Territorial jurisdiction for unpaid wages claims by former employees under labor law alternative competence rules

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 16.11.2023, sub nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L la plata sumei de 8000 RON, reprezentând salarii neachitate aferente lunilor august;i septembrie.

Prin sentinţa civilă nr. 708 din data de 15.02.2024, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanta.

În motivarea acestei hotărâri, Tribunalul Bucureşti a reţinut că, potrivit art. 269 din Codul muncii, în dreptul muncii competenţa teritorială este alternativă, astfel încât, în acţiunile pornite de salariat, acesta are deopotrivă de ales între instanţa de la domiciliu său şi instanţa de la locul de muncă.

Reţinând că în cazul dedus judecăţii, raporturile de muncă cu pârâta au încetat, instanţa de trimitere a apreciat că reclamantul nu se mai poate adresa instanţei de la fostul loc de muncă, situat în Bucureşti, ci doar instanţei de domiciliu, ce se află în judeţul Constanţa.

2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia I, la data de 19 aprilie 2024, care, prin sentinţa civilă nr. 1788/2024 din data de 24 mai 2024, a admis excepţia necompetenţei teritoriale; a declinat competenţa de soluţionare a prezentei cereri către Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale; a constat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie spre soluţionarea acestui conflict.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut, în esenţă, că, din perspectiva criteriului legal de determinare a competenţei teritoriale, dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu disting în funcţie de momentul încetării contractului de muncă, fiind norme edictate în favoarea angajatului.

În opinia instanţei de conflict, încetarea raportului de muncă pentru care se solicită obligarea angajatorului la plata drepturilor salariale nu poate lăsa fără efect norma de competenţă teritorială alternativă prevăzută în favoarea angajatului.

3. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 28 iunie 2024.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că instanţele au fost învestite cu un litigiu având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 8000 RON reprezentând salarii neachitate.

Din perspectiva naturii cererii, Înalta Curte constată că aceasta se circumscrie unui conflict individual de muncă, ce intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 266 din Codul muncii.

Împrejurarea că reclamantul, la momentul formulării cererii de chemare în judecată, nu mai avea calitatea de angajat al pârâtei, nu schimbă natura juridică a raportului dintre părţi şi nici natura juridică a conflictului ivit ca fiind un conflict individual de muncă, de vreme ce suma de bani a fost solicitată cu titlu de salariu pentru serviciile prestate în cadrul raportului de muncă existent la acea dată între părţi şi în considerarea calităţilor de angajator - angajat, în strictă legătură cu sarcinile de serviciu care i-au fost impuse de către pârâtă reclamantului.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (1) din Codul muncii, cauzele referitoare la conflictele individuale de muncă şi conflictele colective de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal, iar potrivit alin. (2) cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă ori, după caz, sediul. De asemenea, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Prin urmare, reţine Înalta Curte că dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii prevăd că cererile referitoare la judecarea conflictelor de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, în timp ce art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social prevede că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Cum, în speţă, pretenţiile sunt solicitate de reclamant, în calitate de fost angajat, fiind întemeiate pe raportul juridic de muncă decurgând din contractul individual de muncă nr. x/20.04.2022, Înalta Curte constată că sunt incidente prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011.

În altă ordine de idei, notează Înalta Curte că, deşi dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011 consacră un drept de opţiune al reclamantului, aceste norme rămân imperative, deoarece cererile "se adresează" exclusiv uneia din cele două instanţe determinate de legiuitor (nefiind utilizată sintagma "se pot adresa"). Deci, aceste prevederi legale consacră o competenţă teritorială exclusivă, fundamentată pe principiul protecţiei salariatului, căruia îi este recunoscut un drept de opţiune, întrucât numai salariatul poate aprecia care aşezare în teritoriu a instanţei serveşte cel mai bine protejării drepturilor şi intereselor sale legitime.

Prin urmare, în ipoteza conflictelor individuale de muncă în care o persoană fizică sesizează instanţa (cum este şi cauza dedusă judecăţii), reclamantul are un drept de opţiune numai între tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul şi cel în a cărui circumscripţie se află locul său de muncă, neavând importanţă faptul că, la data sesizării instanţei, raportul de muncă al reclamantului cu societatea pârâtă încetase.

În cauza dedusă judecăţii, reclamantul, deşi are domiciliul în judeţul Constanţa, a ales să introducă cererea de chemare în judecată la tribunalul de la locul de muncă stipulat în contractul individual de muncă dintre părţile aflate în proces, fixând în mod definitiv competenţa în favoarea Tribunalul Bucureşti.

Pe de altă parte, Înalta Curte are în vedere şi dispoziţiile art. 116 din C. proc. civ., potrivit cărora dreptul de opţiune aparţine în mod exclusiv reclamantului, care, odată ce şi-a manifestat opţiunea de a introduce acţiunea la o instanţa în circumscripţia căreia se află locul de muncă, această instanţă a devenit competentă teritorial să soluţioneze pricina.

În consecinţă, odată făcută această opţiune, reclamantul nu mai poate reveni, pârâtul nu poate cere declinarea competenţei, iar instanţa, dacă a fost corect sesizată (ca instanţă de la locul de muncă al reclamantului, deci fără încălcarea acestor norme imperative şi limitative de competenţă), nu poate să-şi decline competenţa.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, astfel încât, în aplicarea dispoziţiilor art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 septembrie 2024.