Territorial competence in labor disputes against a court defendant under the adjacent-circuit exception rule.

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, sub nr. x/13.10.2022, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu Tribunalul Suceava, Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti, Ministerul Justiţiei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, recalcularea indemnizaţiei de încadrare conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 15.07.2016 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport cu indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.LC.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006); repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale, reprezentat de diferenţa salarială dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare începând cu 06.12.2016 şi în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare (prin obligarea pârâţilor la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare), sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 53/2003, ale Legii nr. 293/2015, precum şi restul dispoziţiilor la care reclamanta a făcut referire în cuprinsul acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 358/01.03.2023, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Dâmboviţa, invocată din oficiu; s-a declinat competenţa teriorială de soluţionare a cauzei având ca obiect cererea formulată de reclamanta A., în favoarea Tribunalului Iaşi.

Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut următoarele:

În raport de dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, aplicabile în cauză, reclamanta avea un drept de opţiune între două instanţe, tribunalul în a cărui circumscripţie îşi avea domiciliul şi cel în care era situat locul său de muncă.

Reţinând că reclamanta domiciliază în municipiul Iaşi, iar locul de muncă al reclamantei este situat în Bucureşti, deci în circumscripţia Tribunalului Bucureşti, a concluzionat instanţa în sensul că Tribunalul Dâmboviţa apare ca nefiind competent teritorial să soluţioneze prezenta cauză.

Astfel, instanţa a reţinut că dispoziţiile art. 127 alin. (2) şi (2)1 C. proc. civ. referitoare la competenţa facultativă, nu pot fi interpretate în sensul că dau posibilitatea reclamantului de a sesiza cu cererea de chemare în judecată, alternativ, fie instanţa de la domiciliul său, fie una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.

În acest sens, a reţinut că, un reclamant poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă potrivit art. 127 alin. (2) şi (2)1 C. proc. civ. doar în situaţia în care domiciliul şi locul său de muncă sunt situate în aceeaşi circumscripţie, iar singura instanţă astfel competentă este instanţa la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau o instanţă inferioară acesteia.

Or, Tribunalul Iaşi, instanţă competentă în raport de domiciliul reclamantei, nu este nici reclamant, nici angajatorul reclamantei, nici pârât în dosar, aşadar nu sunt incidente în stabilirea competenţei dispoziţiile art. 127 C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă sub nr. x/2023, care, prin sentinţa nr. 879/2024 din 29.04.2024, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, invocată din oficiu; a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă. Totodată, a constatat ivit un conflict negativ de competenţă între Tribunalul Iaşi şi Tribunalul Dâmboviţa, drept pentru care a suspendat din oficiu orice altă procedură cu privire la prezenta cauză şi a înaintat dosarul instanţei în drept să hotărască asupra conflictului, anume Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a decide astfel, Tribunalul Iaşi a reţinut următoarele:

Competenţa în litigii de muncă revine, conform art. 269 alin. (2) din Codul muncii, tribunalului de la domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă al reclamantului. Din verificările efectuate în baza de date a DEPABD, Tribunalul Iaşi a constatat că reclamanta A. are domiciliul în Bucureşti, str. x, aceasta fiind judecător la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, din anul 2018, după propriile susţineri.

Din aceste considerente, prin raportare la domiciliul reclamantei, competenţa ar reveni Tribunalului Bucureşti. Cu toate acestea, ţinând cont că pârâţi în cauză sunt, printre alţii, Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti, urmează a fi aplicabile prevederile art. 127 alin. (2)1 coroborate cu cele ale art. 127 alin. (2) C. proc. civ., reclamanta alegând drept instanţă competentă un tribunal aflat în circumscripţia uneia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă potrivit legii (Tribunalul Bucureşti).

Faţă de considerentele expuse, a constatat că în mod corect reclamanta a sesizat Tribunalul Dâmboviţa, instanţă care nu se putea dezînvesti în temeiul dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Înalta Curte, asupra conflictului negativ de competenţă, constată şi reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Iaşi şi Tribunalul Dâmboviţa - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Dâmboviţa are ca obiect obligarea Tribunalului Suceava, Curţii de Apel Suceava, Tribunalului Bucureşti, Curţii de Apel Bucureşti, Ministerului Justiţiei şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la recalcularea şi plata unor drepturi salariale, fiind dedus judecăţii un conflict de muncă, în care reclamanta este judecător la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată - 13.10.2022, competenţa teritorială în cazul conflictelor de muncă aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul, iar potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată: "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Având în vedere succesiunea în timp a normelor cu acelaşi obiect şi faptul că au o sferă de aplicare mai restrânsă, în sensul că devin incidente numai în conflictele individuale de muncă în care reclamant este salariatul, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 sunt derogatorii de la reglementarea instituită de art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003.

Prin urmare, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de data formulării acţiunii, în cauză, sunt incidente prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Totodată, în raport de calitatea părţilor, instanţa supremă reţine că, potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018:

"dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi text legal:

"în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii".

Totodată, conform art. 127 alin. (2)1 C. proc. civ.:

"dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz", iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, "dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor".

Se reţine că Legea nr. 310/2018 a modificat dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. prin extinderea sferei de aplicare a textului legal, în sensul că este incidentă "competenţa exclusivă" nu numai atunci când magistratul are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, ci şi atunci când cererea este de competenţa unei instanţe inferioare celei la care magistratul îşi desfăşoară activitatea.

În speţă, se constată, în primul rând, că dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt aplicabile, întrucât cererea nu este de competenţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, unde reclamanta este judecător, ci, astfel cum s-a arătat anterior, a tribunalului.

Însă, întrucât cererea a fost introdusă împotriva instanţei căreia i-ar reveni, în mod obişnuit, competenţa soluţionării în fond a cererii (Tribunalul Bucureşti, în raport de locul muncii), este atrasă incidenţa art. 127 alin. (2) şi (2)1 C. proc. civ.

Potrivit art. 127 alin. (2) şi (2)1 C. proc. civ., reclamanta poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de contencios constituţional în paragraful 47 al deciziei nr. 290 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 638 din 23 iulie 2018, «legiuitorul a prevăzut, în ipoteza alin. (2) al art. 127 din C. proc. civ., că pentru cererea introdusă împotriva unui judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii. Caracterul facultativ rezultă din folosirea verbului "poate", ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă să se prevaleze sau nu de această posibilitate, putând renunţa la beneficiul acordat de lege.»

Cu alte cuvinte, norma reglementează un drept de opţiune al părţii reclamante, care are posibilitatea să introducă cererea de chemare în judecată împotriva unei instanţe de judecată, fie chiar la instanţa respectivă (aplicând regula generală în materie de competenţă), fie la o altă instanţă de acelaşi grad din raza unei curţi de apel învecinate.

Prin urmare, în ipoteza conflictelor individuale de muncă în care pârâta este chiar instanţa competentă să judece cauza (cum este şi cauza dedusă judecăţii), reclamanta are un drept de opţiune numai între instanţa competentă (Tribunalul Bucureşti) şi instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia unei curţi de apel învecinate. Potrivit art. 116 C. proc. civ., alegerea instanţei revine exclusiv reclamantului, a cărui opţiune nu mai poate fi contestată, odată învestită una dintre instanţele competente teritorial.

Reclamanta a învestit cu soluţionarea litigiului Tribunalul Dâmboviţa, aflat în circumscripţia Curţii de Apel Piteşti, învecinată Curţii de Apel Bucureşti.

Aşa fiind, instanţa supremă constată că aceasta şi-a manifestat opţiunea, în condiţiile art. 127 alin. (2) C. proc. civ., determinând astfel competenţa teritorială în soluţionarea cererii de chemare în judecată.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a litigiului va fi stabilită în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 octombrie 2024.