Commercial Lease Termination: Recusal from Cassation for Factual Reassessment Instead of Legal Errors

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2024

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, secţia Civilă la 26 octombrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta să restituie bunurile ce au făcut obiectul contractului de locaţiune nr. x din 1 martie 2016, bunuri cuprinse în anexele nr. 1 şi 2 la acest contract, să achite reclamantei suma de 56.326,27 RON, cu titlu de chirie pentru perioada 1 iunie 2017-11 septembrie 2017, daunele directe aduse bunurilor închiriate până la 11 septembrie 2017 şi apoi reţinute în mod abuziv de către pârâtă, prin utilizarea lor excesivă şi necorespunzătoare (damnum emergens), daune estimate provizoriu la suma de 10.000 RON în vederea calculării taxei judiciare de timbru, daunele-interese (lucrum cessans) cauzate prin împiedicarea reclamantei, ca proprietar, de a se bucura de uzul şi/sau uzufructul bunurilor reţinute în mod abuziv de parată, estimate la suma de 500 euro/zi de întârziere, din 12 septembrie 2017 şi până la 26 octombrie 2017, în sumă de 22.000 euro, în echivalentul în RON la cursul B.N.R. de la data plăţii efective, sumă evaluată în scopul calculării taxei judiciare de timbru, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 7489 din 13 iunie 2018 Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, secţia Civilă şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2018.

Prin sentinţa civilă nr. 3344/2019 din 13 noiembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta să restituie reclamantei bunurile ce au făcut obiectul contractului de locaţiune nr. x din 1 martie 2016, astfel cum sunt descrise în anexele nr. 1 şi 2 la contract şi care nu au fost restituite până la data pronunţării hotărârii, să achite reclamantei suma de 32.526,27 RON, reprezentând chirie aferentă lunilor august şi septembrie 2017, suma de 29.440 RON, cu titlu de daune-interese pentru lipsa de folosinţă a bunurilor în perioada 12 septembrie 2017-26 octombrie 2017, a respins ca neîntemeiate celelalte pretenţii ale reclamantei, a admis în parte cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată şi, în consecinţă, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 29.160,56 RON, cu acest titlu.

Împotriva acestei hotărâri şi a încheierii din 11 septembrie 2019, reclamanta a declarat apel, iar pârâta a promovat apel numai împotriva sentinţei.

Prin decizia civilă nr. 356 din 3 martie 2023, astfel cum aceasta a fost îndreptată prin încheierea din 19 mai 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelurile, a schimbat, în parte, sentinţa primei instanţe, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamnată a sumei de 8.726 RON, cu titlu de chirie aferentă lunii septembrie 2017, a sumei de 18.960,35 euro, în echivalentul în RON la data plăţii, conform cursului B.N.R., cu titlu de despăgubiri cauzate de deteriorarea bunurilor, a sumei de 77.181,8 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă în perioada 12 septembrie 2017-8 ianuarie 2018, a sumei de 26.613,5 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă şi a sumei de 28.497,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5.552,5 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. şi pârâtă B. S.R.L. au declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat casarea în parte a deciziei atacate, trimiterea cauzei pentru o nouă judecată a apelului său în vederea admiterii în totalitate a acţiunii, respectiv acordarea daunelor pentru lipsa de folosinţă a bunurilor şi pentru perioada 9 ianuarie 2018-25 februarie 2020, în cuantum de minimum 20.000lei/lună, iar pentru containerul nerestituit, inclusiv pentru perioada 26 februarie 2020 şi pânâ la data restituirii sau, după caz, a achitării integrale a contravalorii acestuia, 12.505 RON, potrivit documentelor de achiziţie - 12.505 RON, cu cheltuieli de judecată.

În susţinere, autoarea căii de atac a arătat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. pentru motivele ce succed.

Astfel, după prezentarea situaţiei de fapt şi a parcursului litigios al cauzei, recurenta-reclamantă a afirmat că, interpretând greşit cauza dedusă judecăţii, instanţa de apel a interpretat şi aplicat eronat şi contractul şi prevederile legale aplicabile, omiţând să reţină precizările importante depuse de aceasta anterior formulării concluziilor pe fondul apelului.

A mai afirmat că instanţa de prim-control judiciar, pe de o parte, a dedus în mod greşit că pârâta, în calitate de detentor de rea-credinţă, nu datorează reclamantei celelalte sume precizate la ultimul termen de judecată, astfel cum aceastea rezultau din rapoartele de expertiză şi calculele efectuate potrivit normelor legale, iar, pe de altă parte, a considerat că recurenta ar fi îndreptăţită la încasarea sumelor reprezentând preţul chiriei, despăgubiri cauzate de deteriorarea bunurilor şi de lipsa de fosinţă a bunurilor.

De asemenea, a învederat că instanţa de apel, pe de o parte, a respins criticile sale care priveau încheierile de şedinţă prin care prima instanţă a respins administrarea probei cu expertizele solicitate, iar, pe de altă parte, a încuviinţat patru expertize judiciare care urmăreau dovedirea aceloraşi chestiuni ce ar fi făcut obiectul expertizelor respinse în primă etapă procesuală.

În acest context, a apreciat că instanţa de prim-control judiciar i-a admis şi primul motiv de apel referitor la expertizele judiciare care vizau situaţia distrugerii bunurilor şi despăgubirile aferente.

În opinia recurentei, soluţia din dispozitivul hotărârii este contrazisă şi de considerentele care privesc încălcarea prevederilor art. 478 C. proc. civ. şi oferta reală de plată.

Astfel, a precizat că, deşi s-a reţinut că nu pot fi primite susţinerile sale privind nerespectarea normei legale sus-menţionate, atât timp cât suma de 500 euro reprezenta o estimare, în dovedirea căreia partea a solicitat administrarea de probe, totuşi, instanţa, fără a oferi o motivare legală şi justificată, a respins cererea sa de încuviinţare a unei expertize evaluatorii.

Potrivit recurentei, dispunând în acest mod, instanţa de apel a omis să aplice dispoziţiile art. 1.066-1.099, art. 1.111 şi art. 1.113 C. proc. civ.

A mai arătat că oferta reală, făcută pro causa de către intimată, neurmată de executare, nu producea efecte în beneficiul debitorului obligaţiei de predare, aşa încât, în opinia sa, această procedură specială trebuia analizată din perspectiva probelor depuse la dosarul cauzei, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile şi la situaţia de fapt, iar nu în baza unor supoziţii, contrazise de normele legale şi de contextul factual al cauzei.

Pe acest temei, a considerat că se impune casarea în parte a deciziei în ceea ce priveşte oferta reală şi trimiterea cauzei pentru o nouă verificare a acesteia prim prisma prevederilor art. 1006-1009, art. 1111 şi art. 1113 C. proc. civ., raportate la probele privind preluarea efectivă a unor bunuri şi refuzul intimatei de predare a altora.

În acest sens, autoarea căii de atac a subliniat că, întrucât oferta reală a reprezentat un act incomplet, pur formal şi neurmat de executare, aceasta nu putea fi avută în vedere la soluţionarea cauzei, cu atât mai mult cu cât nu a fost analizată efectiv de către instanţa de apel.

Totodată, a apreciat că oferta reală trebuia analizată şi în raport de containerul reţinut abuziv de intimată, pentru care instanţa de apel a omis să analizeze cererea recurentei de stabilire a contravalorii acestuia, probată, de altfel, cu factura de achiziţie şi dovada plăţii şi a despăgubirilor aferente lipsei de folosinţă a acestuia, aşa cum au fost solicitate prin precizările din 27.01.2023, făcute înainte de dezbaterea cauzei pe fond.

Cu privire la starea bunurilor, autoarea căii de atac a susţinut că instanţa de prim control judiciar a încălcat prevederile art. 1.787 C. civ., raportate la cele ale art. 3 lit. a) din contractul de închiriere nr. x/01.03.2016, care stabileau obligaţia proprietarului de a preda bunurile către chiriaş în stare bună de funcţionare, aspect necontestat de părţi, omiţând aplicarea corelativă a dispoziţiilor art. 1.796 lit. d), art. 1.799 şi art. 1.801 din acelaşi Cod, transpuse în cuprinsul clauzei de la art. 4 lit. d)-h) din contract.

De asemenea, a precizat că instanţa de apel a omis să constate faptul că intimatei îi revenea obligaţia prevăzută de art. 1.801 C. civ., regăsită în art. 4 lit. g) din contract şi că aceasta a încălcat-o.

Potrivit recurentei, dacă s-ar fi constatat nerespectarea de către intimată a obligaţiilor menţionate, s-ar fi putut angaja răspunderea intimatei pentru toate daunele produse acestor bunuri şi pentru cele determinate de refuzul de a preda o parte din acestea.

În egală măsură, recurenta a susţinut că în ceea ce priveşte dovada pretenţiilor, instanţa de prim-control judiciar a omis să reţină calitatea părţilor de profesionişti în acelaşi domeniu de activitate, considerentele din decizia atacată fiind contradictorii.

A mai afirmat că şi faţă de considerentele hotărârii potrivit cărora reclamanta trebuia să evalueze despăgubirile aferente lipsei de folosinţă, se impune casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru ca expertul să răspundă obiectivelor stabilite, iar instanţa de apel să acorde despăgubirile aferente periodei în care aceastea au fost reţinute abuziv, aşa cum au fost solicitate, precum şi pe cele aferente containerului reţinut abuziv de intimată.

Printr-o ultimă critică întemeiată pe acelaşi motiv de nelegalitate, recurenta a arătat că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra despăgubirilor datorate pentru lipsa de folosinţă a containerului indicat în mod generic doar în dispozitiv. A afirmat că, deşi s-a făcut dovada că preţul de achiziţie al acestui bun a fost de 12.505 RON, în mod neîntemeiat, s-a reţinut suma infimă de 400 euro, menţionată în expertiză.

În final, a precizat că în ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile sale sunt cele prezentate şi în susţinerea cazului de casare de la pct. 6 al aceluiaşi text de lege, respectiv cele privind analiza greşită a normelor de drept material referitoare la oferta reală de plată neurmată de executare din culpa debitoarei, precum şi cele privind omisiunea interpretării şi aplicării obligaţiilor legale şi contractuale ale chiriaşului cu privire la întreţinerea lucrurilor.

De asemenea, a precizat că în apel au fost încălcate şi prevederile legale referitoare la analiza pertinenţei unor probe, încuviinţarea sau respingerea unora dintre acestea pentru considerente identice, cu încălcarea principiului ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet, fapt ce a lipsit recurenta de posibilitatea dovedirii pretenţiilor derivate din lipsa de folosinţă a bunurilor pentru perioada 9 ianuarie 2018-25 februarie 2020.

Motivându-şi recursul, recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de prim-control judiciar, admiterea excepţiei inadmisibilităţii motivelor de apel formulate de reclamnată cu privire la capătul de cerere privind obligarea sa la plata integrală a despăgubirilor aferente lipsei de folosinţă a bunurilor până la data restituirii integrale a acestora şi respingerea cererii de apel în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei la plata daunelor directe aduse bunurilor închiriate până la 11 septembrie si apoi reţinute abuziv prin utilizarea lor excesivă şi necorespunzătoare, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, circumscris motivelor de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din actul normativ, a arătat că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 480 alin. (2) C. proc. civ., întrucât, deşi aceasta a obligat recurenta la plata contravalorii bunurilor nerestituite, nu a schimbat hotărârea apelată cu privire la capătul de cerere care avea ca obiect obligarea sa la restituirea aceloraşi bunuri.

În opinia recurentei, soluţia instanţei de prim-control judiciar reprezintă o dublă reparaţie a aceluiaşi prejudiciu şi încalcă şi principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 alin. (2) din acelaşi Cod.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susţinut că, deşi raţionamentul instanţei de apel trebuia să fie unul unitar cu privire la modalitatea de stabilire a cuantumului, aceasta, pentru unele bunuri, pe care le-a indicat, a avut în vedere procesele-verbale de predare, pentru altele nu, aspect de natură să imprime considerentelor un caracter contradictoriu.

În susţinerea ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a mai precizat că decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 9 şi ale art. 478 alin. (3) C. proc. civ., câtă vreme, în apel, obiectul acţiunii a fost modificat, cererea reclamnatei de acordare a despăgubirilor până la momentul predării bunurilor reprezentând o schimbare a acţiunii iniţiale prin care acestea fuseseră doar până la data de formulării acesteia.

În acest context, a apreciat că în cauză au fost depăşite obiectul şi limitele judecăţii, întrucât în apel nu se pot formula pretenţii noi, prevederile art. 478 alin. (4) şi (5) C. proc. civ. nefiind incidente.

Referitor la capătul de cerere privind daunele directe, a afirmat că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.350 şi 1.531 C. civ., întrucât instanţa de apel a admis acest capăt de cerere, în condiţiile în care a reţinut că părţile nu au prezentat înscrisuri cu privire la starea bunurilor la momentul predării, iar remedierea defecţiunilor bunului era în sarcina locatorului.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că reclamanta nu a făcut dovada acestui prejudiciu, pentru o mare parte din utilaje nu au existat documente de achiziţie care să stabilească valoarea lor, părţile nu au descris bunurile în cele două anexe la contract şi că faţă de data fabricaţiei, 2005-2007, acestea au fost predate recurentei cu un grad de uzură datorat vechimii.

În continuare, făcând trimitere la dinamica raporturilor dintre părţi, cu referire la aspecte factuale şi probatoriul administrat în cauză, recurenta a prezentat argumentele din perspectiva cărora a apreciat că în cauză nu erau îndeplinite condiţiile răspunderii sale civile.

Circumscris acestei ipoteze, recurenta a arătat că prin măsura dispusă de instanţa de apel, în sensul înlocuirii bunurilor şi nu al reparării lor, intimatei-reclamante i-a fost recunoscut un prejudiciu mai mare decât cel suferit în realitate contrar dispoziţiilor art. 1.531 C. civ.

Pentru aceste considerente, în lipsa oricăror probe cu privire la existenţa prejudiciului suferit, recurenta-pârâtă a arătat că în cauză se impunea respingerea apelului în ceea ce priveşte cererea reclamnatei de obligare a pârâtei la plata daunelor directe aduse bunurilor închiriate până la 11 septembrie 2017 şi apoi reţinute în mod abuziv prin utilizarea lor excesivă şi necorespunzătoare.

La 4 august 2023 recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă prin care a invocat excepţia nulităţii recursului. În susţinere, a arătat, în esenţă, că motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât prin memoriul de recurs, partea adversă critică, în realitate, contextul factual, astfel cum a fost reţinut de către instanţa de apel din interpretarea probatoriului cauzei. Din acest punct de vedere, a susţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 25 august 2023 recurenta-reclamantă a depus întâmpinare la cererea de recurs a recurentei-pârâte, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, motivat de faptul că acesta vizează aspecte de netemeinicie - situaţia de fapt şi probele - nicidecum chestiune de nelegalitate. Pe fond, a solicitta respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului în cuprinsul căruia a fost menţionată excepţia nulităţii recursului, invocată de ambele părţi prin întâmpinările depuse.

Raportul a fost comunicat recurentelor, care au fost înştiinţate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport; numai recurenta-pârâtă şi-a exprimat punctul de vedere în sensul anulării recursului declarat de recurenta-reclamantă şi respingerii excepţiei nulităţii recursului său.

Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursurilor, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, reţine următoarele:

Potrivit articolului 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (1) şi ale art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod, recursul este nul dacă nu este motivat în termenul legal sau dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la cenzurarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiţia legală fiind aceea ca dezvoltarea criticilor să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute strict şi limitativ de lege.

În speţă, recursul recurentei-reclamante este întemeiat pe cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 tezele I şi II şi pct. 8 C. proc. civ., care vizează situaţiile în care hotărârea recurată este nemotivată şi cuprinde considerente contradictorii, iar instanţa de apel fie a aplicat un text de lege străin cauzei, fie a extins sau, dimpotrivă, a restrâns domeniul de aplicare a unei norme legale sau a încălcat principii generale de drept.

Analizând memoriul de recurs, Înalta Curte constată că din cuprinsul acestuia nu se pot desprinde critici ce ar putea fi circumscrise ipotezelor indicate, întrucât argumentele subsumate acestora sunt integrate elementelor de fapt şi probatorii ale cauzei, care, în raport cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu mai pot fi valorificate în această etapă procesuală în prezentul context legislativ.

Astfel, sub un prim aspect, recurenta a arătat că motivele hotărârii recurate sunt contradictorii din perspectiva faptului că instanţa de apel, pe de o parte, a stabilit că pârâta nu datorează reclamantei celelalte sume precizate la ultimul termen de judecată, astfel cum aceastea rezultau din rapoartele de expertiză şi calculele efectuate potrivit normelor legale, iar, ulterior, a statuat că recurenta ar fi îndreptăţită la încasarea sumelor reprezentând preţul chiriei, despăgubiri cauzate de deteriorarea bunurilor şi de lipsa de fosinţă a bunurilor. Iar, pe de altă parte, deşi a respins criticile sale care priveau încheierile de şedinţă prin care prima instanţă a respins administrarea probei cu expertizele solicitate, totuşi, instanţa de prim control judiciar a încuviinţat patru expertize judiciare care urmăreau dovedirea aceloraşi chestiuni ce ar fi făcut obiectul expertizelor respinse în primă etapă procesuală.

De asemenea, autoarea căii de atac a susţinut o eventuală contradicţie şi dispozitivul hotărârii şi considerentele care privesc prevederile art. 478 C. proc. civ. şi oferta reală de plată, justificat de lipsa unei analize a acestora prin raportare la probele ce privesc preluarea efectiuvă a unei părţi a bunurilor şi refuzul intimatei de predare a unor bunuri.

Aceste ipoteze nu se încadrează, însă, în situaţiile avute în vedere de legiuitor la reglementarea cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., de vreme ce, pentru a constitui temei al casării, motivarea contradictorie trebuie să vizeze considerente care, simultan, infirmă şi susţin dispozitivul hotărârii, făcând, în realitate, neclar raţionamentul judiciar care ar trebui să explice coerent rezultatul deliberării.

Or, prin argumentele sale, recurenta critică, în realitate, maniera în care instanţa de apel a înţeles să dea eficienţă probatoriului administrat în cauză şi să stabilească situaţia de fapt, iar nu anumite considerente care, pe de o parte, ar susţine soluţia dată, iar, pe de altă parte, ar exclude-o.

Nici ignorarea sau respingerea anumitor probe ori interpretarea eronată a altora nu pot fi integrate controlului de legalitate realizat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dat fiind că situaţia nemotivării, aşa cum aceasta este invocată în acest caz, înglobează chestiuni care lipsesc hotărârea de elementele care au fundamentat-o, şi nu aspecte de netemeinicie a căror verificare este permisă numai instanţelor de fond, nu şi instanţei de recurs, potrivit art. 483 alin. (3) din acelaşi Cod.

Sub acest aspect, se cuvine subliniat că în procesul de judecată, instanţa de apel are deplină libertate de apreciere, în sensul că aceasta poate respinge unele probe neconcludente şi, în acelaşi timp, ca urmare a evaluării probatoriului administrat în cauză, poate să stabilească că nu s-a făcut dovada, în modalitatea cerută de lege, a pretenţiilor deduse judecăţii.

De altfel, nici criticile referitoare la omisiunea instanţei de a analiza anumite aspecte factuale sau de a aplica textele de lege indicate nu pot avea valenţe de nelegalitate, în măsura în care aceste susţineri au la bază viziunea proprie a recurentei asupra situaţiei de fapt şi a valorii probatorii a dovezilor aflate la dosar şi nu statuările curţii de apel sub acest aspect.

Sub pretextul încălcării unor norme legale, recurenta îşi exprimă nemulţumirea faţă de cuantumul despăgubirilor acordate în apel şi faţă de modalitatea de stabilire a acestora, urmărind, în realitate, o devoluare a fondului cauzei şi nu un control de legalitate asupra hotărârii recurate.

Aceleaşi concluzii se impun şi cu privire la criticile subsumate cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în contextul în care prin acestea recurenta deduce judecăţii în recurs situaţia de fapt şi probatoriul cauzei a căror evaluare intră în marja de apreciere a instanţei de fond, cu privire la care controlul de legalitate în recurs este exclus.

Înalta Curte subliniază că prin motivul de recurs, în combaterea chestiunilor de drept dezlegate, recurenta opune aspecte care tind la restabilirea contextului factual şi reaprecierea elementelor probatorii, fără a dezvolta argumente specifice de natură să caracterizeze aplicarea greşită a legii.

De aceea, în măsura în care prin criticile formulate partea nu demonstrează sensul în care instanţa a încălcat legea, ci tinde la o reapreciere a întinderii despăgubirilor, bazată pe elemente de circumstanţă, recurenta solicită instanţei de recurs un control de temeinicie, iar nu de nelegalitate, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul recurentei-pârâte, Înalta Curte reţine că acesta este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Circumscris primului caz de casare, recurenta reclamă aplicarea greşită a prevederilor art. 9 alin. (2) şi ale art. 480 alin. (2) C. proc. civ., motivat de faptul că instanţa de apel, obligând-o la plata contravalorii bunurilor nerestituite, ar fi trebuit să schimbe soluţia primei instanţe de obligare a pârâtei la predarea către reclamantă a aceloraşi bunuri. În acest context, dispoziţia instanţei de apel semnifică "o dublă reparaţie" pentru producerea aceluiaşi prejudiciu.

Aceste critici sunt de netemeinicie şi ignoră raţionamentul instanţei de apel expus în justificarea dispoziţiei de admitere a motivului de apel privind cel de-al treilea capăt de cerere.

Sub pretextul încălcării unor norme de procedură, fără a indica în concret modalitatea în care acestea au fost aplicate greşit sau în care ar fi trebuit aplicate în apel, autoarea căii de atac contestă, în realitate, modalitatea de stabilire a daunelor acordate prin raportare la preţul bunurilor, respectiv valorificarea greşită de către instanţa de apel a raportului de expertiză, chestiune de netemeinicie ce excedează limitele controlului de legalitate în această etapă procesuală.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care autoarea căii de atac reclamă existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei recurate din perspectiva faptului că, în stabilirea cuantumului despăgubirilor, pentru unele bunuri, pe care le-a indicat, instanţa de apel a avut în vedere procesele-verbale de predare, iar pentru altele nu, Înalta Curte reţine că acesta nu poate fi integrat ipotezei de casare sesizate, de vreme ce argumentele expuse deduc verificării modalitatea de valorizare a elementelor probatorii, şi nu o eventuală contradicţie între considerente şi dispozitiv sau numai între considerente.

Finalmente, Înalta Curte constată că şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal, întrucât, în dezvoltarea pretinsei încălcări a normelor legale, autoarea căii de atac contestă statuările instanţei de apel asupra probatoriului cauzei, tinzând să repună în dezbatere aprecierea temeiniciei judecăţii şi controlul de fond al hotărârii, incompatibil cu natura recursului.

În susţinerea acestei ipoteze de casare, recurenta a precizat, în primul rând, că decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 9 şi ale art. 478 alin. (3) din acelaşi act normativ, câtă vreme, în opinia sa, în apel, obiectul acţiunii a fost modificat, cererea reclamnatei de acordare a despăgubirilor până la momentul predării bunurilor reprezentând o schimbare a acţiunii iniţiale prin care acestea fuseseră doar până la data de formulării acesteia.

Criticile recurentei ingnoră considerentele instanţei de apel, care, prin decizia recurată a stabilit că pretenţiile au fost solicitate de reclamantă încă din prima etapă procesuală. Această concluzie a fost reţinută în contextul analizării şi evaluării înscrisurilor de la dosar.

Fără a combate raţionamentul instanţei expus în justificarea dispoziţiei de admitere a căii de atac devolutive pentru acest motiv de apel, recurenta a reluat, într-o manieră identică, apărările sale din apel, urmărind să obţină de la instanţa de recurs reevaluarea aspectelor de fapt reţinute de instanţa de apel la pronunţarea soluţiei criticate, conform propriei interpretări.

Cu privire la criticile referitoare la dispoziţiile art. 1.350 şi 1.531 C. civ., Înalta Curte constată că ele vizează fondul cauzei, dat fiind că întreaga construcţie a tezei de nelegalitate este fundamentată pe chestiuni de netemeinicie ce vizează dovada îndeplinirii condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii sale, autoarea căii de atac imputând instanţei de apel erori circumstanţiate situaţiei de fapt şi probatoriului cauzei.

Mai mult, în justificarea soluţiei pronunţate, instanţa de prim control judiciar, dând eficienţă prezumţiei relative de la art. 1821 alin. (2) C. civ., a reţinut că bunurile au fost predate într-o stare de funcţionare corespunzătoare utilizării lor şi că în temeiul art. 1821 alin. (1) din acelaşi Cod, recurenta era obligată să le predea în starea în care le-a primit, respectiv într-o stare corespunzătoare de întrebuinţare, iar potrivit art. 4 lit. d) din contract, recurenta avea obligaţia să nu deterioreze şi să nu folosească excesiv bunurile închiriate. Totodată, a stabilit că pârâta nu s-a liberat de obligaţia de predare a bunurilor, astfel încât până la preluarea lor efectivă, aceasta răspunde de starea lor. Pe aceste premise, ca urmare a evaluării probatoriului administrat în cauză, a statuat că recurenta este răspunzătoare pentru prejudiciul provocat ca urmare a unei utilizări excesive şi necorespunzătoare şi pentru predarea lor într-o stare neconformă, la determinarea despăgubirilor avându-se în vedere concluziile raportului de expertiză.

Or, împotriva raţionamentului expus de instanţa de apel în interpretarea şi aplicarea normelor legale indicate, recurenta nu a dezvoltat nicio critică aptă să contureze o eventuală nelegalitate săvârşită de aceasta, care să poată fi încadrată în vreunul din motivele expres reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Maniera de configurare a acestui caz de casare relevă că, în realitate, recurenta nu critică aplicarea greşită a legii, ci evaluarea eronată a probelor dosarului, nemulţumirea părţii fiind circumscrisă, în realitate, concluziilor instanţei de prim-control judiciar reţinute ca urmare a interpretării clauzelor contractuale şi a probelor, care, însă, nu pot face obiectul controlului de legalitate în prezentul context legislativ.

Invocarea în recurs a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a considerentelor instanţei de apel şi a unor dispoziţii de drept material nu este suficientă pentru a contura încălcarea legii, în lipsa oricărui efort al părţii de a demonstra, concret şi efectiv, în ce a constat greşeala de judecată a instanţei devolutive; examinarea recursului nu presupune, de plano, o rejudecare a cauzei, ci numai analiza punctuală a pretinselor erori de judecată care, prin modul în care sunt dezvoltate şi susţinute, fac posibilă încadrarea lor în dispoziţiile art. 488 alin. (1) din acelaşi Cod

Prin urmare, în lipsa unor critici de nelegalitate sau a unor motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererile de recurs nu îndeplinesc cerinţele legale referitoare la motivarea recursului, context în care devine incidentă sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ.

În consecinţă, pentru raţiunile înfăţişate anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) şi al art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va admite excepţia nulităţii recursurilor şi le va anula, cheltuielile de judecată rămânând în sarcina recurentelor, care, în considerarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din acelaşi Cod, se află în culpă procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursurilor.

Anulează recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 356 din 3 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2024.