Labor termination dispute: Territorial jurisdiction determined by factual domicile and workplace under Labor Code Art. 269(2)

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2024

Asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată la data de 28.12.2023, sub nr. x/2023, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B. S.R.L. ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtei la anularea planului de îmbunătăţire a performanţei, la predarea evaluărilor de performanţă efectuate în comun, precum şi la plata daunelor morale în cuantum de 15.000 RON.

În drept, au fost invocate prevederile Codului muncii.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 3749 din data de 16.05.2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetentei sale funcţionale, în cauza formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B. S.R.L., şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Constanţa.

Pentru a pronunţa această hotărâre Tribunalul Bucureşti a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 269 din Codul Muncii şi faptul că dispoziţiile Codului muncii reglementează o competenţă teritorială alternativă între instanţa de la domiciliul reclamantului şi instanţa de la locul de muncă al acestuia.

Tribunalul a constatat că, în speţa dedusă judecăţii, reclamantul are domiciliul în judeţul Constanţa. Totodată, întrucât raporturile de muncă cu pârâtul au încetat la data de 31.10.2023, sediul din Bucureşti al pârâtului nu mai reprezintă adresa unde îşi are reclamantul, la data introducerii cererii de chemare în judecată, 28.12.2023, locul de muncă, în sensul dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii.

Astfel, instanţa a apreciat că Tribunalul Constanţa este competent să soluţioneze prezenta cauză, respectiv tribunalul în circumscripţia căruia se afla domiciliul reclamantului.

Învestit cu soluţionarea cauzei după declinare, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a pronunţat sentinţa civilă nr. 2586 din data de 17.07.2024, prin care a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B. S.R.L., în favoarea Tribunalului Bucureşti.

În motivare, s-a reţinut că reclamantul A. locuia, în fapt, în Bucureşti la data introducerii cererii de chemare în judecată. Reclamantul a precizat că nu a locuit în fapt nici la momentul formulării acţiunii, nici ulterior în Constanţa, ci doar în Bucureşti, motiv pentru care a formulat cererea la instanţa din Bucureşti.

De asemenea, locul de muncă al reclamantului a fost în Bucureşti la sediul pârâtei, obiectul prezentei cauzei fiind chiar contestarea actelor premergătoare şi a deciziei de concediere, decizie care produce efectul încetării contractului individual de muncă.

Astfel, Tribunalul Constanţa a reţinut, în conformitate cu art. 269 alin. (2) din Codul muncii, că reclamantul avea posibilitatea de a alege între instanţa de domiciliu sau reşedinţă, Tribunalul Bucureşti, având în vedere că acolo locuia în fapt reclamantul, şi instanţa de la locul de muncă (din care apreciază că a fost nelegal concediat), Tribunalul Bucureşti, introducând acţiunea pe rolul Tribunalului Bucureşti.

Prin urmare, Tribunalul Constanţa a apreciat că instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză este cea de la locuinţa în fapt a reclamantului de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv de la locul de muncă de unde apreciază reclamantul că a fost în mod nelegal concediat, Tribunalul Bucureşti.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict negativ de competenţă:

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară reciproc necompetente a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă şi va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

În cauză, obiectul regulatorului de competenţă îl reprezintă stabilirea competenţei teritoriale a instanţei de judecată.

Astfel, Înalta Curte constată că a fost declinată reciproc competenţa de soluţionare a cauzei între Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale şi Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, ambele instanţe reţinând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii, prima instanţă reţinând că domiciliul reclamantului se află în Constanţa, conform actului de identitate al acestuia, în timp ce Tribunalul Constanţa a reţinut drept domiciliu locuinţa în fapt a reclamantului, din Bucureşti.

În speţă, reclamantul se consideră vătămat de decizia de încetare a contractului său de muncă, solicitând obligarea pârâtei la anularea planului de îmbunătăţire a performanţei, la predarea evaluărilor de performanţă efectuate în comun, precum şi la plata daunelor morale în cuantum de 15.000 RON.

Aşadar, acţiunea reclamantului este întemeiată pe dispoziţiile Codului muncii.

Prin urmare, obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă un conflict de muncă în legătură cu încetarea contractului individual de muncă, în conformitate cu art. 266 din Codul muncii, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din acelaşi act normativ, conform cărora cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă, ori, după caz, sediul.

Faţă de cele anterior expuse, la determinarea instanţei competente este necesar a se avea în vedere domiciliul sau reşedinţa reclamantului la data sesizării instanţei ori locul de muncă al acestuia.

În speţă, se constată că reclamantul a înţeles să introducă cererea de chemare în judecată, având ca obiect un conflict individual de muncă, la tribunalul de la reşedinţa sa şi de la locul său de muncă, respectiv Tribunalul Bucureşti.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 87 C. civ., prin "domiciliu" se înţelege locul unde persoana fizică declară că are locuinţa principală. Deşi dispoziţiile art. 107 şi următoarele din C. proc. civ. nu arată, în mod expres, ce se înţelege prin domiciliul părţilor, prezintă relevanţă prevederile art. 155 pct. 6 C. proc. civ., care stipulează că "prin locul citării se înţelege domiciliul persoanei fizice, iar în cazul în care aceasta nu locuieşte la domiciliu, citarea se va face la reşedinţa cunoscută ori la locul ales de aceasta".

Aplicând aceste dispoziţii legale la speţa de faţă, instanţa supremă reţine că noţiunea de domiciliu, care interesează în sens procedural, se identifică cu noţiunea de domiciliu de fapt, iar în raport de locuinţa statornică a părţii se stabileşte atât legalitatea procedurii de citare, cât şi instanţa competentă să soluţioneze pricina.

O interpretare contrară ar conduce, în speţă, la atribuirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea unei instanţe în circumscripţia căreia reclamantul nu domiciliază în fapt, aspect de natură a invalida voinţa legiuitorului care, prin dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, a urmărit să asigure reclamanţilor accesul facil la instanţa de judecată aflată în circumscripţia teritorială în care locuiesc.

În acest context, trebuie arătat şi că reclamantul a ales să introducă acţiunea la Tribunalul Bucureşti, ca instanţă în a cărei rază de competenţă se află domiciliul său în fapt, indicând, totodată, că aceasta este instanţa în a cărei circumscripţie se află locul său de muncă.

Întrucât cererea de chemare în judecată are la bază un contract de muncă în temeiul căruia reclamantul a desfăşurat munca în municipiul Bucureşti, este competentă din punct de vedere teritorial prima instanţă sesizată, ca instanţa de la locul de muncă al reclamantului, conform art. 269 alin. (2) din Codul muncii.

Aşa fiind, raportat la împrejurarea că la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 28.12.2023, domiciliul în fapt al reclamantului se regăseşte în municipiul Bucureşti, potrivit afirmaţiilor constante ale acestuia, fiind irelevante orice alte susţineri care tind să stabilească o situaţie contrară celor relevate de însuşi autorul demersului judiciar, şi constatând că prezentul litigiu are ca obiect un conflict de muncă privind încetarea unor raporturi de muncă derulate în municipiul Bucureşti, Înalta Curte constată că Tribunalul Bucureşti este instanţa căreia îi revine competenţa teritorială de soluţionare a cererii deduse judecăţii.

În considerarea celor ce preced, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2024.