Inadmissibility of cassation in individual labor disputes subject only to appeal

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2024

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 17.10.2022, sub dosar nr. x/2022, reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâţii B. S.A., prin administrator judiciar C.. şi D., în calitate de reprezentant al societăţii B. S.A., solicitând instanţei obligarea pârâtei la achitarea drepturilor salariale restante.

Prin sentinţa civilă nr. 639/08.06.2023, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă în dosarul nr. x/2022, s-a constatat încetată judecata cererii reclamantului, în baza art. 75 alin. (1) ultima teză din Legea nr. 85/2014, reţinându-se că, încheierea nr. 5/09.01.2017, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2016, prin care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitoarea B. S.A., a rămas definitivă prin neexercitarea căii de atac a apelului.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul A., soluţionat prin decizia civilă nr. 157 din 15 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.

Prin această decizie a fost admis apelul formulat de către apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 639/08 iunie 2023, pronunţate de Tribunalul Timiş, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. S.A., prin administrator judiciar C.. şi D., în calitate de reprezentant al societăţii B. S.A., fiind anulată sentinţa apelată.

Judecând procesul, instanţa de apel a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii B. S.A., prin administrator judiciar C.. şi D., în calitate de reprezentant al societăţii B. S.A.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., neîntemeiat în drept.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor-pârâţi, care nu au formulat întâmpinare.

Înalta Curte, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 C. proc. civ., a luat în examinare cu prioritate excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată din oficiu, pe care o apreciază ca întemeiată pentru următoarele considerente:

Cauza are ca obiect recursul formulat împotriva unei decizii pronunţate în apel, într-un conflict de muncă, prin care reclamantul a solicitat plata unor drepturi salariale aferente perioadei în care a fost angajat al intimatei-pârâte.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii "judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii".

Totodată, conform art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată şi modificată, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal, iar, potrivit art. 214 din acelaşi act normativ, hotărârile instanţei de fond sunt supuse numai apelului.

Conform art. 216 din Legea dialogului social nr. 62/2011, dispoziţiile acestui act normativ, referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă, se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.

În acest sens, se constată că legiuitorul a prevăzut la art. 483 alin. (2) C. proc. civ. că "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în [...] conflictele de muncă şi asigurări sociale [...]. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive [...] 4. hotărârile date în apel fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs", iar în conformitate cu alin. (2) al aceluiaşi articol "hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunţării".

Prin urmare, instanţa are obligaţia de a analiza căile de atac în limitele şi cu respectarea condiţiilor impuse de lege în respectarea principiului preeminenţei dreptului, recunoscut în preambulul Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi, implicit, a principiului securităţii raporturilor juridice, conform căruia o hotărâre definitivă nu mai poate forma obiectul controlului de legalitate, în afara căilor extraordinare de atac expres şi limitativ prevăzute de lege.

Conform principiului legalităţii căilor de atac, consacrat de art. 457 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei ".

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Legea fundamentală arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Astfel, recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

Prin urmare, în considerarea obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv plata unor drepturi salariale, hotărârea recurată în cauză are caracter definitiv de la pronunţarea sa, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., astfel că nu este susceptibilă a fi atacată cu recurs, întrucât aceasta se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (2) din acelaşi cod, în virtutea principiului legalităţii căilor de atac.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, dând eficienţă textelor de lege sus-menţionate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a raportat la art. 499 teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 157 din 15 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 157 din 15 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, ca inadmisibil.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 octombrie 2024.