupune enunţarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile, modul în care, în aprecierea părţii, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecăţii şi discordanţa acestei interpretări cu cea oferită de către instanţa de apel prin hotărârea recurată.

Aşadar, teza încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material trebuie să fie argumentată în concret, neputându-se invoca prin enunţuri generice şi lipsite de acoperire argumentativă.

Motivul de recurs nu este invocat procedural atunci când, deşi se invocă nelegalitatea hotărârii, în realitate este criticată situaţia de fapt reţinută sau modul de interpretare a probelor ori alte elemente care, deşi au şi o semnificaţie juridică, acestea implică un grad mare de apreciere a instanţelor de fond, care sunt suverane în ce le priveşte.

Prin urmare, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât situaţia de fapt şi aprecierea probelor administrate intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive.

Transpunând aceste considerente la cauza ce face obiectul analizei, se constată că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal.

În esenţă, pârâţii, în calitate de fost director şi foşti membri în consiliul de administraţie al reclamantei, contestă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege în vederea antrenării răspunderii lor patrimoniale, ca urmare a neaplicării, de către reclamantă, a majorărilor de tarife prevăzute în contractul de delegare a gestiunii serviciilor publice de alimentare cu apă şi canalizare, încheiat între societate, în calitate de operator al serviciilor publice de alimentare cu apă şi canalizare şi G., în calitate de autoritate delegantă.

Pârâţii susţin că, în fapt, contrar celor reţinute de instanţele de fond, culpa pentru întârzierile înregistrate în aplicarea creşterilor tarifare prevăzute în contract aparţine asociaţiei şi unităţilor administrativ teritoriale membre ale acesteia, care au întârziat mai mult de 8 luni aprobarea tarifelor în sedinţele consiliilor locale, încălcându-şi astfel obligaţiile le reveneau potrivit dispoziţiilor Legii nr. 241/2006 şi art. 36 pct. 3 lit. h) din contract, cu consecinţa că majorările nu au putut fi aplicate la datele stabilite contractual.

Practic, faţă de demersurile pe care pretind că le-au întreprins pentru punerea în aplicare a tarifelor majorate şi pentru obţinerea aprobărilor şi avizărilor necesare, nemulţumirea pârâţilor o reprezintă faptul că, în cauză, s-a reţinut că, în mod culpabil, aceştia au întârziat demersurile în vederea obţinerii avizului A.N.R.S.C. necesar aplicării majorărilor de preţuri, cu consecinţa prejudicierii reclamantei.

Totodată, pârâţii contestă cuantumul concret al prejudiciului la plata căruia au fost obligaţi, afirmând că acesta a fost stabilit greşit.

Nu în ultimul rând, susţin aceştia că, potrivit art. 155 din Legea nr. 31/1990, acţiunea în răspundere patrimonială formulată împotriva administratorilor poate fi decisă de adunarea generală a asociaţilor cu majoritate de voturi, la dosarul cauzei neregăsindu-se o decizie în acest sens.

Înalta Curte reţine că, deşi memoriul de recurs conţine o amplă argumentare a poziţiei lor procesuale, pârâţii nu indică dispoziţiile legale pretins încălcate şi nici nu critică modul concret de aplicare a dispoziţiilor de drept substanţial de către instanţa de apel, nefiind relevate critici de nelegalitate care să poată fi subsumate motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Deşi pârâţii evocă o serie de dispoziţii contractuale sau legale, referirile la acestea sunt făcute numai pentru a susţine existenţa unei contradicţii între dezlegările date în cauză şi situaţia de fapt prefigurată de parte şi neînsuşită de instanţă.

Faţă de caracterul formalist al recursului, în calea extraordinară de atac, dezvoltarea criticilor trebuie să permită instanţei de recurs constatarea potrivit căreia susţinerile formulate se încadrează în mod real într-un motiv de recurs prevăzut de lege.

Această exigenţă este conformă cu art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană statuând că "pentru a-şi îndeplini misiunea, instanţele judecătoreşti trebuie să beneficieze de concursul părţilor, care sunt ţinute ca, în măsura posibilului, să-şi expună pretenţiile într-o manieră clară, lipsită de ambiguitate şi structurate într-o manieră rezonabilă. (Cauza Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei).

Astfel, misiunea instanţei de recurs este de a răspunde unor critici punctuale şi argumentate, lipsite de echivoc, apte să fie încadrate în motivele de recurs prevăzute expres şi limitativ de lege, iar să nu deducă astfel de critici din susţinerile generice şi lipsite de consistenţă ale părţilor.

În cauză, nu pot fi decelate critici de nelegalitate în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât, în realitate, cererea de recurs reprezintă o simplă reiterare a motivelor de apel, prin care pârâţii au contestat situaţia de fapt reţinută de prima instanţă pe baza probelor administrate, din perspectiva stabilirii culpei acestora pentru întârzierile survenite în aplicarea majorărilor de preţuri cu privire la serviciile prestate de reclamantă, precum şi a prejudiciului ce a rezultat din expertiza judiciară dispusă de tribunal.

Astfel, sunt antamate aceleaşi aspecte de fapt privind raporturile desfăşurate între părţile contractului de delegare a gestiunii serviciilor publice de alimentare cu apă şi canalizare, care au stat la baza apărărilor formulate de pârâţi în proces, în vederea respingerii pretenţiilor deduse judecăţii.

Reluând apărările de fond, pârâţii ignoră practic că situaţia de fapt reţinută în primă instanţă, confirmată de instanţa de apel, în cadrul căreia s-a apreciat culpa acestora, în calitate de membri ai conducerii executive, de a nu fi solicitat avizul A.N.R.S.C. necesar aplicării noilor tarife, este premisa de la care porneşte analiza instanţei de recurs în verificarea conformităţii hotărârii cu dispoziţiile de drept aplicabile.

În calea extraordinară de atac, pârâţii se limitează, aşadar, la a afirma, că neaplicarea la termen a tarifelor nu le este imputabilă, demersurile întreprinse de aceştia fiind tergiversate de autoritatea delegantă, precum şi că valoarea prejudiciului nu a fost corect stabilită, cu scopul de a contrazice soluţia de admitere a acţiunii.

Prin urmare, se constată că pârâţii nu au criticat raţionamentul în baza căruia instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că reclamanta, în calitate de operator al serviciilor publice de alimentare cu apă şi canalizare, prin conduita organelor sale de conducere, a încălcat dispoziţiile art. 25.3 din contractul de delegare a gestiunii, nerespectând termenul stabilit pentru aplicarea majorărilor de preţuri, primele demersuri cu acest scop începând în ianuarie 2016, cu privire la preţurile aplicabile din 01.07.2015 şi respectiv în iunie 2016, pentru preţurile aplicabile din 01.07.2016, încălcând, totodată, dispoziţiile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 241/2006 şi art. 9 din Ordinul nr. 65/2007, ca urmare a faptului că nu a solicitat din partea A.N.R.S.C. avizul necesar majorării preţurilor.

Or, recursul fiind o cale de atac împotriva deciziei din apel, nedevolutivă, pârâţii erau obligaţi să combată considerentele acesteia prin expunerea unui raţionament juridic contrar, raportat la situaţia de fapt deja analizată.

Reeditarea generică a susţinerilor din faza procesuală anterioară, cu ignorarea considerentelor pe care se sprijină decizia din apel, faţă de care nu se formulează critici de nelegalitate, nu reprezintă o motivare valabilă a recursului.

În egală măsură, se impune a se arăta că susţinerile pârâţilor vizează exclusiv chestiuni de fond, în privinţa cărora instanţele devolutive au plenitutine de apreciere şi care, vizând temeinicia hotărârii, nu sunt supuse cenzurii în recurs.

Culpa pârâţilor de a nu fi obţinut în timp util avizul A.N.R.S.C. necesar aplicării noilor tarife şi cuantumul concret al prejudiciului cauzat reclamantei prin neaplicarea majorărilor de preţ, astfel cum a rezultat din raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în primă instanţă, sunt aspecte de fapt, stabilite ca urmare a aprecierii şi valorificării probelor administrate, instanţa de recurs nefiind abilitată de lege să procedeze la reaprecierea acestora.

În egală măsură, simpla susţinere, necircumstanţiată, din finalul memoriului de recurs, potrivit căreia la dosar nu se regăseşte hotărârea prevăzută de art. 155 din Legea nr. 31/1990, vizează tot o chestiune de fapt, şi nu o critică argumentată privind modul în care, prin hotărârea atacată, ar fi fost încălcată sau aplicată greşit norma de drept, aptă să fie încadrată potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sau în alt motiv de recurs.

Din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. rezultă că scopul recursului este exercitarea controlului de legalitate exclusiv din perspectiva motivelor expres şi limitativ prevăzute de lege însă este obligaţia părţii să îşi circumstanţieze criticile de aşa manieră încât să poată fi încadrate conform art. 488 alin. (1) din acelaşi cod.

Deşi instanţa de recurs este ţinută să analizeze criticile ce îi sunt deduse din perspectiva cazurilor de casare invocate şi să le reîncadreze juridic, după caz, aceasta nu poate să se substituie părţilor în ceea ce priveşte formularea în concret a criticilor de nelegalitate.

Concluzionând, deşi a fost indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocarea formală a motivului de recurs, sub aspectul temeiului juridic, nu complineşte lipsa de argumentare a acestuia, în cauză nefiind relevat modul concret în care instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit dispoziţiile de drept material.

Se constată, astfel, că pârâţii nu s-au conformat obligaţiei prevăzute la art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. şi nici nu au fost identificate motive de ordine publică care să conducă la aplicarea dispoziţiilor art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, fiind întemeiată excepţia nulităţii invocată de intimată.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de pârâţii E., D., F., C. şi B. împotriva deciziei nr. 223/2023 din 21 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii recursului.

Anulează recursul declarat de pârâţii E., D., F., C. şi B. împotriva deciziei nr. 223/2023 din 21 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2024.