Territorial conflict of jurisdiction over EU air passenger compensation claim: validity of ex officio declination of relative jurisdiction where defendant did not raise incompetence exception

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la data de 16 martie 2023 pe rolul Judecătoriei Buftea, secţia civilă, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 250 Euro, reprezentând compensaţie pentru anularea zborului W64691 din 29 iunie 2022, conform art. 7 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CE nr. 261/2004.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 5, art. 6 şi art. 7 din Regulamentul CE nr. 261/2004, Regulamentul nr. 1215/2012, art. 1522 şi art. 1566-1586 C. civ., art. 1026-1033 C. proc. civ. şi jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin sentinţa civilă nr. 8550 din 5 octombrie 2023, pronunţată de Judecătoria Buftea, secţia civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Suceava.

În argumentarea soluţiei, s-a reţinut că potrivit jurisprudenţei CJUE, în situaţia unui bilet cumpărat online, nu există elemente care să permită stabilirea implicării sucursalei în relaţia juridică dintre transportatorul aerian şi reclamant, astfel încât Judecătoria Buftea nu poate fi competentă să soluţioneze litigiul în temeiul articolului 7 punctul 5 din Regulamentul UE nr. 1215/2012.

În continuare, având în vedere locul de sosire a avionului, instanţa a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Suceava.

2. Cauza a fost înregistrată la 20 octombrie 2023 pe rolul Judecătoriei Suceava, secţia Civilă, sub acelaşi număr.

Prin sentinţa civilă nr. 1458 din 16 aprilie 2024, pronunţată de Judecătoria Suceava, secţia civilă, s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea.

Totodată, constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă a fost suspendată din oficiu judecata cauzei şi s-a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

În motivare, instanţa a reţinut incidenţa art. 4 din Regulamentul UE nr. 1215/2012, potrivit căruia competenţa teritorială aparţine instanţei statului membru de la domiciliul ori de la sediul pârâtului, în speţă nefiind incident art. 7 din acelaşi regulament, întrucât nu este îndeplinită premisa aplicării acestuia, aceea a situării locului de sosire într-un alt stat membru decât cel în care este domiciliat/îşi are sediul pârâtul.

Odată stabilită competenţa instanţelor române, s-a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1028 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 113 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod, norme de competenţă de ordine privată.

În continuare, instanţa a arătat că pârâta nu a înţeles să invoce excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Buftea, iar prin alegerea făcută de reclamantă, soluţionarea cauzei a rămas în competenţa instanţei pe rolul căreia a fost înregistrată cererea, care nu mai putea să invoce, din oficiu, necompetenţa sa teritorială, la primul termen de judecată, şi să se desesizeze, în această manieră, de soluţionarea pricinii, chiar dacă nu ar fi fost competentă să judece cauza.

3. Dosarul a fost înregistrat la 24 mai 2024, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub acelaşi număr.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între Judecătoria Buftea şi Judecătoria Cluj-Napoca, care se declară reciproc necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de valoare redusă introdusă de reclamantă, s-a solicitat obligarea pârâtei B., societate străină având naţionalitatea unui stat membru al Uniunii Europene şi un sediu secundar în România, localitatea Otopeni, jud. Ilfov, la plata compensaţiei pentru anularea zborului W64691 din 29 iunie 2022, conform art. 7 alin. (1) lit. a) din Regulamentul CE nr. 261/2004.

În raport de izvorul obligaţiei de plată solicitate, trebuie observat că dispoziţiile art. 7 pct. 5 din Regulamentul UE nr. 1215/2012, stabilesc că, "o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionată în justiţie într-un alt stat membru: (...) în privinţa unei contestaţii rezultate din activitatea unei sucursale, a agenţii sau a unei alte unităţi, în faţa instanţelor de la locul unde se află sucursala, agenţia sau unitatea în cauză".

În acelaşi timp, la considerentul nr. 15 al Regulamentului UE nr. 1215/2012 se reţine că, "Normele de competenţă ar trebui să prezinte un mare grad de previzibilitate şi să se întemeieze pe principiul conform căruia competenţa este determinată, în general, de domiciliul pârâtului. Astfel, competenţa ar trebui să fie întotdeauna determinată pe baza acestui criteriu, cu excepţia câtorva situaţii bine definite în care materia litigiului sau autonomia părţilor justifică un alt punct de legătură. În cazul persoanelor juridice, domiciliul trebuie să fie definit în mod independent, în vederea ameliorării transparenţei normelor comune şi a evitării conflictelor de competenţă.".

Prezenta cerere este întemeiată pe Regulamentul (CE) nr. 261/2004, iar prin hotărârea C.J.U.E. din 09.07.2009, pronunţată în cauza C-204/08, Peter Rehder împotriva Air Baltic Corporation, s-a reţinut că art. 5 pct. 1 lit. b) a doua liniuţă din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială trebuie interpretat în sensul că instanţa în circumscripţia căreia se găseşte locul de plecare sau locul de sosire a avionului, convenite în contractul de transport, este competentă să judece o cerere de compensaţii întemeiată pe Regulamentul (CE) nr. 261/2004 şi pe un contract de transport aerian de persoane efectuat dintr-un stat membru cu destinaţia într-un alt stat membru, în temeiul unui contract încheiat cu o singură companie aeriană, operator de transport efectiv.

Considerentele care au stat la baza acestei decizii se aplică mutatis mutandis şi în privinţa art. 7 pct. lit. b) a doua liniuţă din Regulamentul UE nr. 1215/2012, care are o formulare identică cu cea cuprinsă în Regulamentul (CE) nr. 44/2001.

În ce priveşte sintagmele - instanţa locului de plecare sau a locului de sosire a avionului - Înalta Curte arată că se interpretează în sensul că este competentă instanţa din statul unde se află locul de plecare sau instanţa din statul locului de sosire a avionului, deoarece raţiunea regulamentului este de a stabili instanţa cărui stat membru al uniunii va fi competentă să soluţioneze un litigiu cu element de extraneitate intracomunitar.

Odată stabilit statul al cărui instanţă este competentă a soluţiona cererea, determinarea competenţei materiale şi teritoriale a instanţei din statul respectiv se realizează potrivit regulilor de procedură ale acelui stat.

Dezînvestindu-se în favoarea unei alte instanţe române, Judecătoria Buftea, sesizată de reclamantă, a apreciat că, din perspectiva competenţei internaţionale, instanţele române sunt competente să soluţioneze cauza.

În aceste condiţii, instanţa competentă se determină conform legii procesual civile române, întrucât potrivit art. 1.072 alin. (1) C. proc. civ., "când instanţele române sunt competente potrivit dispoziţiilor cărţii de faţă, competenţa se determină conform regulilor din prezentul cod şi, după caz, a celor prevăzute în legi speciale".

Aşa fiind, procedând la soluţionarea conflictului negativ de competenţă, instanţa supremă va verifica modul în care au fost respectate atât normele de competenţă propriu-zise, cât şi normele referitoare la condiţiile şi termenele de invocare a excepţiei de necompetenţă.

Obiectul cauzei este reprezentat de o cerere de valoare redusă, în care competenţa teritorială urmează regulile dreptului comun, astfel cum dispune art. 1.028 alin. (2) C. proc. civ.

În cauză, pretenţia reclamantei priveşte activitatea unei sucursale situate în România a unei persoane juridice cu sediul într-un alt stat al Uniunii Europene, respectiv în oraşul Otopeni, judeţul Ilfov, localitate aflată în circumscripţia Judecătoriei Buftea.

Prin urmare, din punct de vedere teritorial, sunt incidente prevederile art. 109 C. proc. civ., conform cărora "cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane juridice de drept privat se poate face şi la instanţa locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta".

Pe de altă parte, întrucât cererea derivă dintr-un contract de transport este atrasă incidenţa dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un contract de transport, în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112 din acelaşi cod, mai este competentă instanţa locului de plecare sau de sosire. Din această perspectivă, este adevărat că Judecătoria Suceava ar fi putut fi competentă să judece litigiul.

Însă, fiind vorba despre o pricină referitoare la bunuri (plata unei sume de bani cu titlu de despăgubire), aceste norme de competenţă teritorială alternativă permit reclamantei alegerea oricăreia dintre instanţele deopotrivă competente.

Totodată, este de menţionat că la art. 109 şi art. 113 Cod procedură legiuitorul a prevăzut norme de competenţă teritorială relativă, de ordine privată, potrivit art. 129 alin. (3) C. proc. civ.

Cum necompetenţa de ordine privată a instanţei nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, aşa cum rezultă din prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., instanţa supremă constată că Judecătoria Buftea, sesizată de reclamantă, nu era îndreptăţită să invoce din oficiu excepţia de necompetenţă de ordine privată, devenind competentă a soluţiona pricina ca urmare a învestirii sale de reclamant urmată de neinvocarea de către pârâtă a excepţiei de necompetenţă în termenul limită, reglementat de lege.

Faţă de considerentele anterior expuse şi văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2024.