Negative jurisdictional conflict in flight delay compensation claim: consolidation of territorial competence at defendant's secondary seat under EU Regulation 1215/2012

Şedinţa publică din data de 25 septembrie 2024

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea, secţia Civilă la 28.02.2023, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumei de 250 euro, reprezentând compensaţie pentru întârzierea zborului, a dobânzii legale, calculată începând cu data formulării acţiunii şi până la data plăţii efective şi a cheltuielilor de judecată.

Reclamanta a arătat că a devenit titulara creanţei, prin achiziţia acesteia de la dl. C., în baza contractului de cesiune de creanţă nr. x/22.12.2022.

Prin sentinţa civilă nr. 9465/27.10.2023, Judecătoria Buftea, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că, potrivit biletului de transport aerian care întemeiază cererea de despăgubire, zborul operat de pârâtă a avut ca punct de plecare Timişoara, iar ca punct de sosire Paris. A mai arătat că cererea este întemeiată pe Regulamentul (CE) nr. 261/2004 şi a evocat hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 09.07.2009 pronunţată în cauza C-204/08, Peter Rehder împotriva Air Baltic Corporation (ECLI:EU:C:2009:439), precum şi dispoziţiile art. 4, art. 5 alin. (1), art. 7 şi ale art. 26 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, care instituie o competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţei de la locul de plecare sau de sosire a avionului.

La rândul său, prin sentinţa civilă nr. 16859/29.05.2024, Judecătoria Timişoara, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.

Pentru a hotărî astfel, a evocat dispoziţiile art. 107 alin. (1) şi ale art. 113 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce reglementează regula generală privind competenţa teritorilă a instanţei de la sediul pârâtului, respectiv competenţa alternativă, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport, în favoarea instanţei locului de plecare sau de sosire. Totodată, a reţinut că în cauză competenţa este relativă, astfel că, faţă de dispoziţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., instanţa nu o putea invoca din oficiu. A reţinut că art. 4 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 stabileşte competenţa de drept comun în favoarea instanţelor statului membru de la domiciliul sau sediul pârâtului, în cauză cel din România al B.. A mai menţionat că interpretarea dată în cauza C-204/08 de C.J.U.E. nu este incidentă în speţă, întrucât viza numai drepturile pasagerilor, iar nu ale cesionarului, ipoteză în care se află reclamanta, care a preluat creanţa prin cesiune.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., între instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunţa regulatorul de competenţă, în temeiul art. 135 C. proc. civ. şi va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, pentru următoarele considerente:

Cauza are ca obiect cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., persoană juridică română, împotriva pârâtei B., societate străină având naţionalitatea unui stat membru al Uniunii Europene şi un sediu secundar în România; reclamanta a sesizat instanţa judecătorească competentă teritorial pentru sediul secundar al pârâtei, Judecătoria Buftea.

Dezînvestindu-se în favoarea unei alte instanţe române, jurisdicţia sesizată de reclamantă a apreciat că, din perspectiva competenţei internaţionale, instanţele române sunt competente să soluţioneze cauza.

Această concluzie este confirmată de art. 7 pct. 5 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, care stabilesc că:

"O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionată în justiţie într-un alt stat membru: (...) în privinţa unei contestaţii rezultate din activitatea unei sucursale, a unei agenţii sau a unei alte unităţi, în faţa instanţelor de la locul unde se află sucursala, agenţia sau unitatea în cauză".

În acelaşi sens este şi art. 1.066 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia "Sub rezerva situaţiilor în care legea dispune altfel, instanţele române sunt competente dacă pârâtul are (...) un sediu secundar sau fondul de comerţ pe teritoriul României la data introducerii cererii".

În circumstanţele evocate, instanţa competentă se determină conform legii procesual-civile române, întrucât potrivit art. 1.072 alin. (1) C. proc. civ., "Când instanţele române sunt competente potrivit dispoziţiilor cărţii de faţă, competenţa se determină conform regulilor din prezentul cod şi, după caz, a celor prevăzute în legi speciale".

Aşa fiind, procedând la soluţionarea conflictului negativ de competenţă, instanţa supremă va verifica modul în care au fost respectate atât normele de competenţă propriu-zise, cât şi normele referitoare la condiţiile şi termenele de invocare a excepţiei de necompetenţă.

Obiectul cauzei este reprezentat de o cerere de valoare redusă, în care competenţa teritorială urmează regulile dreptului comun, astfel cum dispune art. 1.028 alin. (2) C. proc. civ.

Pretenţia reclamantei priveşte activitatea unei sucursale situate în România a unei persoane juridice cu sediul într-un alt stat al Uniunii Europene; aceasta este situată în Otopeni, jud. Ilfov, localitate aflată în circumscripţia Judecătoriei Buftea.

Cererea derivă dintr-un contract de transport; este astfel atrasă incidenţa art. 113 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport, în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112 din acelaşi act normativ, mai este competentă instanţa locului de plecare sau de sosire. Din această perspectivă, competenţa ar fi putut reveni, ca instanţă română, Judecătoriei Timişoara.

Însă, în cauză, potrivit art. 116 C. proc. civ., reclamanta avea alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente şi a ales să sesizeze Judecătoria Buftea care, consecutiv exercitării acestei opţiuni, a devenit singura competentă să soluţioneze cererea, iar reclamanta nu mai poate reveni asupra alegerii făcute, după cum nici pârâtul şi nici instanţa, din oficiu, nu pot invoca, excepţia necompetenţei.

Distinct de cele menţionate anterior, chiar dacă reclamanta ar fi sesizat o instanţă necompetentă, prin raportare la art. 129 alin. (2) pct. 3 şi alin. (3) C. proc. civ., invocarea excepţiei se putea face doar de către pârât prin întâmpinare, potrivit art. 130 alin. (3) din acelaşi cod, necompetenţa fiind de ordine privată. Or, în cauză, pârâta nu a transmis formularul de răspuns, conform art. 1.030 alin. (4) C. proc. civ. şi nu a invocat o atare excepţie, circumstanţe ce au atras, de asemenea, consolidarea competenţei în favoarea Judecătoriei Buftea.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 septembrie 2024.