Banking Storno of Currency Payments: Insufficiency of Reasoning on Gross Negligence and Causal Link for Moral Damages in Civil Liability

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2023

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 13 aprilie 2018 pe rolul Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu B., a solicitat obligarea pârâtei la plata echivalentului în RON a sumei de 408.201,37 euro, reprezentând daune materiale, a sumei de 45.000 de RON, cu titlu de daune morale şi a dobânzii aferente despăgubirilor materiale.

Totodată, au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 32/2019 din 14 februarie 2019 pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin încheierea din 17 octombrie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a a Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 13 din 8 ianuarie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal.

S-a constatat, de asemenea, ivit conflictul negativ de competenţă, dispunându-se înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Prin decizia nr. 565 din 5 martie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa civilă nr. 359 din 20 octombrie 2021 pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă, ca nefondataă, exceptia inadmisibilităţii.

A fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, fiind obligată pârâta la plata echivalentului în RON al sumei de 119.154 euro reprezentând daune materiale, la care se adaugă dobânda legală de la 22.02.2007 până la plata integrală, precum şi a sumei de 45.000 de RON, cu titlu de daune morale, în favoarea reclamantului.

S-a lua act de precizarea reclamantului privind solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

2. Împotriva acestei sentinţe şi a încheierilor din 2 octombrie 2020 şi 5 noiembrie 2020 a formulat apel principal pârâta C. S.A. (fostă B.) şi apel incident reclamantul A..

Prin decizia nr. 389/2022 din 3 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a fost respinsă, ca nefondată, excepţia netimbrării apelului incident.

A fost respins, ca nefondat, apelul promovat de pârâtă împotriva încheierii de şedinţă din data de 02.10.2020 referitoare la respingerea excepţiei netimbrării/insuficientei timbrări a cererii.

A fost admis apelul împotriva încheierii de şedinţă din data de 05.11.2020 cu privire la soluţia dată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, fiind anulată încheierea atacată. În rejudecare, a fost respinsă, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

A fost admis apelul împotriva sentinţei civile nr. 359/20.10.2021, fiind schimbată în parte sentinţa apelată în sensul înlăturării dispoziţiei privind obligarea pârâtei la plata daunelor materiale şi a dobânzii legale aferente acestora.

De asemenea, a fost obligat reclamantul, în baza art. 453 alin. (2) C. proc. civ., cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., la plata către pârâtă, a sumei de 7.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, care nu sunt contrare deciziei.

A fost respins apelul incident formulat de reclamant, ca nefondat.

Totodată, a fost obligat intimatul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 5.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente etapei apelului.

3. Prin decizia nr. 766/2022 din 19 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a fost respinsă cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 389 din 3 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

4. Prin încheierea din 20 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a fost îndreptată eroarea materială din cuprinsul deciziei nr. 389/2022 din 3 mai 2022, în sensul indicării sumei la plata căreia a fost obligat intimatul către apelantă cu titlu de cheltuieli de judecată aferente etapei apelului, ca fiind 9.578,78 RON, în loc de 5.000 RON, cum din eroare s-a trecut.

5. Împotriva deciziei nr. 389/2022 din 3 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a formulat recurs pârâta C. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu consecinţa respingerii în întregime a cererii de chemare în judecată.

Recurenta a expus situaţia de fapt şi a arătat că unele dintre soluţiile pronunţate prin decizia atacată încalcă normele de procedură, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, cât şi normele de drept material.

De asemenea, s-a învederat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii şi încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 1175 din 2 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bacău.

Prealabil expunerii criticilor de nelegalitate, recurenta a subliniat că recursul nu vizează soluţia instanţei de apel de schimbare în parte a sentinţei apelate în sensul înlăturării dispoziţiei privind obligarea băncii la plata daunelor materiale şi a dobânzii legale aferente şi nici soluţia de respingere ca neîntemeiat a apelului incident.

În dezvoltarea criticilor de nelegalitate, recurenta a invocat nelegalitatea soluţiei pronunţate cu privire la excepţia prescripţiei în raport cu greşita aplicare şi interpretare a normelor de drept material, susţinând incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea acestei critici, s-a arătat că instanţa de apel a încălcat, respectiv a aplicat greşit normele de drept material referitoare la regimul juridic al prescripţiei extinctive, având în vedere că a stabilit în mod eronat faptul că anumite demersuri realizate de intimatul-reclamant ar reprezenta o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului material la acţiune.

Totodată, s-a învederat că, în mod nelegal, instanţa de apel a stabilit că întreruperea cursului prescripţiei operează şi cu privire la dobânda aferentă daunelor materiale, deşi intimatul-reclamant nu se constituise parte civilă şi cu privire la acestea, fiind astfel aplicate greşit prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, sub un prim aspect, s-a invocat caracterul nelegal al considerentelor instanţei de apel potrivit cărora:

"Reclamantul intimat a făcut referire, în răspunsul la întâmpinare la întreruperea cursului prescripţiei şi, având în vedere ca în cererea de chemare în judecată menţionase dosarul penal în Consideraţii referitoare la prescripţie, nu se poate aprecia că prima instanţă a reţinut incidenţa cauzei de întrerupere a prescripţiei prevăzute de art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 fără ca reclamantul să fi indicat nimic în acest sens."

Or, potrivit recurentei, prin răspunsul la întâmpinare, intimatul-reclamant nu a invocat niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei, ci a susţinut faptul că dreptul material la acţiune s-ar fi născut la data pronunţării deciziei penale de către Curtea de Apel Bacău.

A conchis recurenta în sensul că referirile la dosarul penal din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi al răspunsului la întâmpinare, nu pot echivala cu invocarea cauzei de întrerupere a prescripţiei prevăzute de art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

S-a învederat apoi şi că instanţa de apel nu putea să invoce din oficiu cauza de întrerupere a prescripţiei. În acest sens, s-a arătat că instanţa de apel a realizat o greşită interpretate şi aplicare a prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, reţinând ca în cauză ar fi incidentă o cauză de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, cauzele de întrerupere fiind exclusiv şi limitativ stabilite prin lege, prin urmare, neputând fi extinse la alte împrejurări ori situaţii asemănătoare. Astfel, eventuala constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal nu constituie cauză de întrerupere a curgerii termenului legal de prescripţie în raport de art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, a subliniat recurenta, în mod greşit şi nelegal instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie a fost întrerupt prin constituirea ca parte civilă în cadrul procesului penal.

Sub un al doilea aspect, recurenta a invocat caracterul nelegal al considerentelor instanţei de apel privitoare la efectele constituirii de parte civilă în procesul penal, criticând raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia întreruperea prescripţiei a avut loc atât pentru debitul principal, cât şi pentru accesorii - respectiv dobânda aferentă despăgubirilor materiale, voinţa reclamantului fiind apreciată greşit în sensul recuperării integrale a prejudiciului suferit.

S-a susţinut că prin aceste considerente instanţa de apel a adăugat la lege şi a creat un nou caz de întrerupere a prescripţiei.

Cu privire la dobânzile solicitate de reclamant, începând cu data de 22.02.2007, recurenta a susţinut că regimul juridic al prescripţiei extinctive este guvernat de două acte normative, respectiv pentru perioada 22.02.2007 - 30.09.2011 este incident Decretul nr. 167/1958, iar pentru perioada 01.09.2011- prezent este incident noul C. civ.

S-a arătat că voinţa reclamantului de a recupera integral prejudiciul suferit nu este reglementată ca o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei nici de art. 16 din Decretul nr. 167/1958 şi nici de art. 2.537din C. civ.

Recurenta a susţinut că soluţia instanţei de apel contravine art. 12 din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2.503 alin. (2) C. civ., dispoziţii în temeiul cărora instanţa trebuia să constate că a curs un termen de prescripţie distinct pentru fiecare dobândă legală datorată, respectiv pentru fiecare zi de întârziere, astfel că, în contextul în care s-a constatat că reclamantul nu s-a constituit parte civilă şi pentru dobânzile legale pe care a înţeles să le solicite de la data de 22.02.2007, se impunea ca instanţa să concluzioneze că nu a operat întreruperea în ceea ce priveşte dreptul material la acţiune pentru plata dobânzilor.

În consecinţă, se impunea constatarea ca fiind prescrise pretenţiile intimatului-reclamant de a-i fi acordate dobânzi legale începând cu data de 22.02.2007, în considerarea dispoziţiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2.503 alin. (2) C. civ.

Potrivit următoarei critici formulate de recurentă, decizia recurată este nelegală sub aspectul admiterii în parte a apelului formulat de bancă împotriva sentinţei nr. 359 din 20 octombrie 2021, fiind încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, precum şi cele privitoare la autoritatea de lucru judecat, motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 si 7 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestor critici, recurenta a criticat considerentele instanţei de apel relative la legala motivare a sentinţei pronunţate de prima instanţă.

Astfel, prin apelul formulat s-a arătat că prima instanţă a copiat toate aspectele reţinute în sentinţa penală nr. 414/7.10.2015 a Tribunalului Bacău, desfiinţată în tot cu privire la fapta ilicită şi culpă, prin decizia nr. 1175/2.11.2016 a Curţii de Apel Bacău. Or, în contextul în care tribunalul s-a rezumat doar la a prelua motivarea unei alte instanţe, nu se poate reţine că s-a realizat o analiză proprie a acţiunii în răspundere civilă contractuală, întrucât prima instanţă de fond nu a făcut altceva decât să preia reţinerile instanţei penale, care, de altfel, au fost desfiinţate în apel printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

S-a învederat, astfel, că în mod nelegal şi cu nesocotirea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., curtea de apel a reţinut că sentinţa primei instanţe ar fi motivată.

Sub un al doilea aspect, cu privire la încălcarea autorităţii de lucru judecat, recurenta-pârâtă a susţinut că modalitatea în care instanţa penală a stabilit săvârşirea faptelor este intrată în autoritatea de lucru judecat şi se repercutează asupra judecăţii civile, motiv pentru care se impunea ca instanţa civilă să aibă în vedere decizia penală nr. 1175/02.11.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2012, iar nu sentinţa penală nr. 414/07.10.2015 a Tribunalului Bacău, desfiinţată în totalitate prin decizia penală nr. 1175/02.11.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bacău.

Prin urmare, sentinţa penală fiind desfiinţată, instanţa civilă nu trebuia să se raporteze la aspectele reţinute în aceasta, ci, conform art. 28 alin. (1) C. proc. pen., trebuia să aibă în vedere situaţia de fapt reţinută prin decizia penală nr. 1175/02.11.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2012, aceasta fiind hotărârea judecătorească penală care are autoritate de lucru judecat, conform art. 28 alin. (1) C. proc. pen.

Or, prin această decizie s-a dispus achitarea băncii în temeiul art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., fapta nefiind prevăzută de legea penală.

Recurenta a citat din considerentele deciziei penale nr. 1175/02.11.2016 pronunţate de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2012, arătând că, prin raportare la aceste considerente, instanţa de apel nu putea reţine valabil că dispoziţiile legale nu prevăd ca remediu, pentru efectuarea unei plăţi cu nerespectarea regimului valutar, stornarea unor astfel de operaţiuni, ci aplicarea unor sancţiuni de către BNR, Comitetul de credite al centralei băncii nu avea competenţa de a storna plata efectuată eronat ori că stornarea plaţii s-ar fi făcut din culpa gravă a băncii. Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat art. 28 alin. (1) C. proc. pen. şi autoritatea de lucru de judecat a deciziei penale nr. 1175/02.11.2016 pronunţate de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2012.

S-a concluzionat că instanţa de apel, încălcând dispoziţiile imperative şi autoritatea de lucru judecat a deciziei penale evocate, a stabilit în mod eronat condiţiile răspunderii civile contractuale.

Sub un alt aspect, s-a susţinut nelegalitatea deciziei recurate în raport cu faptul că aceasta cuprinde motive contradictorii, fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta a arătat că hotărârea recurată conţine considerente contradictorii, întrucât, pe de o parte, instanţa de apel a constatat în mod corect că nu există probe din care să rezulte reaua-credinţă, respectiv intenţia de a produce un prejudiciu dar, pe de altă parte, a reţinut că "este evident că acesta este un caz de culpă gravă".

Or, dacă a constatat că nu există probe care să dovedească reaua-credinţă sau intenţia de a produce un prejudiciu intimatului-reclamant, se impunea ca instanţa să constate şi că nu există un caz de culpă gravă, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 5.1 din Condiţiile generale de afaceri încheiate între părţi.

Prin urmare, motivarea instanţei de apel cu privire la condiţia vinovăţiei ce trebuie întrunită pentru angajarea răspunderii civile contractuale este deficitară şi contradictorie, fiind încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În continuare recurenta a invocat nelegalitatea deciziei recurate în raport cu încălcarea şi greşita aplicare a normelor de drept material care reglementează răspunderea civilă contractuală, critici pe care le-a încadrat în motivul de casare art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

S-a învederat că, referitor la fapta ilicită, considerentele instanţei de apel nu sunt apte să explice ori să contureze motivul pentru care stornarea realizată de către bancă s-ar circumscrie noţiunii de faptă ilicită prevăzute de art. 1082 C. civ. 1865. De altfel, faptul că instanţa de apel a refuzat să facă aplicarea şi să reţină incidenţa dispoziţiilor art. 8 pct. 2 lit. b) din Condiţiile Generale de Afaceri nu reprezintă decât o încălcare a dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ. 1865.

A argumentat recurenta că operaţiunea financiară solicitată a fi efectuată prin ordinul de plată nr. x din 19.02.2007, prin care societatea D. a solicitat plata sumei de 1.182.476,30 Euro în contul reclamantului, era prohibită de dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 al BNR. Prin urmare, operaţiunea financiară a fost în mod corect calificată ca operaţiune de plată eronată, context în care s-a impus stornarea acesteia.

Potrivit recurentei, raţionamentul instanţei de apel este vădit nelegal întrucât nu se poate înlătura aplicarea prevederilor art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/2005 al BNR pe motiv că una dintre plăţi s-ar fi făcut în moneda naţională.

A mai criticat recurenta şi considerentele instanţei de apel în sensul că încasarea sumei în euro nu se poate analiza distinct, în cauză, este vorba despre două operaţiuni de stornare, una cu privire la contul în RON şi una cu privire la contul în euro, iar acestea trebuie analizate separat, fără a avea vreo relevanţă că sumele de bani reprezintă preţul vânzării terenurilor.

De asemenea, s-a arătat că respectarea reglementărilor legale şi contractuale a fost confirmată deopotrivă de BNR, în calitate de autoritate de reglementare, cât şi de Curtea de Apel Bacău prin decizia penală nr. 1175/02.11.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2012, relevante fiind considerentele deciziei penale nr. 1175/02.11.2016, în care s-a constatat cu putere de lucru judecat că operaţiunile de stornare au fost efectuate în mod legal, accesarea contului bancar neputând fi apreciată ca fiind realizată fără drept.

Din aceste considerente, rezultă, în aprecierea recurentei, că soluţia instanţei de apel în sensul că s-a săvârşit o faptă ilicită prin stornarea realizată de banca pârâtă este nelegală, fiind încălcate prevederile art. 969 şi art. 1364 C. civ.

A mai criticat recurenta şi lipsa unei clare distincţii între obligaţiile care incumbau băncii în temeiul Condiţiilor Generale de Afaceri încheiate cu intimatul-reclamant şi obligaţiile pe care le avea D. S.R.L. în temeiul contractului de vânzare -cumpărare încheiat cu reclamantul. Or, o astfel de distincţie se impunea, întrucât ceea ce reclamă reclamantul este faptul că vânzarea convenită cu E. şi D. nu s-ar mai fi realizat urmare a stornării de către bancă a operaţiunii efectuate eronat.

Din această perspectivă, s-a arătat că, în ceea ce priveşte contractul de vânzare autentificat sub nr. x/10.11.2006, având ca obiect vânzarea terenului în suprafaţă de 27.418,2 mp. a intervenit rezoluţiunea de drept din cauza imposibilităţii cumpărătorilor E. şi D. de a achita preţul terenului în termenul convenit prin contract. Totodată, s-a mai arătat că intimatul-reclamant a încheiat o tranzacţie cu E. şi D. prin care a acceptat să restituie avansul primit şi să reţină doar suma de 15.000 Euro cu titlu de despăgubire, deşi dispoziţiile contractului de vânzare autentificat sub nr. x/10.11.2006 prevedeau că în cazul rezoluţiunii pentru neplata preţului, întregul avans de 150.000 Euro se păstrează de către vânzător. De asemenea, s-a susţinut că intimatul-reclamant a renunţat la orice altă pretenţie având ca izvor contractul de vanzare încheiat cu E. S.R.L.

Or, răspunderea băncii nu poate fi atrasă urmare a neîndeplinirii de către cumpărătorul E. a obligaţiei de plată a preţului. Ulterior stornării operaţiunii de plată, banca nu a primit nici din partea E., nici din partea D. un nou ordin de plată către intimatul-reclamant cu titlu de preţ al contractului de vânzare.

A concluzionat recurenta că nu s-a făcut dovada că banca nu şi-ar fi executat obligaţiile derivate din contractul de cont curent, sens în care cererea de chemare în judecată este neîntemeiată.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, recurenta a arătat că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că reclamantul ar fi dovedit existenţa acestuia, fiind încălcate dispoziţiile art. 1085 şi 1086 C. civ. 1865, potrivit cărora prejudiciul trebuie să fie previzibil, cert şi, în toate cazurile, consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei.

S-a subliniat în acest sens că prejudiciul pretins cauzat intimatului-reclamant a fost recuperat, prin reîntoarcerea în patrimoniul său a imobilului vândut către E. S.R.L., încă din data de 02.03.2007 operând transferul de proprietate în cartea funciară. Astfel, de la această dată, nu se mai poate vorbi de o împiedicare a intimatului-reclamant la folosinţa legală asupra terenului şi nici de vreo împiedicare faptică sau juridică din partea pârâtei de a dispune de acest bun imobil. A mai arătat recurenta că, în contextul în care intimatul-reclamant a înţeles să încheie un contract de tranzacţie cu E. şi D., prin care să restituie suma de 135.000 Eur primită cu titlu de avans şi să reţină doar suma de 15.000 Eur cu titlu de despăgubire, renunţând la orice pretenţii faţă de cele două societăţi, lipseşte legătura de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită a băncii şi prejudiciul pretins.

În aprecierea recurentei, este în mod evident excesiv şi nelegal a considera că o persoană care, din vânzarea unor suprafeţe de teren a obţinut suma de 1.501.644 Euro, ar fi suferit nişte consecinţe negative ori i-ar fi fost lezate valorile morale, ori afectată situaţia familialilă sau profesională, fiindu-i cauzat un prejudiciu moral de 45.000 RON.

Recurenta a mai criticat decizia recurată şi sub aspectul legăturii de cauzalitate, învederând că fără o minimă analiză a situaţiei de fapt şi a apărărilor pârâtei, instanţa de apel a reţinut că între fapta imputată şi prejudiciul invocat există legătură. De asemenea, în ceea ce priveşte vinovăţia, s-a invocat că instanţa de apel a reţinut culpa gravă a băncii, contrar celor reţinute prin decizia penală. Or, din moment ce instanţa penală a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, ca s-a acţionat potrivit reglementărilor interne, după o procedură standard, banca având convingerea că respectă reglementările BNR, nu se poate reţine că s-ar fi acţionat cu culpă gravă sau că s-ar fi urmărit crearea vreunui prejudiciu. Mai mult, din nicio probă administrată nu rezultă culpa gravă, respectiv faptul că s-ar fi urmărit crearea unui prejudiciu. Or, potrivit art. 249 C. proc. civ., cel care face o susţinere în cursul procesului, trebuie să o dovedească.

A concluzionat recurenta că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale pentru repararea prejudiciului moral pretins de partea adversă.

Totodată, au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Prin rezoluţia din 16 ianuarie 2023 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 28 februarie 2023, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţi, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea de şedinţă din 16 mai 2023 a fost admisă în principiu calea extraordinară de atac, fiind stabilit termen de judecată la 19 septembrie 2023, în şedinţă publică.

La data de 19 septembrie 2023 intimatul a depus concluzii scrise.

6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul pârâtei C. S.A., în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile invocate în recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este întemeiat, însă numai în limitele şi pentru considerentele ce succed:

Recurenta a invocat patru motive de casare, respectiv cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Prealabil expunerii criticilor de nelegalitate a deciziei recurate, recurenta a menţionat expres că recursul său nu vizează soluţia instanţei de apel de schimbare în parte a sentinţei apelate în sensul înlăturării dispoziţiei privind obligarea băncii la plata daunelor materiale şi a dobânzii legale aferente acestora şi nici nu vizează soluţia instanţei de apel de respingere ca neîntemeiat a apelului incident.

Se reţine că instanţa de apel a constatat că nu s-a probat îndeplinirea tuturor condiţiilor răspunderii civile contractuale, respectiv că nu s-a probat că prejudiciul material invocat de reclamant este consecinţa directă şi necesară a faptei ilicite a pârâtei, pretenţiile reclamantului apărând ca neîntemeiate. A mai reţinut instanţa de apel că, întrucât pârâta nu datorează reclamantului despăgubiri materiale, apelul incident, prin care s-a solicitat mărirea cuantumului daunelor materiale este neîntemeiat, astfel că l-a respins. Referitor la dobânda legală aferentă daunelor materiale, instanţa de apel a reţinut că, fiind un capăt de cerere accesoriu, acesta urmează soarta celui principal, nemaimpunându-se analizarea lui, de vreme ce este nefondată cererea de obligare a pârâtei la plata daunelor materiale.

Înalta Curte constată, astfel, că instanţa de apel a analizat situaţia de fapt, a aplicat normele de drept substanţial la această situaţie de fapt, a analizat raportul juridic dintre părţi, tranşând fondul litigiului, stabilind astfel că pârâta nu datorează reclamantei nici daune materiale şi nici dobânzi legale, situaţia juridică în care se află părţile fiind clarificată pe fondul pretenţiilor.

Or, deşi recurenta a menţionat expres că recursul său nu vizează această dezlegare a instanţei de apel, neformulând recurs împotriva soluţiei de respingere a cererii de obligare a pârâtei la plata daunelor materiale şi a dobânzilor legale aferente acestora, totuşi aceasta a formulat critici de nelegalitate ce vizează soluţia instanţei de apel asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, critici pe care le-a încadrat în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin urmare, pe de o parte menţionează că recursul nu vizează dezlegarea pe fond a cauzei, această soluţie intrând în autoritatea de lucru judecat, nefiind recurată nici de reclamant, iar pe de altă parte formulează critici ce vizează soluţia dată de instanţa de apel excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, excepţie care pune în discuţie aspecte strâns legate de dreptul la acţiune, respectiv acea componentă a acestuia ce constă în posibilitatea de a obţine obligarea pârâtului la plata despăgubirilor.

Prin ipoteză, o astfel de excepţie trebuie analizată cu prioritate, înainte de analiza fondului cauzei, întrucât o eventuală admitere a acestei excepţii ar duce la respingerea cererii de chemare în judecată, fără a mai fi necesară analiza fondului pretenţiei suspuse judecăţii. În acest sens, art. 248 alin. (1) C. proc. civ., trasează obligaţia instanţei de a se pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

În pofida acestor dispoziţii legale, recurenta critică soluţia instanţei de apel de respingere a unei excepţii peremptorii, care în caz de admitere ar fi dus la împiedicarea judecăţii pe fond, dar în acelaşi timp solicită şi menţinerea soluţiei instanţei de apel dată pe fondul litigiului, precizând expres că recursul nu vizează această parte a deciziei recurate, ceea ce presupune, în lipsa criticilor reclamantului sub acest aspect, rămânerea definitivă a acestei dezlegări.

Or, situaţia care s-ar crea ar fi absurdă, întrucât o eventuală admitere a criticilor de nelegalitate ce vizează soluţia asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, ar presupune reluarea judecăţii în apel asupra stingerii sau nu a dreptului la acţiune, existând ipotetic eventualitatea constatării intervenirii prescripţiei. În acelaşi timp însă, potrivit limitelor trasate de recurentă prin cererea de recurs, s-ar impune menţinerea soluţiei vizând dezlegarea raportului juridic dintre părţi pe fondul cauzei.

Instanţa supremă mai arătă că o astfel de analiză este şi lipsită de interes pentru reclamantă. Astfel, de vreme ce situaţia juridică a fost tranşată definitiv între părţi, instanţa de apel stabilind cu autoritate de lucru judecat că recurenta nu datorează nici o daună materială reclamantului şi nici dobânzi legale aferente, neprobându-se nici prejudiciul pretins şi nici legătura de cauzalitate, instanţa de recurs nu vede care ar fi folosul imediat şi actual al recurentei de a fi respinsă cererea de chemare în judecată pentru stingerea dreptului la acţiune. În ambele situaţii, efectele urmărite constau în respingerea cererii, astfel că recurenta nu justifică niciun folos practic pentru reanalizarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

De asemenea, instanţa supremă constată că analiza acestei excepţii de către instanţa de apel a avut loc în limitele stabilite de reclamant, raportate la obiectul şi cauza acţiunii, pretenţiile formulate de reclamant fiind întemeiate pe răspunderea civilă contractuală, fapta ilicită imputată pârâtei constând în stornarea de către pârâtă, pe data de 22.02.2007, a sumelor din conturile curente în RON şi euro ale reclamantului. Analiza acestei excepţii, atât pentru despăgubirile materiale, cât şi pentru cele morale s-a realizat prin considerente comune, instanţa de apel constatând incidenţa aceloraşi dispoziţii legale pentru ambele tipuri de despăgubiri, în ceea ce priveşte momentul începerii curgerii termenului de prescripţie, cauzele de întrerupere a acestui termen şi momentul împlinirii lui. Ceea ce a stabilit distinct instanţa de apel este doar momentul concret la care reclamantul a cunoscut pretinsa pagubă materială şi persoana răspunzătoare de cauzarea acesteia- 30.05.2007-, şi momentul la care reclamantul a cunoscut fapta cauzatoare de prejudicii morale şi persoana responsabilă de cauzarea acesteia-22.02.2007.

Prin urmare, analiza instanţei de apel a vizat aceleaşi dispoziţii legale aplicabile despăgubirilor materiale, dobânzilor legale aferente acestora, precum şi daunelor morale şi, de asemenea, instanţa de apel a analizat aceeaşi cauză de întrerupere a termenului de prescripţie pentru toate aceste despăgubiri, stabilind că termenul de prescripţie a fost întrerupt până la data de 02.11.2016, astfel că formularea cererii de chemare în judecată la data de 13.04.22018 s-a realizat cu respectarea termenului de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Or, întrucât limitele stabilite în recurs exclud, aşa cum s-a precizat deja mai sus, soluţia de respingere pe fond a daunelor materiale şi a dobânzilor legale aferente acestora, ceea ce prepune prin ipoteză şi o excludere a analizei excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru aceste pretenţii şi dată fiind identitatea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii imputată pârâtei pentru ambele tipuri de despăgubiri, precum şi identitatea cauzei de întrerupere a cursului prescripţiei pentru ambele tipuri de despăgubiri, instanţa supremă conchide că nici criticile de nelegalitate privitoare la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune aferent daunelor morale nu pot face obiectul recursului.

În considerarea celor expuse mai sus, toate criticile de nelegalitate ce vizează soluţia instanţei de apel asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune vor fi respinse, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind nefondat.

Reţinând limitele stabilite de recurent şi cele expuse mai sus, instanţa supremă formulează observaţia că numai criticile de nelegalitate ce vizează soluţionarea pe fond a litigiului privitor la daunele morale vor fi analizate de instanţa de recurs, recurenta urmărind casarea deciziei recurate şi respingerea cererii de obligare la plata daunelor morale, justificând astfel un interes actual, de vreme ce a fost obligată de instanţa de apel la plata sumei de 45.000 de RON către reclamant.

Sub acest aspect recurenta a formulat critici de nelegalitate, susţinând că instanţa de apel a încălcat norme de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii - caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum şi încălcarea autorităţii de lucru judecat- caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. S-a mai susţinut nelegalitatea deciziei recurate în raport cu faptul că aceasta cuprinde motive contradictorii, fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., precum şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în aplicarea greşită a unor norme de drept material.

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut la punctul 5 vizează greşita respingere a apelului formulat de pârâtă împotriva sentinţei primei instanţe de fond, fundamentat pe nerespectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestor critici s-a susţinut că instanţa de apel, în mod nelegal, a constatat că sentinţa apelată a fost redactată cu respectarea exigenţelor legale, deşi în considerentele acestei sentinţe au fost preluate paragrafe întregi din rechizitoriul şi sentinţa pronunţată în cauza penală în care au fost cercetate faptele şi persoanele deduse judecăţii şi în prezenta cauză.

Subsumat motivului de recurs prevăzut la punctul 7, recurenta critică raportarea, atât a primei instanţe de fond, cât şi a instanţei de apel, la sentinţa penală menţionată mai sus, deşi aceasta a fost anulată prin decizia penală nr. 1175/02.11.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bacău.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut la punctul 5 instanţa de recurs constată că acesta este neîntemeiat, întrucât instanţa de apel a relevat că aspectele expuse de prima instanţă şi care se regăsesc atât în rechizitoriu, cât şi în sentinţa penală privesc probele administrate în cauză, respectiv contractele bancare extrasele de cont şi alte înscrisuri care au fundamentat stabilirea situaţiei de fapt. De altfel, apelul fiind devolutiv, instanţa de apel a procedat la o proprie analiză a probelor administrate în cauză, stabilind o situaţie de fapt care a dus la schimbarea în parte a sentinţei apelate, sub aspectul daunelor materiale şi a dobânzilor aferente acestora.

Cât priveşte motivul de recurs prevăzut la punctul 7, respectiv încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei penale nr. 1175/02.11.2016 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, aspectul pozitiv, prin nereţinerea situaţiei de fapt stabilită de instanţa penală, instanţa supremă precizează că acesta va fi analizat numai în măsura în care se va impune după analizarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., date fiind efectele juridice produse de reţinerea incidenţei unui astfel de motiv de recurs asupra celui prevăzut la punctul 7. În mod similar, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta reclamă aplicarea greşită a art. 969 C. civ., art. 1082,1085 şi 1086 din C. civ. de la 1864, va fi analizat de instanţa de recurs numai în măsura în care se va mai impune faţă de soluţia ce se va da motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În aceste coordonate, reţine Înalta Curte că recurenta a criticat decizia recurată arătând că aceasta conţine considerente contradictorii, că, pe de o parte, instanţa de apel a constatat că nu există probe din care să rezulte reaua-credinţă, respectiv intenţia de a produce un prejudiciu, expunând situaţia de fapt reţinută, dar, pe de altă parte, a reţinut că culpa gravă.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unor hotărâri poate fi cerută când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate în concret de instanţă, aceasta având obligaţia legală de a proceda la analiza susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, în vederea aprecierii acestora.

Verificând criticile de nelegalitate ce vizează considerentele contradictorii şi deficitare ale deciziei recurate instanţa supremă reţine următoarele:

În apel, cu privire la fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, instanţa a reţinut că, pe data de 22.02.2007, banca a stornat două operaţiuni de plată dispuse de societatea D. în două conturi ale reclamantului, unul în euro şi unul în RON, pentru sumele de 1.182476,30 euro şi 973460,56 RON. Virarea celor două sume în conturile reclamantului s-a efectuat la ordinul societăţii D., cumpărătoarea terenurilor. A mai arătat instanţa de apel că potrivit contractului încheiat între părţi, băncii îi revenea răspunderea pentru prejudiciile cauzate clientului în cazul în care acţionează cu rea-credinţă/intenţie sau culpă gravă (art. 5.1), că banca poate efectua prin contul curent al clientului operaţiunile dispuse de acesta, cu respectarea strictă a legislaţiei în vigoare (art. 8 pct. 1) şi că banca poate efectua plăţi din contul curent fără acordul clientului, pentru stornările operaţiunilor efectuate eronat, potrivit art. 8 pct. 2 lit. b).

Or, în condiţiile în care banca a invocat faptul că cele două sume au fost virate eronat în conturile reclamantului, pe de o parte pentru că societatea E. intrase în insolvenţă la data de 07.02.2007, această societate fiind cea care cumpărase de la reclamant terenul şi care îl vânduse mai departe societăţii D. iar pe de altă parte, că plata se efectuase în valută, deşi părţile contractante erau rezidenţi, se impunea ca instanţa de apel să analizeze ambele cauze invocate de pârâtă şi să stabilească dacă au existat sau nu virări eronate de sume în conturile reclamantului.

Din argumentarea instanţei de apel nu rezultă o analiză a clauzelor contractului de cont curent, astfel că nu rezultă care este sensul noţiunii de "operaţiuni efectuate eronat" şi nici nu rezultă dacă virarea sumelor în contul reclamantului, la ordinul societăţii D., care cumpărase terenul de la o societate în insolvenţă, se circumscrie noţiunii de "operaţiune efectuată eronat", ori dacă plata în valută ordonată de societatea D. se circumscrie noţiunii de operaţiune efectuată eronat. Nefiind lămurite aceste aspecte, nu se poate determina dacă stornarea celor două operaţiuni de plată trebuia să se facă cu acordul clientului, în condiţiile art. 8.1 din contract, sau fără acordul acestuia, în condiţiile art. 8.2 din contract.

Se reţine că instanţa de apel s-a limitat la a arăta doar că plata în valută a avut loc cu acordul băncii, fără să precizeze şi dacă aceasta s-a efectuat cu respectarea legislaţiei în vigoare ori dacă banca avea sau nu obligaţia legală de a storna această plată. De asemenea, s-a arătat că stornarea plăţii în RON nu este justificată, pentru că plata în RON era permisă de lege, însă nu s-a expus niciun argument privitor la situaţia juridică a cumpărătorului care a ordonat această plată şi dacă plata s-a efectuat legal sau eronat în această situaţie.

Apoi, cu privire la forma de vinovăţie cu care a acţionat recurenta s-a arătat că nu se poate reţine reaua - credinţă sau intenţia de a produce un prejudiciu reclamantului, neexistând probe în acest sens, însă este evidentă culpa gravă, culpă ce ar rezulta din calitatea de profesionist a recurentei şi din faptul că a operat o plată în valută, contrar art. 3 din Regulament, producând astfel un rezultat păgubitor pentru reclamant. Instanţa de apel nu a arătat care sunt elementele specifice culpei grave şi cum se diferenţiază aceasta de intenţie sau de reaua - credinţă şi nici care sunt aspectele care au format convingerea instanţei de apel că, sub aspect subiectiv, recurenta a acţionat din culpă gravă.

Mai mult, instanţa de apel reţine în continuarea argumentării că prejudicierea reclamantului nu s-a cauzat prin plata în valută, ci prin stornarea acestei plăţi neurmată de un alt ordin de plată în RON emis de cumpărător, respectiv societatea D., şi prin refuzul acestei societăţi de a restitui terenurile cumpărate, societatea opunându-se demersurilor reclamantului de reînscriere în cartea funciară a dreptului său de proprietate. Această situaţie incertă a durat până la data de 03.05.2007, când reclamantul şi societatea cumpărătoare au încheiat o tranzacţie.

Prin urmare, aşa cum rezultă din considerentele instanţei de apel, doar operarea plăţii în valută, neurmată de stornarea ei, în principal justificată de intrarea în insolvenţă a societăţii E., nu ar fi dus la nici un prejudiciu pentru reclamant.

În consecinţă, nu este clar dacă prejudiciul moral s-a cauzat numai de pârâtă, sau şi de societatea cumpărătoare, de vreme ce instanţa de apel a reţinut că starea de incertitudine care a cauzat nelinişte reclamantului nu s-a produs doar pe data de 22.02.2007, când au fost stornate plăţile, ci şi ulterior, prin neemiterea de către societatea cumpărătoare a unui nou ordin de plată în moneda naţională şi prin refuzul acesteia de a restitui terenurile.

Astfel fiind, pentru a se stabili dacă banca se face vinovată de săvârşirea unei fapte ilicite, prin nerespectarea clauzelor contractuale sau a dispoziţiilor legale, precum şi pentru stabilirea formei de vinovăţie cu care a acţionat, este necesară analiza întregului context factual, a cauzelor care au determinat conduita recurentei, toate acestea coroborate şi cu obligaţiile contractuale şi legale ce revin băncii într-o astfel de situaţie.

Aceasta analiză este cu atât mai necesară cu cât prin decizia penală nr. 1175/02.11.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2012 au fost reţinute o serie de aspecte privitoare la modalitatea în care instanţa penală a stabilit săvârşirea faptelor pentru care pârâta a fost trimisă în judecată alături de alte persoane, aspecte care au intrat în autoritatea de lucru judecat şi care se repercutează asupra judecăţii civile.

Se reţine astfel, că, potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen.., hotărârea definitivă a instanţei penale se bucură de prezumţia absolută a autorităţii de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, nu şi în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite, însă, în măsura în care aceste aspecte au fost dezlegate în faţa instanţelor penale, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat poate fi reţinut, în lipsa unei probe contrare.

Din considerentele instanţei de apel rezultă doar că instanţa penală a analizat faptele numai din perspectiva răspunderii civile delictuale, nu şi a răspunderii contractuale, fapt care a determinat instanţa de apel să nu ţină seama modalitatea în care instanţa penală a stabilit săvârşirea faptelor. Nu este clar însă care sunt argumentele pentru care instanţa de apel nu a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 28 alin. (1) şi (2) C. pen., potrivit cărora hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, nu şi cu privire la existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite. Conform acestor dispoziţii legale, instanţa care soluţionează latura civilă va tine seama în mod obligatoriu de faptă, aşa cum a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat de către instanţa penală.

În continuare, instanţa supremă reţine că, instanţa de apel trebuia, de asemenea, să argumenteze care este legătura de cauzalitate între eventuala nerespectare de către bancă a clauzelor contractuale sau a dispoziţiilor legale şi prejudiciul moral cauzat reclamantului, cu atât mai mult cu cât a reţinut, aşa cum s-a expus mai sus, că situaţia traumatică pentru reclamant s-a perpetuat în timp prin faptele societăţii cumpărătoare, respectiv omisiunea acesteia de a ordona o plată în RON după stornare, refuzul de restituire a terenurilor şi opoziţia acesteia la reînscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantului.

Faţă de toate considerentele expuse mai sus, instanţa supremă constată că sunt întemeiate criticile recurentei privitoare la caracterul deficitar şi contradictoriu al argumentării instanţei de apel, impunându-se astfel, admiterea acestui motiv de recurs şi trimiterea cauzei în rejudecare.

Dat fiind faptul că celelalte motive de recurs invocate se situează în subsecvenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi că o motivare contradictorie şi lacunară împiedică verificarea aplicării normei legale, în absenţa unei situaţii de fapt lămurite sub toate aspectele, impunându-se astfel casarea în parte a deciziei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată a acţiunii, instanţa supremă constată că un control judiciar din perspectiva pct. 7 şi 8 ale aceluiaşi articol, în ceea ce priveşte încălcarea autorităţii de lucru judecat, aspectul pozitiv, şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 969 C. civ., art. 1082,1085 şi 1086 din C. civ. de la 1864, nu poate fi realizat.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va dispune admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, numai cu privire la daunele morale şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată a apelului pârâtei împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă de fond.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Raportat la soluţia de admitere a recursului şi casare a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată a apelului pârâtei împotriva sentinţei civile nr. 359 din 20 octombrie 2021 pronunţate de Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-pârâtă C. S.A. nu vor fi acordate în această etapă procesuală, acestea urmând a fi evaluate de instanţa de apel, în ansamblul cheltuielilor de judecată ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestei cereri faţă de cererea principală dedusă judecăţii şi în raport cu soluţia pronunţată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 389/2022 din 3 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, pe care o casează în parte şi trimite cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată a apelului pârâtei împotriva sentinţei civile nr. 359 din 20 octombrie 2021 pronunţate de Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2023.