Territorial jurisdiction for labor claims by Court of Appeal staff against their employer: application of Art. 127 CPC to auxiliary staff

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la 28.09.2023, sub nr. x/2023, reclamantele A., B., C., D., E., F., G. şi H. le-au chemat în judecată pe pârâtele Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea de Apel Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

1. obligarea pârâtei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de ordonator principal de credite, la alocarea fondurilor necesare plăţii drepturilor salariale stabilite prin deciziile nr. 490/24.04.2023 şi nr. 589/15.05.2023, emise de Preşedintele Curţii de Apel Bucureşti,

2. obligarea pârâtei Curtea de Apel Bucureşti, în calitate de ordonator secundar de credite, la plata integrală printr-o singură operaţiune-financiară a sumelor de bani reprezentând drepturi salariale restante, începând cu 01.01.2018 pentru reclamantele A., D., F., G., E., pentru C. începând cu data de 07.08.2018 (aflaţă în concediu creştere copil în perioada 01.03.2017-06.08.2018), pentru B. începând cu data de 01.01.2018-18.11.2020 şi 03.08.2022 (aflată în concediu creştere copil în perioada 18.11.2020-02.08.2022), iar pentru H. începând cu data de 01.01.2018-01.09.2018 (aflată în concediu creştere copil)şi în continuare, pe viitor, ce au fost stabilite prin Deciziile nr. 490/24.04.2023 şi nr. 589/1515.2023, emise de Preşedintele Curţii de Apel Bucureşti;

3. Actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind neacordarea drepturilor salariale restante ce au fost stabilite prin Deciziile nr. 490/24.04.2023 şi nr. 589/15.05.2023, emise de Preşedintele Curţii de Apel Bucureşti calculate începând cu data scadenţei plăţii sumei ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanţilor (datele la care s-au efectuat plăţile către reclamanţi) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

La 27.10.2023, pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de ordonator principal de credite, la alocarea fondurilor necesare plăţii drepturilor salariale stabilite prin Deciziile nr. 490/24042023 şi nr. 589/15.05.2023 ale Preşedintelui Curţii de Apel Bucureşti, iar pe fond, a solicitat respingerea capătului de cerere privind alocarea fondurilor, ca neîntemeiat.

La termenul de judecată din 12.03.2024, instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Dâmboviţa şi a rămas în pronunţare asupra excepţiei invocate.

Prin sentinţa nr. 430/12.03.2024, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a fost admisă excepţia de necompetenţă teritorială a acestei instanţe şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Gorj.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Dâmboviţa a reţinut, în esenţă, că reclamanţii au calitatea de personal auxiliar de specialitate în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, fapt ce ar fi putut atrage incidenţa dispoziţiilor art. 127 alin. (1) C. proc. civ., aplicat corespunzător în baza art. 127 alin. (3) C. proc. civ.

Însă, a reţinut că, în cauză, aceste dispoziţii nu au aplicabilitate, întrucât nu toate instanţele competente teritorial - cele de la domiciliile reclamanţilor - Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Giurgiu şi Tribunalul Gorj, sunt dintre cele avute în vedere de prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ.

Drept urmare, instanţa a constatat că Tribunalul Dâmboviţa nu este competent teritorial să judece prezenta cauză, având în vedere faptul că locul menţionat de art. 269 alin. (2) Codul muncii nu se află în circumscripţia acestei instanţe, fiind posibilă trimiterea cauzei la una dintre instanţele competente potrivit textului menţionat, fără a se aduce atingere prevederilor art. 127 C. proc. civ.

Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Gorj, sub nr. x/2023.

Prin sentinţa civilă nr. 1548/2024 din 11 iunie 2024, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, invocată din oficiu şi s-a declinat în favoarea Tribunalului Dâmboviţa competenţa de soluţionare a cauzei. Totodată, s-a constatat ivit un conflict negativ de competenţă între Tribunalul Gorj şi Tribunalul Dâmboviţa, s-a suspendat din oficiu orice altă procedură cu privire la prezenta cauză şi s-a înaintat dosarul instanţei în drept să hotărască asupra conflictului, şi anume Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, potrivit alin. (3) al art. 269 din Codul Muncii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Totodată, având în vedere că reclamantele sunt angajate ale Curţii de Apel Bucureşti şi totodată, că pretenţiile deduse judecăţii sunt formulate în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Bucureşti, instanţa a constatat că sunt incidente în cauză prevederile art. 127 alin. (1)-(3) din C. proc. civ.

Astfel, în temeiul art. 127 alin. (1) şi alin. (2) şi alin. (2)1 C. proc. civ., reclamantele trebuiau să sesizeze una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa pârâtă.

Or, a constatat că Tribunalul Gorj, nu se află în circumscripţia unei curţi de apel vecină Curţii de apel Bucureşti, ci Tribunalul Dâmboviţa, sesizat de reclamante prin acţiunea de faţă.

Înalta Curte, asupra conflictului negativ de competenţă, constată şi reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Gorj şi Tribunalul Dâmboviţa - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Înalta Curte subliniază că în prezenta cauză este aplicabil C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acţiunea a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Se constată că, în litigiile de muncă în care reclamant este angajatul, competenţa este alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.

Înalta Curte mai reţine şi că, potrivit art. 275 din Codul muncii, dispoziţiile din Legea nr. 53/2003 referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 269 din Codul muncii cu cele ale art. 116 C. proc. civ., rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, reclamantul are dreptul la alegere între instanţa de la locul unde îşi are domiciliul şi cea de la locul său de muncă, opţiunea reclamantului exercitându-se la momentul sesizării instanţei.

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018:

"dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi text legal:

"în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii".

Totodată, conform art. 127 alin. (2)1 C. proc. civ.:

"dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz", iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, "dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor judiciari şi grefierilor".

Se reţine că Legea nr. 310/2018 a modificat dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. prin extinderea sferei de aplicare a textului legal, în sensul că este incidentă "competenţa exclusivă" nu numai atunci când magistratul are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, ci şi atunci când cererea este de competenţa unei instanţe inferioare celei la care magistratul îşi desfăşoară activitatea.

În speţă, reclamantele au calitatea de personal auxiliar de specialitate la Curtea de Apel Bucureşti, iar competenţa aparţine, potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii, instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantele îşi au locul de muncă, respectiv Tribunalului Bucureşti.

Având în vedere că reclamantele îşi desfăşoară activitatea la instanţa superioară instanţei competente să soluţioneze cauza, anume la Curtea de Apel Bucureşti, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., situaţie în raport de care reclamantele sunt obligate să introducă cererea de chemare în judecată la o instanţă de acelaşi grad din raza unei curţi de apel învecinate Curţii de Apel Bucureşti.

Reclamantele au învestit Tribunalul Dâmboviţa cu soluţionarea cauzei, instanţă aflată în circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti, aflată în vecinătatea Curţii de Apel Bucureşti.

Aşa fiind, instanţa supremă constată că acestea şi-au manifestat opţiunea, în condiţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., determinând astfel competenţa teritorială în soluţionarea cererii de chemare în judecată.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a litigiului va fi stabilită în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 octombrie 2024.