Forestry service fees: exclusive consumer-protection jurisdiction inapplicable to professional forest owners

Şedinţa publică din data de 15 octombrie 2024

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova în data de 10.01.2023, sub nr. x/2023, reclamanta R.N.P. - ROMSILVA - Direcţia Silvică Dolj a chemat în judecată pe pârâţii A. şi B., în nume propriu şi în calitate de moştenitori ai lui C., solicitând instanţei să dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 74.273,77 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor de pază a fondului forestier proprietate privată, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile contractului încheiat între cele două părţi (contractul nr. x din 01.11.2016), art. 1350 C. civ. (răspunderea contractuală) şi art. 1086-1087 şi următoarele din C. civ. (2009).

La termenul din 10 ianuarie 2024, instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Craiova raportat la dispoziţiile art. 121 alin. (1) C. proc. civ. şi a rămas în pronunţare asupra excepţiei invocate.

Prin sentinţa civilă nr. 152 din 10 ianuarie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Judecătoria Craiova, secţia I Civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 2 Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă de conflict a arătat că ceea ce trebuie stabilit în primul rând în speţă este dacă cererea introductivă este una formulată de un profesionist (împotriva unui consumator), în concret, dacă reclamanta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, cu care a fost încheiat contractul de pază a pădurii nr. x/01.11.2016, intră în această categorie.

În acest sens, a reţinut că noţiunea de "profesionist" în materia protecţiei drepturilor consumatorului a fost definită prin acte normative succesive, sens în care a evocat dispoziţiile art. 2 pct. 3 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, art. 2 pct. 2 din O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniştii, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative.

De asemenea, a mai reţinut că, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 Codul silvic - Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva este o regie autonomă de interes naţional, aflată sub autoritatea statului, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, aspect care nu exclude calitatea sa de profesionist în sensul legislaţiei din materia protecţiei drepturilor consumatorilor.

De asemenea, a mai arătat că trebuie făcută distincţia între situaţia în care această regie autonomă administrează fondul forestier proprietate publică şi privată a statului, în temeiul art. 11 alin. (1) din actul normativ sus-menţionat, şi aceea în care îşi constituie venituri din administrarea fondului forestier al altor proprietari decât statul sau prestează servicii pentru fondul forestier al altor proprietari, în condiţiile legii, în temeiul art. 11 alin. (7), în acest ultim caz, care se regăseşte şi în speţă, acţionând în cadrul unei activităţi economice în sensul O.UG. nr. 36/2014.

Totodată, a mai reţinut că o regie autonomă poate fi considerată profesionist în sensul legislaţiei din această materie, sens în care a făcut trimitere la "Procedura generală privind rezolvarea reclamaţiilor consumatorilor", elaborată de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor şi publicată pe site-ul acesteia, în cadrul căreia la punctul 4.3.2., "Soluţionarea petiţiilor prin acţiuni de control", alin. (3), sens în care a conchis că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 121 C. proc. civ., text de lege care instituie o regulă de competenţă exclusivă.

Distinct de aceste aspecte, prima instanţă de conflict a mai reţinut că, în condiţiile art. 121 C. proc. civ., sunt excluse atât fundamentarea competenţei altei instanţe decât cea de la domiciliul consumatorului, cât şi prorogarea convenţională de competenţă, realizată în mod anticipat (aşadar, înaintea naşterii dreptului la despăgubire or, mai precis, înaintea naşterii dreptului material la acţiune), indiferent dacă aceasta s-ar realiza printr-o clauză stipulată într-un contract de adeziune sau printr-un act negociat individual.

Totodată, a mai reţinut că art. 126 alin. (2) atenuează caracterul imperativ al normei de competenţă prevăzute de art. 121, prevăzând că:

"În litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată ca nescrisă", sens în care a conchis că art. 47 din contractul nr. x/01.11.2016 nu poate produce efecte juridice.

Prin urmare, a arătat că instanţa este obligată să invoce din oficiu necompetenţa teritorială decurgând din încălcarea dispoziţiilor art. 121 C. proc. civ., în condiţiile art. 130 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 121 alin. (1) C. proc. civ., prima instanţă de conflict a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 2 Bucureşti.

Ca urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la 13 februarie 2024, sub acelaşi număr de dosar x/2023

La primul termen de judecată stabilit în cauză (13.05.2024), instanţa a pus în discuţie excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 2, aspect faţă de care pârâtul, A., prin avocat, a solicitat admiterea excepţiei, arătând că pârâţii nu au calitate de consumatori.

Prin sentinţa civilă nr. 7113/2024 din 13 mai 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Judecătoria Sectorul 2 Bucureşti, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, sens în care a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova.

Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat din oficiu judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a reţinut că reclamanta şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe răspunderea contractuală a pârâţilor, sens în care a reţinut că, în aceste condiţii, competenţa se determină potrivit dreptului comun.

Totodată, contrar celor reţinute de Judecătoria Craiova, cea de-a doua instanţă de conflict a constatat că nu doar calitatea de profesionist a reclamantei conduce la concluzia că această normă de competenţă este aplicabilă, ci se impune a fi verificată atât calitatea părţilor, cât şi natura raportului juridic dedus judecăţii pentru a atrage norma de competenţă prevăzută la art. 121 din C. proc. civ.

În acest sens, a arătat că, potrivit art. 2 din Legea nr. 193/2000, prin consumator se înţelege orice persoană fizică care, în temeiul unui contract în sensul legii, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, iar conform art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, context în care cea de-a doua instanţă de conflict a subliniat că regimul special instituit cu privire la competenţa în materia contractelor încheiate de consumatori are funcţia de a garanta o protecţie adecvată consumatorului, în calitate de parte la contract considerată defavorizată din punct de vedere economic.

În accepţiunea instanţei, numai contractele încheiate în afara şi independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesităţi de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular prevăzut în materie de protecţie a consumatorului, în timp ce o asemenea protecţie nu se justifică în cazul unui contract ce are ca scop o activitate profesională ce are un scop lucrativ.

Astfel, instanţa a statuat că, prin contractarea serviciilor de pază, supravegherea stării de sănătate a vegetaţiei forestiere, stabilirea lucrărilor tehnice silvice pentru un fond forestier important, de 330 ha, autorul pârâţilor nu acţiona în calitate de consumator pentru satisfacerea unui consum privat ci, în calitate de profesionist, aflat la rândul său în exerciţiul unei activităţi profesioniste în scopul obţinerii de profit urmare a exploatării fondului forestier.

Prin urmare, instanţa a reţinut că, în cauză, fiind un litigiu între profesionişti, competenţa teritorială nu este una de ordine publică, exclusivă, ci una de ordine privată, alternativă, nefiind incidente prevederile art. 121 C. proc. civ.

În raport de aceste considerente, instanţa a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., care statuează în sensul că necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. Cum Judecătoria Craiova nu putea să invoce din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale, instanţa învestită iniţial devine competentă să soluţioneze cauza.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 133 pct. 2, art. 134 şi art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa a admis excepţia invocată, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova, şi constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecarea cauzei şi a înaintat dosarul, în vederea soluţionării conflictului ivit, către instanţa imediat superioară şi comună instanţelor în conflict, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 12 septembrie 2024, sub acelaşi număr de dosar (x/2023).

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2, raportat la dispoziţiile art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Acţiunea pendinte are ca obiect cererea formulată de reclamanta R.N.P. Romsilva, Direcţia Silvică Dolj, de obligare a pârâţilor A. şi B., în nume propriu şi în calitate de moştenitori ai lui C., la plata sumei de 74.273,77 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor de pază a fondului forestier proprietate privată, convenite în baza contractului de prestări servicii silvice nr. x din 01.11.2016 încheiat între Direcţia Silvică Dolj, în calitate de prestator şi numitul C., în calitate de beneficiar.

În cauză, prima instanţă de conflict a reţinut incidenţa normei de competenţă exclusivă prevăzută la art. 121 C. proc. civ., conform căreia cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului.

Se constată, aşadar, că problema de drept de care depinde soluţionarea conflictului de competenţă se referă la natura litigiului dedus judecăţii, respectiv dacă priveşte raporturile dintre un profesionist şi un consumator în sensul legislaţiei speciale în materia protecţiei drepturilor consumatorilor.

În concepţia Noului C. civ., profesioniştii sunt toţi cei care exploatează o întreprindere, astfel cum prevede art. 3 alin. (2).

Potrivit art. 3 alin. (3) din C. civ. (2009), constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una ori mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea sau înstrăinarea de bunuri ori în prestarea de servicii, indiferent dacă are ori nu un scop lucrativ.

Raportul juridic dedus judecăţii este reprezentat de contractul de prestări servicii silvice nr. x/01.11.2016, încheiat de reclamanta Direcţia Silvică Dolj în exerciţiul activităţii sale profesionale.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 10 şi art. 51 şi următoarele din Legea nr. 46/2008 privind Codul Silvic, rezultă că paza fondului forestier naţional, indiferent de forma de proprietate, constituie un serviciu silvic obligatoriu în cuprinsul contractelor de administrare sau de servicii silvice încheiate de proprietari cu ocoalele silvice, caracterul obligatoriu al activităţilor la care s-a angajat prestatorul fiind menţionat inclusiv în cuprinsul dispoziţiilor art. 3 din contractul mai sus amintit.

Aşadar, litigiul de faţă îşi are sorgintea într-o astfel de întreprindere cu scop lucrativ, de prestări servicii, pentru desfăşurarea cărora reclamanta a fost autorizată, iar obligativitatea încheierii contractelor de pază a fost instituită prin lege, situaţie în care acestor contracte nu le este aplicabilă reglementarea specială din materia protecţiei consumatorului.

De altfel, inclusiv poziţia procesuală a unuia dintre pârâţi, exprimată în faţa celei de-a doua instanţe de conflict, întăreşte concluzia potrivit căreia pârâţii nu au calitate de consumatori, întrucât prin contractarea serviciilor de pază, supravegherea stării de sănătate a vegetaţiei forestiere, stabilirea lucrărilor tehnice silvice pentru un fond forestier important, de 330 ha, autorul pârâţilor nu acţiona în calitate de consumator pentru satisfacerea unui consum privat ci, în calitate de profesionist, aflat la rândul său în exerciţiul unei activităţi desfăşurate în scopul obţinerii de profit urmare a exploatării fondului forestier.

Prin urmare, în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a litigiului în primă instanţă, contrar celor statuate de prima instanţă de conflict, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 121 C. proc. civ., întrucât litigiul are la bază un contract de prestări servicii de natură civilă ce nu intră în sfera legislaţiei privind protecţia consumatorului.

Cum, în conformitate cu prevederile art. 130 C. proc. civ., excepţia necompetenţei se invocă în mod diferit, în funcţie de forma necompetenţei, respectiv de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competenţă încălcate, Înalta Curte reţine că necompetenţa este de ordine publică în situaţiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) C. proc. civ., iar în toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetenţa este de ordine privată.

Totodată, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ.:

"necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii", iar alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că:

"necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii."

Cum, în speţă, litigiul nu atrage o competenţă teritorială de ordine publică, ci o competenţă relativă/de ordine privată, pe care doar pârâţii puteau să o invoce în condiţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, nefiind invocată de niciunul dintre pârâţi, soluţionarea cauzei revine primei instanţe învestite, care rămâne competentă teritorial a o soluţiona, nemaiputându-se dezînvesti.

În consecinţă, în raport de considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 octombrie 2024.