Civil jurisdiction over direct public procurement works contracts; enforceability of invoice and exception of non-performance

Şedinţa publică din data de 6 februarie 2024

Asupra recursurilor, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 26 ianuarie 2022 pe rolul Tribunalului Ialomiţa, secţia Civilă sub nr. x/2022 reclamantul Institutul de Cercetări în Transporturi - Incertrans S.A., în contradictoriu cu pârâta U.A.T. Valea Măcrişului, a solicitat, în principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 364.140 RON, reprezentand contravaloarea facturii seria x nr. x/31.01.2019 emise în temeiul contractului de executie lucrări nr. x/11.07.2018 - 18016/11.07.2018, având ca obiect "Lucrări de proiectare şi executie modernizare/reabilitare străzi şi drumuri comunale în tehnologie enzimatică - 6500 mp., în localitatea Valea Măcrişului, judeţul Ialomiţa, astfel cum a fost modificat prin Actul aditional nr. 1/11.12.2018, precum şi a sumei de 351.759,24 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente debitului, conform Notei de calcul nr. x/19.01.2022.

În subsidiar, s-a solicitat obligarea pârâtei, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 364.140 RON, cu titlu de daune-interese, reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a rezilierii contractului de execuţie lucrări nr. x/11.07.2018 şi a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 1.531 C. civ., precum şi a dobânzii legale de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii.

Totodată, au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 473/F din 19 aprilie 2022 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia Civilă a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din camera de consiliu din 24 mai 2022 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia Civilă a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale formulate de reclamant, ca neîntemeiată.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul Institutul de Cercetări în Transporturi - Incertrans S.A.

Prin decizia civilă nr. 1379 din 28 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins apelul reclamantei, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de completare dispozitiv reclamantul Institutul de Cercetări în Transporturi - Incertrans S.A., susţinând că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra capătului subsidiar de cerere.

Prin decizia civilă nr. 140 din 1 februarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respinsă cererea de completare a dispozitivului deciziei nr. 1379 din 28 septembrie 2022, ca nefondată.

3. Împotriva deciziei civile nr. 1379 din 28 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 8 decembrie 2022, a formulat recurs reclamantul Institutul de Cercetări în Transporturi - Incertrans S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată sau, după caz, instanţei competente, în cazul casării pentru lipsă de competenţă.

De asemenea, a solicitat cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., s-a susţinut că în mod greşit litigiul a fost soluţionat potrivit dispoziţiilor art. 55 alin. (3)1 din Legea nr. 101/2016, acestea nefiind incidente în cauză.

Între părţi a fost încheiat contractul de execuţie lucrări nr. x/11.07.2018, ca urmare a derulării unei proceduri de achiziţie directă, care, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 101/2016, intră sub incidenţa Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, fiind exclusă de la aplicarea Legii nr. 101/2016.

Prin urmare, din punct de vedere funcţional, competenţa aparţine secţiei de contencios administrativ a Tribunalului Ialomiţa, cu consecinţa caracterului nelegal al deciziei instanţei de apel, care, în conformitate cu dispoziţiile art. 480 alin. (4) C. proc. civ., trebuia să trimită cauza spre rejudecare instanţei competente.

Deşi excepţia a fost invocată în faţa instanţei de apel la termenul din 28 septembrie 2022, ca urmare a faptului că tribunalul a făcut trimitere la Legea nr. 101/2016 direct în considerentele instanţei, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra excepţiei.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., s-a susţinut că instanţa de apel a săvârşit un exces de putere, substituindu-se unui organ al puterii executive cu atribuţii şi expertiză în domeniul meteorologiei, atunci când a respins apărările reclamantului privind intervenirea unor condiţii meteo nefavorabile, în mod greşit fiind folosită ca argument expertiza Administraţiei Naţionale de Meteorologie.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat nelegalitatea deciziei prin raportare la faptul că, deşi instanţa de apel a reţinut că litigiul izvorăşte dintr-un contract exclus sferei de aplicabilitate a Legii nr. 101/2016, totuşi, sub argumentul că nu a fost dovedită nicio vătămare, a înlăturat criticile reclamantului privind restrângerea nejustificată a termenului pentru declararea apelului.

Or, în opinia reclamantului, menţionarea eronată a termenului pentru declararea căii de atac conduce la încălcarea dreptului la apărare, precum şi la suprimarea accesului liber la justiţie şi a exercitării unui recurs efectiv.

Au fost evocate dispoziţiile art. 176 pct. 6 C. proc. civ., arătându-se că, în cauză, nulitatea intervine necondiţionat de existenţa unei vătămări.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a art. 1.556 privind excepţia de neexecutare.

Referindu-se la situaţia de fapt, reclamantul a arătat că, după ce a finalizat lucrările, prin notificarea nr. x/20.12.2018, a procedat la convocarea pârâtei, pentru data de 28 decembrie 2018, în vederea efectuării recepţiei, însă pârâta, cu rea-credinţă, nu a dat curs convocării, refuzând recepţia.

Cu toate acestea, instanţa de apel, ca urmare a unei confuzii între o executare nerecepţionată şi o neexecutare totală, a reţinut greşit că lucrările nu au fost executate de reclamant, încălcând astfel principiul neînrăutăţirii situaţiei părţii în propria cale de atac, prevăzut la art. 481 C. proc. civ.

Mai mult, în mod eronat instanţa de apel a reţinut incidenţa art. 1.556 C. civ., dat fiind că una dintre condiţiile invocării excepţiei de neexecutare este aceea ca neexecutarea obligaţiei din partea cocontractantului să nu fie consecinţa faptei personale şi directe a celui care invocă excepţia de neexecutare, conform art. 1.517 C. civ.

În realitate, dispoziţiile art. 1.556 C. civ. nu erau aplicabile în cauză, câtă vreme reclamantul a executat lucrările, chiar dacă pârâta a refuzat recepţia, instanţa de apel neanalizând însă cauzele acestui refuz.

Dimpotrivă, reclamantul este partea care s-a aflat în imposibilitate de a finaliza lucrările din culpa pârâtei, aceasta din urmă împiedicând executarea lucrărilor prin nerespectarea şi neasigurarea condiţiilor minime de protecţie. A enumerat în acest sens reclamantul o serie de acţiuni ale pârâtei care, în opinia sa, configurează culpa exclusivă a pârâtei pe parcursul derulării contractului, făcând trimitere la situaţia de fapt şi la probele administrate.

De asemenea, s-a susţinut că o altă condiţie pentru invocarea excepţiei neexecutării contractului, neavută în vedere de instanţa de apel, este aceea ca părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligaţiile reciproce.

Or, părţile, convenind prelungirea contractului până la 11.06.2018, au renunţat la simultaneitatea de executare a obligaţiilor, ceea ce atrage şi imposibilitatea invocării excepţiei de neexecutare.

De asemenea, la data de 30 martie 2023, reclamantul Institutul de Cercetări în Transporturi - Incertrans S.A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 140 din 1 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, solicitând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată sau, după caz, instanţei competente, în cazul casării pentru lipsă de competenţă.

Totodată, a solicitat cheltuieli de judecată.

În prealabil, sub argumentul că decizia recurată a preluat integral motivarea cuprinsă în decizia anterioară, nr. 1379 din 28 septembrie 2022, reclamantul a arătat că, prin recursul formulat împotriva deciziei de completare, au fost reluate criticile aduse primei decizii, fiind indicate, totodată, şi motivele de nelegalitate în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de completare dispozitiv.

Prin urmare, au fost reiterate criticile formulate, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5 şi 8 C. proc. civ., împotriva deciziei nr. 1379 din 28 septembrie 2022.

În ceea ce priveşte decizia civilă nr. 140 din 1 februarie 2023, de respingere a cererii de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1379 din 28 septembrie 2022, reclamantul a susţinut incidenţa motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ca urmare unei motivări străine de natura cauzei şi contradictorii, în ceea ce priveşte capătul de cerere formulat în subsidiar.

În dezvoltarea criticii, s-a arătat că, prin acţiunea formulată, a solicitat, în subsidiar, obligarea pârâtei, pe temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 364.140 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a rezilierii contractului de execuţie lucrări nr. x/11.07.2018.

Or, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra acestui capăt de cerere, motivarea dată soluţiei de respingere a cererii de completare dispozitiv cuprinzând motive străine de natura cauzei, deoarece capătul subsidiar de cerere avea ca obiect plata daunelor-interese, şi nu plata penalităţilor de întârziere, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel.

La data de 28 iunie 2023 au fost înregistrate întâmpinările formulate de intimata U.A.T. Valea Măcrişului, prin care s-a solicitat respingerea ca nefondate a recursurilor declarate împotriva deciziei civile nr. 1379 din 28 septembrie 2022 şi a deciziei civile nr. 140 din 1 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

De asemenea, s-au solicitat cheltuieli de judecată.

La data de 14 iulie 2023 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de recurentul Institutul de Cercetări în Transporturi - Incertrans S.A.

4. Înalta Curte, analizând deciziile atacate, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele:

În prealabil, potrivit art. 248 C. proc. civ., instanţa de recurs va analiza excepţia nulităţii recursurilor.

Se constată, pe de o parte că aceasta nu a fost invocată prin întâmpinare, aşa cum corect a arătat recurenta şi nici nu a fost invocată din oficiu de instanţă, în condiţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., ea fiind invocată direct în faţa instanţei de recurs de către intimată. Însă, din coroborarea dispoziţiilor art. 486 alin. (3) C. proc. civ., care sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate, cu dispoziţiile art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., care sancţionează cu nulitatea recursul nemotivat în termenul legal sau recursul care cuprinde numai motive care nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488, rezultă caracterul de ordine publică al acestor norme, care cuprind reguli de desfăşurare a procesului civil, potrivit etapelor fireşti ale acestuia şi care nu pot fi lăsate la libera apreciere a părţilor. Astfel, excepţia prin care se invocă încălcarea lor este absolută, putând fi invocată, în condiţiile art. 247 alin. (1) C. proc. civ., inclusiv de intimată, direct în faţa instanţei de recurs, atât timp cât prin lege nu se prevede altfel. Or, potrivit art. 494 C. proc. civ., dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă şi în apel se aplică şi în recurs. Iar, potrivit art. 208 C. proc. civ., nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea din dreptul de a mai invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel. Cum excepţia nulităţii recursului este de ordine publică, rezultă că aceasta poate fi invocată şi ulterior depunerii întâmpinării.

În continuare, instanţa de recurs reţine că, din memoriile de recurs, rezultă suficiente critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Este real că o parte dintre criticile formulate de recurentă vizează aspecte de netemeinicie, care nu pot face obiectul controlului de nelegalitate din recurs, însă aceste critici vizează numai anumite motive de casare şi nu întreaga cale de atac a recursului, aşa cum se va expune mai jos, astfel că excepţia de nulitate a recursurilor este nefondată şi va fi respinsă ca atare.

Privitor la recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 1379 din 28 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, Înalta Curte constată că acesta este nefondat şi va fi respins, potrivit art. 496 C. proc. civ., din considerentele ce succed.

Recurenta a invocat patru motive de casare, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5 şi 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., casarea hotărârii intervine atunci când a fost încălcată competenţa de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Recurenta a susţinut că în mod greşit litigiul a fost soluţionat de instanţele civile, competenta materială procesuală aparţinând secţiilor de contencios administrativ.

Pornind de la considerentele instanţei de apel, potrivit cărora litigiul supus judecăţii izvorăşte dintr-un contract exclus sferei de aplicare a Legii nr. 101/2006 privind remediile şi căile de atac în materia atribuirii contractelor de achiziţie publică, recurenta a arătat că ambele instanţe de fond au reţinut greşit incidenţa dispoziţiilor art. 55 alin. (3)1 din Legea nr. 101/2016. Ca o consecinţă, calea de atac ce putea fi exercitată era apelul, iar termenul era de 30 de zile de la comunicare, potrivit art. 466 C. proc. civ., competenţa materială procesuală de soluţionare a apelului aparţinând secţiei de contencios administrativ. În consecinţă, a susţinut că nelegal a fost respins apelul, deoarece instanţa de apel, în conformitate cu dispoziţiile art. 480 alin. (4) C. proc. civ., ar fi trebuit să trimită cauza spre rejudecare instanţei competente, respectiv secţiei de contencios administrativ a tribunalului.

A mai arătat recurenta că, deşi excepţia a fost invocată în faţa instanţei de apel la termenul din 28 septembrie 2022, ca urmare a faptului că tribunalul a făcut trimitere la Legea nr. 101/2016 direct în considerentele încheierii de şedinţă din 24 mai 2022, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra excepţiei.

Instanţa de recurs constată că aceste critici sunt nefondate.

Potrivit primului motiv de recurs invocat, poate constitui motiv de casare numai nesocotirea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Potrivit art. 129 alin. (2) punctul 2 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat. Art. 130 alin. (2) prevede că, necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Prin urmare, necompetenţa materială de ordine publică poate constitui motiv de casare numai dacă a fost invocată în condiţiile textului enunţat.

În cauză, aşa cum afirmă şi recurenta-reclamantă, în faţa primei instanţe nu a fost invocată nici o excepţie de necompetenţă materială procesuală, fapt ce a dus la consolidarea competenţei materiale procesuale a secţiei civile a Tribunalului Ialomiţa, astfel că nu mai poate fi invocată necompetenţa acestei secţii.

Mai mult, fiind vorba de necompetenţa primei instanţe, iar hotărârea recurată este cea pronunţată de instanţa de apel, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 poate fi valorificat numai în condiţiile alin. (2) din acelaşi articol, şi anume necompetenţa primei instanţe să fi fost invocată ca motiv de apel- după ce anterior fusese invocată în condiţiile legii în faţa primei instanţe-, iar instanţa de apel să o fi respins sau să fi omis să se pronunţe asupra ei.

Această condiţie nu este îndeplinită, întrucât, pe de o parte excepţia de necompetenţă nu a fost invocată în faţa primei instanţe de fond în condiţiile legii, iar pe de altă parte, reclamanta nu a invocat necompetenţa materială-procesuală prin memoriul de apel, astfel că acest motiv de recurs apare ca fiind invocat omisso medio.

Instanţa de recurs reţine că însăşi recurenta afirmă că a invocat excepţia necompetenţei materiale procesuale a primei instanţe pe parcursul cercetării apelului, la termenul de judecată din data de 28.09.2022, şi nu prin cererea de apel.

Împrejurarea că prin considerentele încheierii de şedinţă prin care s-a respins cererea de îndreptare eroare materială formulată de reclamantă, s-a făcut trimitere la Legea nr. 101/2016, nu prezintă relevanţă sub aspectul temeiniciei acestui motiv de recurs, întrucât reclamanta este cea care a sesizat secţia civilă a instanţei de fond, cunoscând că litigiul izvorăşte dintr-un contract de achiziţii publice directe şi nu ca urmare a parcurgerii unei proceduri de atribuire, stabilind astfel cadrul procesual şi, în lipsa invocării în condiţiile legii a excepţiei de necompetenţă materială procesuală, a ales şi instanţa competententă.

De altfel, potrivit art. 8 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/200, litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competenţa de soluţionare a instanţelor civile de drept comun, respectiv a secţiilor civile şi nu a secţiilor de contencios administrativ, nefiind incident art. 10 alin. (1) din lege, cum greşit a invocat recurenta.

Faţă de toate argumentele expuse mai sus, primul motiv de recurs va fi respins ca nefondat.

Cel de-al doilea motiv de recurs invocat, vizează depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti- art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Acest motiv de recurs presupune încălcarea atribuţiilor constituţionale sau legale recunoscute diferitelor autorităţi statale, cu atingerea principiului separaţiei puterilor în stat. Altfel spus, instanţa judecătorească săvârşeşte acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească.

Dezvoltând acest motiv de recurs, recurenta critică considerentele instanţei de apel privitoare la numărul de zile cuprins în intervalul 17.02.2019-11.06.2019, când lucrarea ce forma obiectul contractului putea fi executată, reţinând că temperaturile au depăşit 10 grade, iar condiţiile de ploaie, inclusiv ninsoare, au fost prezente doar într-un număr de 26 de zile. În opinia recurentei, respingerea afirmaţiilor sale şi reţinerea propriilor concluzii ale instanţei de apel, bazate pe o analiză empirică, referitoare la datele meteo, sunt eronate. Mai mult, s-a susţinut că instanţa de apel a săvârşit un exces de putere, substituindu-se unui organ al puterii executive cu atribuţii şi expertiză în domeniul meteorologiei, respectiv recurenta, atunci când i-a respins apărările privitoare la intervenirea unor condiţii meteo nefavorabile, deşi acestea se bazau pe datele oferite de Administraţia Naţională de Meteorologie.

Rezultă din cele expuse mai sus că recurenta critică deopotrivă situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel pe baza probelor administrate în cauză, dar şi argumentele pentru care instanţa a reţinut unele probe la stabilirea situaţie de fapt şi a înlăturat alte probe. Or, examinarea probelor administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor şi stabilirea situaţiei de fapt pe baza aprecierii libere a probelor administrate în cauză, potrivit convingerii judecătorului, intră în atribuţiile instanţelor de fond, conform art. 264 C. proc. civ.

Prin urmare, înlăturarea susţinerilor reclamantei privitoare existenţa unor condiţii meteo nefavorabile executării lucrării a avut loc argumentat, a fost fundamentată pe probele administrate în cauză, fără încălcarea vreunei norme de drept, în exercitarea propriilor atribuţii şi, deci, fără depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Mai mult, instanţa de recurs reţine că art. 483 alin. (3) -(4) şi art. 488 C. proc. civ. îngăduie ca prin intermediul recursului să fie dedusă analizei numai conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Drept urmare, instanţele de fond trebuie să asigure situaţia premisă pentru judecata în recurs, ceea ce înseamnă, în concret, stabilirea efectivă a situaţie de fapt pe baza administrării probatoriilor. Instanţa de recurs va considera că sunt câştigate cauzei faptele astfel cum au fost determinate de către instanţele de fond şi va verifica numai dacă normele de drept au fost aplicate la aceste fapte. Astfel fiind, aspectele privitoare la situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel pe baza probelor administrate legal şi evaluate de instanţa de apel, scapă controlului instanţei de recurs.

În consecinţă, va fi respins şi acest motiv de recurs.

Subsumat celui de-al treilea motiv de recurs invocat, respectiv încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat nelegalitatea deciziei recurate prin raportare la dispoziţiile art. 176 pct. 6 C. proc. civ. A susţinut recurenta că indicarea în sentinţa primei instanţe a unui termen de apel mai mic decât cel legal, atrage nulitatea sentinţei în mod necondiţionat, nefiind necesară probarea vătămării cauzate prin indicarea termenului mai mic de cât cel prevăzut de lege. Cu toate acestea, instanţa de apel a constatat că nulitatea este condiţionată de cauzarea unei vătămări şi că nu a fost probată de parte o astfel de vătămare, în condiţiile în care reclamanta a formulat apel şi nu a fost decăzută din acest drept. Or, în aprecierea recurentei, reducerea termenului de declarare a apelului i-a vătămat acesteia dreptul la apărare, fiind nevoită să formuleze apelul într-un termen mai mic şi, de asemenea, a lipsit-o de dreptul la un recurs efectiv. Toate acestea sunt, în aprecierea recurentei, vătămări ce nu mai trebuiau probate.

Instanţa de recurs constată netemeinicia acestui motiv de recurs.

Motivul de recurs invocat de recurentă din această perspectivă vizează încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la menţiunile din dispozitiv privind termenul de exercitate a căii de atac.

Din interpretarea literală, logică şi teleologică a dispoziţiilor art. 425 alin. (3) C. proc. civ., rezultă că, în ceea ce priveşte partea finală a dispozitivului, legiuitorul a prevăzut imperativ că se va arăta existenţa uneia dintre următoarele trei posibile situaţii, respectiv "dacă hotărârea este executorie, este supusă unei căi de atac ori este definitivă (…) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului se va arăta şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac."

Rezultă deci, că legea nu impune instanţei menţionarea termenului de exercitare a căii de atac, raţiunea constând în aceea că termenul este stabilit de lege şi părţile trebuie să cunoască dispoziţiile legale.

Astfel, potrivit art. 468 alin. (1) C. proc. civ., termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

Totuşi, art. 457 C. proc. civ., care reglementează principiul legalităţii căii de atac, stabileşte că, în caz de concurs între menţiunea inexactă din dispozitiv cu privire la termenul în care poate fi atacată o hotărâre judecătorescă şi dispoziţia legală care regelementează aceste aspecte, are prioritatea aceasta din urmă şi nu dispoziţia judecătorului, alin. (2) al aceleiaşi norme asigurând caracterul efectiv al reglementării din alin. (1). Astfel, indicarea în mod greşit de către instanţă a termenului pentru exercitarea căii de atac constituie cauză de repunere în termen, din oficiu, a căii de atac exercitate cu respectarea indicaţiei greşite a instanţei.

Este evident că ipoteza repunerii în termen a căii de atac presupune declararea acesteia cu depăşirea termenului legal, în considerarea celui indicat în mod eronat de judecător, context în care partea ar fi putut fi decăzută din termenul de exercitare a căii de atac, în condiţiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Însă, în măsura în care partea a formulat calea de atac a apelului cu respectarea atât a termenului legal, cât şi a celui indicat de judecător, aşa cum este cazul de faţă, respectiv în primele 10 zile din cele 30 stabilite de lege, nu există riscul decăderii din dreptul de a declara apel, astfel că nu se impune repunerea din oficiu în termen. De asemenea, câtă vreme partea a formulat calea de atac în termenul legal, a indicat motivele de fapt şi de drept care atrag netemeinicia şi nelegalitatea sentinţei apelate şi a depus apelul la instanţa competentă iar instanţa i-a analizat calea de atac, nu se poate susţine întemeiat că i-a fost încălcat dreptul la apărare sau cel la un recurs efectiv. Nemulţumirea recurentei este evident aceea că, necunoscând dispoziţiile legale, în considerarea menţiunii din sentinţă, a depus diligenţe sporite pentru redactarea şi depunerea apelului într-un termen mai scurt decât cel legal. Însă, această situaţie nu echivalează cu încălcarea dreptului la apărare sau cu lipsirea dreptului la un recurs efectiv, astfel că în mod judicios a respins instanţa de apel acest motiv de apel, ca fiind neîntemeiat.

Deopotrivă, este judicioasă argumentarea instanţei de apel potrivit căreia partea trebuia să probeze cauzarea unei vătămări, întrucât în cauză nu este incident niciun caz de nulitatea absolută extrinsecă sentinţei apelate, ci o nulitate intrinsecă, condiţionată de vătămare, astfel că nu este incident art. 176 pct. 6 C. proc. civ., cum greşit a invocat recurenta, ci art. 175 C. proc. civ.. În această situaţie, partea trebuia să probeze existenţa unei vătămări. Or, instanţa de apel a constatat că apelanta nu a indicat în concret care este vătămarea procesuală suferită, că apelanta a avut, totuşi, posibilitatea de a motiva extensiv calea de atac a apelului, iar în cadrul concluziilor orale ale reprezentantului său de la termenul din data de 28.09.2022 acesta nu a invocat alte aspecte care au împiedicat apelanta a expune în cuprinsul căii de atac toate criticile aduse hotărârii pronunţate de prima instanţă.

Faţă de cele ce preced, va fi respins ca neîntemeiat şi acest motiv de recurs.

În fine, un ultim motiv de recurs invocat priveşte aplicarea greşită a normelor de drept material, caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile dezvoltate de recurentă în susţinerea acestui motiv, indică aplicarea greşită a art. 1.556 C. civ. privind excepţia de neexecutare, însă, în concret, recurenta invocă numeroase aspecte ce ţin de situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel. Astfel, se menţionează că după ce reclamanta a finalizat lucrările, prin notificarea nr. x/20.12.2018, a procedat la convocarea pârâtei, pentru data de 28 decembrie 2018, în vederea efectuării recepţiei, însă pârâta, cu rea-credinţă, nu a dat curs convocării, refuzând recepţia. Cu toate acestea, instanţa de apel, a reţinut greşit că lucrările nu au fost executate de reclamant. În ceea ce priveşte culpa în neexecutarea obligaţiilor contractuale, recurenta arată că ea este partea care s-a aflat în imposibilitate de a finaliza lucrările din culpa pârâtei, aceasta din urmă împiedicând executarea lucrărilor prin nerespectarea şi neasigurarea condiţiilor minime de protecţie. A enumerat în acest sens reclamanta o serie de acţiuni ale pârâtei care, în opinia sa, configurează culpa exclusivă a pârâtei pe parcursul derulării contractului, făcând trimitere la situaţia de fapt şi la probele administrate.

Or, aşa cum deja s-a expus mai sus, când a fost analizat motivul doi de recurs, art. 483 alin. (3) -(4) şi art. 488 C. proc. civ. permite ca prin intermediul recursului să fie dedusă analizei numai conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabil, aşa încât aspectele privitoare la situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel pe baza probelor administrate legal şi evaluate de instanţă, scapă controlului instanţei de recurs.

În consecinţă, aspectele privitoare stadiile de executare a lucrărilor, cantitatea de lucrări executate, cauzele de neexecutare, convocarea pentru recepţie, motivele refuzului de a recepţiona lucrarea şi stabilirea culpei exclusive a reclamantei în neexecutarea obligaţiilor contractuale sunt aspecte de fapt, ce exced controlului de legalitate dedus instanţei de recurs.

În continuare, instanţa de recurs arată că afirmaţiile recurentei în sensul că una dintre condiţiile invocării excepţiei de neexecutare este aceea ca neexecutarea obligaţiei din partea cocontractantului să nu fie consecinţa faptei personale şi directe a celui care invocă excepţia de neexecutare, conform art. 1.517 C. civ., deşi par că supun analizei aplicarea nelegală a dispoziţiilor art. 1556 şi 1517 C. civ., în realitate tind la modificarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele de fond, în sensul stabilirii culpei pârâtei, contrar celor reţinute de instanţele de fond.

În acelaşi sens sunt şi criticile referitoare la caracterul neîntemeiat al excepţiei de neexecutarea, recurenta susţinând că dispoziţiile art. 1.556 C. civ. nu erau aplicabile în cauză, câtă vreme reclamantul a executat lucrările, chiar dacă pârâta a refuzat recepţia, cauzele acestui refuz nefiind analizate de instanţa de apel. De asemenea, susţine că s-a omis faptul că părţile au convenit prelungirea contractului până la 11.06.2018, renunţând astfel la simultaneitatea de executare a obligaţiilor, ceea ce atrage şi imposibilitatea invocării excepţiei de neexecutare.

Or, Inalta Curte observă pe de o parte, că aceste critici vizează aspecte de fapt, iar, pe de altă parte constată că ele au fost analizate în concret de instanţa de apel, stabilindu-se că "factura ce se pretinde a fi achitată a fost emisă la data de 31.01.2019, relativ la scurt timp după ce părţile cauzei au convenit la data de 11.12.2018 asupra necesităţii prelungirii acordului iniţial, tocmai datorită nerealizării până la acel moment a lucrărilor contractate. Iar, în condiţiile în care noul termen convenit pentru finalizarea lucrărilor de reabilitare a străzilor şi drumurilor comunale din com. Valea Măcrişului, jud. Ialomiţa, a fost stabilit pentru data de 11.06.2019, apare drept greu de crezut că aceste lucrări erau finalizate la data de 31.01.2019, data emiterii de către apelanta Incertrans a facturii pretinse în cadrul prezentei proceduri judiciare" Mai mult, s-a reţinut că reclamanta a recunoscut neefectuarea lucrărilor contractate, dar a justificat această nerealizare a obligaţiilor contractuale invocând condiţiile meteo nefavorabile realizării lucrărilor şi atitudinea intimatei U.A.T., care nu a asigurat închiderea drumurilor pe care a fost realizată lucrarea, pe o durată de 72 de ore după realizarea acesteia prin soluţia enzimatică menţionată în contract.

În fine, în ceea ce priveşte încălcarea principiul neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac, prevăzut la art. 481 C. proc. civ., instanţa de recurs notează prioritar, că o astfel de critică se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nu punctului 8.

Apoi, se constată că nu a fost nesocotit acest principiu, de vreme ce instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată iar instanţa de apel a validat raţionamentul primei instanţe, în ceea ce priveşte neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către reclamantă, din culpa sa exclusivă şi, întemeiat pe această constatare, a reţinut ca fiind fondată excepţia de neexecutare a contractului, invocată de către intimata-pârâtă.

Instanţa de recurs mai constată că nu sunt apte să înfrângă principiul menţionat mai sus şi nu reflectă susţinerile recurentei considerentele din apel referitoare la neexecutarea lucrării.

Astfel, prima instanţă a reţinut că au fost efectuate anumite lucrări de către subcontractorul A., în baza cărora a fost emisă de către reclamantă factura fiscală nr. x din 18.12.2018, factură care nu a fost acceptată la plată de către pârâtă deoarece lucrările nu au fost recepţionate conform art. 3.4 din contract. S-a precizat totodată că situaţiile de lucrări nu au fost avizate de către dirigintele de şantier conform Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii. Instanţa de apel a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de plată facturii cu seria x nr. x/31.01.2019 şi că, în condiţiile în care noul termen convenit pentru finalizarea lucrărilor de reabilitare a străzilor şi drumurilor comunale din com. Valea Măcrişului, jud. Ialomiţa, a fost stabilit pentru data de 11.06.2019, este greu de crezut că aceste lucrări erau finalizate la data de 31.01.2019, data emiterii de către apelanta Incertrans a facturii.

Prin urmare, considerentele relevate de recurentă vizează facturi diferite, situaţii diferite iar instanţa de apel nu a constatat neexecutarea totală a lucrărilor, ci nefinalizare lor.

Concluzionând, Înalta Curte constată că nu este fondat niciunul dintre motivele de recurs invocate împotriva deciziei civile nr. 1379 din 28 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, astfel că, potrivit art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Privitor la recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 140 din 1 februarie 2023, de respingere a cererii de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1379 din 28 septembrie 2022, Înalta Curte constată că şi acesta este acesta este nefondat, urmând a fi respins.

Instanţa de recurs reţine că recurenta, în prealabil, sub argumentul că decizia recurată a preluat integral motivarea cuprinsă în decizia anterioară, nr. 1379 din 28 septembrie 2022, a arătat că, prin recursul formulat împotriva deciziei de completare, a reluat criticile aduse primei decizii, fiind indicate, în plus motivele de nelegalitate ce vizează soluţia de respingere a cererii de completare dispozitiv.

Prin urmare, au fost reiterate criticile formulate, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5 şi 8 C. proc. civ., împotriva deciziei nr. 1379 din 28 septembrie 2022.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în decizia civilă nr. 140/01.02.2023, instanţa de apel a preluat, în prezentarea parcursului procesual, statuările în fapt şi în drept din decizia nr. 1379 din 28 septembrie 2022. Aspectele dezlegate prin decizia nr. 140/01.02.2023 privesc numai cererea de completare a deciziei nr. 1379 din 28 septembrie 2022.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., obiectul recursului îl formează hotărârea dată în apel iar, potrivit art. 460 alin. (1) C. proc. civ., o cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri numai o singură dată. Prin urmare, principiul unicităţii căii de atac obligă partea să indice printr-o singură cerere de recurs toate motivele de nelegalitate pe care înţelege să le valorifice împotriva soluţiei recurate, nefiind posibilă formularea unei noi căi de atac ulterioare împotriva aceleaşi hotărâri.

Aplicând aceste dispoziţii legale, instanţa de recurs constată că nu este permisă formularea unor critici de nelegalitate împotriva considerentelor şi soluţiilor din decizia nr. 1379 din 28 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în cadrul recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 140/01.02.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, astfel că singurele critici proprii acestei din urmă decizii sunt cele întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În aceste limite, instanţa reţine că recurenta invocă nelegalitatea deciziei ca urmare a unei motivări străine de natura cauzei şi contradictorii, în ceea ce priveşte capătul de cerere formulat în subsidiar.

În dezvoltarea criticii, recurenta a relevat că, prin acţiunea formulată, a solicitat, în subsidiar, obligarea pârâtei, pe temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 364.140 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a rezilierii contractului de execuţie lucrări nr. x/11.07.2018.

Or, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra acestui capăt de cerere, motivarea dată soluţiei de respingere a cererii de completare dispozitiv cuprinzând motive străine de natura cauzei, deoarece capătul subsidiar de cerere avea ca obiect plata daunelor-interese, şi nu plata penalităţilor de întârziere, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel.

Faţă de criticile formulate, instanţa de recurs constată că, prin decizia civilă nr. 1379 din 28 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a fost respins apelul promovat de apelanta-reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 473/F/19.04.2022, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia Civilă, ca nefondat.

Prin apelul promovat, reclamanta solicitase admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei civile nr. 473/F/19.04.2022 emisă de Tribunalul Ialomiţa şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Reţine instanţa de recurs că obiectul căii de atac a apelului nu îl mai constituie pretenţiile concrete deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată, ci hotărârea judecătorească supusă apelului, iar instanţa de apel a respins apelul în totalitatea sa, menţinând implicit întreaga sentinţă apelată.

În continuare, prin cererea de completare, apelanta a solicitat completarea deciziei instanţei de apel, făcând însă referire la cele două capete de cerere din cererea de chemare în judecată, arătând că în decizia instanţei de apel nu se regăsesc considerentele din care să rezulte analiza capătului de cerere subsecvent.

În aceste limite, se constată legalitatea deciziei instanţei de apel, întrucât, prin cererea de completare nu s-a făcut trimitere la capătul de cerere principal din apel- admiterea apelului-, nici la cel accesoriu- obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată-, şi nici cu privire la nepronunţarea asupra vreunui motiv de apel, fiind judicioase argumentele instanţei de apel în sensul că decizia din apel nu lăsa loc de interpretări cu privire la soluţia pronunţată cu referire la celelalte motive subsumate cererii de apel, accesorii motivului principal.

În acelaşi sens sunt reţinute ca fiind legale şi considerentele instanţei de apel, care a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 444 alin. (1) C. proc. civ.

Apoi, se reţine că instanţa de apel a procedat şi la analiza considerentelor expuse în decizia a cărei completare s-a solicitat şi a reţinut că, unul dintre efectele respingerii capătului principal al cererii introductive, ce a constituit şi motivul principal de apel, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 364.140,00 RON, reprezentând contravaloarea facturii YNC nr. x/31.01.2019, constă în aceea celelalte capete de cerere ale acţiunii introductive nu îşi mai justificau existenţa juridică, astfel încât nu mai puteau fi admise, soluţia decurgând în mod natural din modalitatea de soluţionare a primului capăt al acţiunii introductive.

Instanţa de recurs validează aceste considerente. În plus arată că, deşi instanţa de apel a precizat expres numai unul dintre capetele de cerere subsecvente, a cărui analiză nu se mai impunea, respectiv cel indicat de reclamantă la lit. b) de la punctul 1, celelalte fiind enunţate doar generic, raţiunea este identică şi pentru capătul de cerere situat în subsecvenţa capătului 1 de cerere, respectiv capătul 2 de cerere, indicat în mod expres de apelantă în cererea de completare, respectiv obligarea pârâtei, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 364.140,00 RON cu titlul de despăgubiri sub forma daunelor-interese, reprezentând beneficiul nerealizat ca urmare a rezilierii contractului de execuţie lucrări nr. x/11.07.2018.

Astfel, câtă vreme instanţa de apel a confirmat întreaga soluţie a primei instanţe de fond, reţinând culpa exclusivă a reclamantei în neexecutarea obligaţiilor contractuale, fapt ce a determinat respingerea cererii de plată a facturii emisă în executarea contractului şi, în continuare a reţinut că nu se impune analiza legalităţii mecanismului de reziliere a contractului, întrucât rezilierea contractului nu a fost supusă analizei instanţei de niciuna dintre părţi, rezultă că instanţa de apel a arătat şi argumentele privitoare la capătul de cerere subsecvent. Acest din urmă capăt de cerere viza tocmai obligarea pârâtei la plata de daune-interese pentru rezilierea nelegală a contractului, fundamentată pe culpa exclusivă a pârâtei, înlăturată însă de prima instanţă de fond, fiind astfel corecte susţinerile instanţei de apel în sensul că soluţia pentru acest capăt de cerere decurge în mod natural din modalitatea de soluţionare a primului capăt al cererii introductive.

Rezultă deci temeinicia, congruenţa şi claritatea raţionamentului instanţei de apel expus în soluţionarea cererii de completare, criticile recurentei sub acest aspect fiind neîntemeiate.

Instanţa de recurs constată, de asemenea, că nu se regăsesc în considerentele deciziei recurate considerente străine de natura cauzei, instanţa referindu-se în concret la solicitările de la punctul 1 lit. b) din cererea de chemare în judecată şi, apoi, mai general, la celelalte capete de cerere subsecvente.

Din aceste considerente, instanţa de recurs constatând netemeinicia recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 140 din 1 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, îl va respinge ca atare, potrivit art. 496 C. proc. civ.

Totodată, în raport cu art. 452 şi art. 494 C. proc. civ., va respinge cererea intimatei-pârâte U.A.T. Valea Măcrişului de acordare a cheltuielilor de judecată, având în vedere că nu au fost depuse la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursurilor.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Institutul de Cercetări în Transporturi - Incertrans S.A. împotriva deciziei civile nr. 1379 din 28 septembrie 2022 şi a deciziei civile nr. 140 din 1 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge cererea intimatei U.A.T. Valea Măcrişului de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 februarie 2024.