Negative conflict of competence: applicability of exclusive consumer jurisdiction to small claims against legal entities and inability of court to raise relative territorial incompetence ex officio

Şedinţa publică din data de 30 octombrie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de valoare redusă înregistrată pe rolul Judecătoriei Sinaia la 14 iunie 2024, sub număr dosar x/2024, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata debitului de 800,83 RON, reprezentând contravaloare servicii prestate şi a echipamentelor achiziţionate în rate, la care se adaugă plata penalităţilor de întârziere pentru neplata în termen, precum şi suma de 50 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 661 din 4 septembrie 2024, Judecătoria Sinaia a admis excepţia de necompetenţă teritorială, invocată din oficiu şi, pe cale de consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 2 Bucureşti.

În esenţă, instanţa a reţinut că a fost sesizată cu o cerere de valoare redusă cu obiect pretenţii contractuale derivate dintr-un contract încheiat între un profesionist şi consumator, iar potrivit art. 121 din C. proc. civ. "Cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului. Dispoziţiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile".

Norma legală sus-menţionată stabileşte o competenţă teritorială exclusivă - de ordine publică, concluzie care rezultă din formularea textului şi din folosirea adverbului numai, care indică exclusivitatea.

A mai arătat instanţa că raporturile contractuale dintre creditoare şi debitor sunt raporturi decurgând dintr-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator, astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din Legea nr. 193/2000.

Ca atare, instanţa a reţinut că, faţă de calitatea părţilor şi de natura raportului juridic, este incidentă norma de competenţă exclusivă, scopul dispoziţiei legale fiind acela de a proteja partea mai slabă, respectiv consumatorul, a cărui chemare în judecată la o distanţă mare faţă de localitatea sa de domiciliu ar putea afecta exerciţiul efectiv al dreptului la apărare.

Întrucât, potrivit înscrisurilor de la dosar, pârâta are sediul în Municipiul Bucureşti, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 2 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 14447 din 9 octombrie 2024, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2, secţia Civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi a fost declinată cauza în favoarea Judecătoriei Sinaia. S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a dispus suspendarea judecării cauzei şi înaintarea dosarului către Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

În pronunţarea acestei soluţii, instanţa a reţinut că, potrivit art. 1.028 alin. (2) C. proc. civ., competenţa teritorială în procedura cu privire la cererile de valoare redusă se stabileşte potrivit dreptului comun, iar conform art. 107 alin. (1) din acelaşi Cod, cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Prin derogare de la regula generală instituită de art. 107 alin. (1) C. proc. civ., art. 121 din acelaşi Cod prevede că cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa de la domiciliul consumatorului, dispoziţiile art. 126 alin. (2) rămânând aplicabile.

Instanţa a constatat că Judecătoria Sinaia şi-a întemeiat soluţia de declinare a competenţei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti pe dispoziţiile art. 121 C. proc. civ., apreciind că pârâta B. S.R.L. are calitatea de consumator.

Instanţa a arătat că, pentru a se reţine aplicabilitatea dispoziţiilor art. 121 C. proc. civ., este necesar ca cererea de chemare în judecată să fie formulată împotriva unui consumator, aşa cum acesta este definit de dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora, prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Or, instanţa a constatat că cererea de valoare redusă a fost formulată în contradictoriu cu o persoană juridică, B. S.R.L., care nu intră sub incidenţa art. 2 din Legea nr. 193/2000, neavând calitatea de consumator, motiv pentru care nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 121 C. proc. civ., în prezenta cauză rămânând aplicabile dispoziţiile legale care reglementează competenţa teritorială de ordine privată, excepţie care poate fi invocată în condiţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Cum reclamanta nu poate invoca necompetenţa de ordine privată, iar pârâta nu a invocat-o prin întâmpinare, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., instanţa iniţial sesizată devine competentă să soluţioneze respectivul litigiu, chiar dacă regulile procedurale de competenţă cuprinse în art. 107-116 C. proc. civ. nu stabilesc competenţa sa.

Astfel, în prezenta cauză, competenţa teritorială a Judecătoriei Sinaia s-a fixat ca urmare a neinvocării de către pârâtă a excepţiei de necompetenţă teritorială.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 25 octombrie 2024.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Reclamanta A. S.A. a învestit Judecătoria Sinaia, cu o cerere de valoare redusă.

Potrivit art. 1.028 C. proc. civ., competenţa de a soluţiona cererea cu valoare redusă în primă instanţă aparţine judecătoriei, iar competenţa teritorială se stabileşte potrivit dreptului comun.

Întrucât litigiul are ca obiect o acţiune în răspundere civilă contractuală, sunt incidente dispoziţiile art. 107, respectiv cele ale art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Se impune a se mai arăta că, potrivit art. 129 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetenţa este de ordine publică: 1) în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; 2) în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte secţii sau altui complet specializat; 3) în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura", alin. (3) al aceluiaşi articol, stipulând că "În toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată".

Totodată, conform art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Astfel, una dintre caracteristicile competenţei de ordine privată o reprezintă împrejurarea că nu poate fi invocată din oficiu de către instanţa învestită cu soluţionarea cauzei, textul legal fiind imperativ în ceea ce priveşte persoana care poate sesiza această neregularitate.

Prin urmare, în situaţia în care reclamantul învesteşte cu soluţionarea unei cereri o instanţă necompetentă teritorial, iar în speţă nu sunt incidente norme de competenţă exclusivă, de ordine publică, necompetenţa teritorială relativă poate fi invocată numai de pârât, nu şi de instanţă din oficiu.

Înalta Curte reţine că pârâta nu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale de ordine privată a instanţei iniţial învestită, astfel cum prevede art. 130 alin. (3) din C. proc. civ.

Prin neinvocarea necompetenţei teritoriale în condiţiile art. 130 alin. (3) din C. proc. civ., ulterior acestui moment, Judecătoria Sinaia nu îşi mai putea declina competenţa.

În acest sens, Înalta Curte mai reţine şi decizia obligatorie nr. 31/2019 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Totodată, în speţa dedusă judecăţii, nu sunt incidente dispoziţiile art. 121 C. proc. civ., potrivit cărora cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului.

Conform dispoziţiilor art. 2. pct. 2 din Ordonanţa nr. 21/1992, prin consumator se înţelege " (...) orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale", or în cauză, pârâta este un profesionist.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sinaia, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sinaia.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 octombrie 2024.