Territorial jurisdiction in labor disputes: concurrent competence of domicile and workplace courts when employment relationship has ended prior to filing

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la 27.07.2023, sub nr. x/2023, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe intimata B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:

(a) anularea Deciziei de concediere nr. 3371/07.06.2023, emisă de fostul angajator B. S.R.L., ca fiind nelegală, abuzivă şi profund netemeinică;

(b) repunerea în situaţia anterioară emiterii deciziei de concediere şi reintegrarea în funcţia deţinută anterior concedierii;

(c) obligarea intimatei la plata către contestator a drepturilor salariale, indexate, majorate şi reactualizate, începând cu data concedierii şi până la reintegrarea efectivă, potrivit dispoziţiilor art. 80 Codul muncii;

(d) obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 C. proc. civ., art. 8, art. 39, art. 65, art. 76, art. 78 şi art. 80 Codul muncii.

Prin sentinţa civilă nr. 742 din 19.02.2024, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti invocată de instanţă, din oficiu. A declinat competenţa de soluţionare a acţiunii civile având ca obiect contestaţie decizie concediere în favoarea Tribunalului Constanţa.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, în speţă, contestatorul din prezenta cauză are domiciliul pe raza teritorială a judeţului Constanţa, conform menţiunilor din cererea de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se pot adresa şi tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are locul de muncă reclamantul, a apreciat că, în speţă, nu s-a făcut dovada incidenţei acestui temei de drept, în sensul că, la data sesizării instanţei, locul de muncă al contestatorului ar fi fost în Bucureşti.

În acest sens, a reţinut că, la data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Bucureşti (27.07.2023), raporturile de muncă dintre părţi (în baza cărora contestatorul avea locul muncii în Bucureşti) erau deja încetate, începând cu 09.06.2023 (data comunicării deciziei de concediere), în temeiul art. 65 lit. a) Codul muncii.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I civilă, la 14.05.2024, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa nr. 2585 din 17.07.2024, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Constanţa şi declinată competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată având ca obiect contestaţie la decizia de concediere, în favoarea Tribunalului Bucureşti. Prin aceeaşi sentinţă a fost trimisă cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, că, reclamantul A. locuia, în fapt, în Bucureşti, la data introducerii cererii de chemare în judecată, la adresa din str. x, aspect recunoscut de ambele părţi în faţa instanţei de judecată.

De asemenea, a reţinut că locul de muncă al reclamantului a fost în Bucureşti, la sediul pârâtului, obiectul prezentei cauzei fiind chiar anularea deciziei de concediere, decizie care produce efectul încetării contractului individual de muncă.

Astfel, în raport de dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, tribunalul a reţinut că reclamantul avea posibilitatea de a alege între instanţa de domiciliu sau reşedinţă (Tribunalul Bucureşti - având în vedere că acolo locuia în fapt) şi instanţa de la locul de muncă (din care apreciază că a fost nelegal concediat - Tribunalul Bucureşti) şi a introdus acţiunea pe rolul Tribunalului Bucureşti.

Prin urmare, a concluzionat că instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză este cea de la locuinţa în fapt a reclamantului de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv de la locul de muncă de unde apreciază reclamantul că a fost în mod nelegal concediat - Tribunalul Bucureşti.

Înalta Curte, asupra conflictului negativ de competenţă, reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces, condiţie îndeplinită în cauză.

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamant priveşte un conflict de muncă, aspect reţinut de ambele instanţe, iar potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii, forma în vigoare la data sesizării instanţei, competenţa teritorială în cazul acestor litigii aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul, reşedinţa ori locul de muncă reclamantul.

Aceste prevederi instituie o competenţă alternativă în beneficiul reclamantului, fundamentată pe principiul protecţiei salariatului, căruia îi este recunoscut un drept de opţiune, având în vedere că numai salariatul poate aprecia care aşezare în teritoriu a instanţei îi poate asigura accesul facil la justiţie.

Totodată, deşi prevăd o competenţă alternativă, dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii sunt norme imperative, reclamantul având dreptul de alegere numai între instanţele prevăzute de lege, fie tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa, fie cel în a cărui circumscripţie se află locul său de muncă.

Înalta Curte mai reţine şi că, art. 275 din Legea nr. 53/2003 prevede că dispoziţiile acestei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 269 din Legea nr. 53/2003 cu cele ale art. 116 C. proc. civ., rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, reclamantul are dreptul la alegere între instanţa de la locul unde îşi are domiciliul şi cea de la locul său de muncă, opţiunea reclamantului exercitându-se la momentul sesizării instanţei.

Împrejurarea că, la data sesizării instanţei, raportul de muncă al reclamantului cu pârâta era deja încetat, nu este de natură sa afecteze dreptul său de opţiune conferit de lege, competenţa rămânând una alternativă, cu atât mai mult cu cât raţiunile care au stat la baza stabilirii competenţei în favoarea instanţei de la locul de muncă subzistă în situaţia în care se contestă însăşi modalitatea de încetare a raporturilor de muncă.

Prin urmare, chiar şi în situaţia în care conflictele de muncă privesc în mod specific faptul încetării raporturilor de muncă şi maniera de încetare a acestora, reclamanţilor le este recunoscut dreptul de a sesiza oricare dintre instanţele deopotrivă competente, potrivit legii.

Sub acest aspect, este de subliniat faptul că legiuitorul a inclus în noţiunea de jurisdicţie a muncii şi soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încetarea contractelor individuale, art. 266 din Codul muncii statuând că "jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

În cauza de faţă, reclamantul a depus cererea de chemare în judecată la Tribunalul Bucureşti, instanţa locului de derulare a raporturilor de muncă, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar de către reclamant, fixând în mod definitiv competenţa teritorială în favoarea instanţei de la locul său de muncă.

Pentru acest motiv, faţă de prevederile art. 130 alin. (3) şi (4), Tribunalul Bucureşti, ca primă instanţă sesizată de reclamant în raport de locul său de muncă, nu mai poate să dispună, nici din oficiu, nici la cererea unei părţi, declinarea competenţei în favoarea instanţei de la domiciliul reclamantului.

Faţă de cele arătate, în aplicarea dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi art. 116 C. proc. civ., raportat la art. 135 alin. (4) din acelaşi cod, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 octombrie 2024.