Non-cumulability of compensatory and moratory contractual penalties following retroactive rescission for non-performance

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2024

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 30 iunie 2021 pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.A., în principal:

1. constatarea rezilierii unilaterale a contractului de furnizare nr. x-CA 559 din 08.08.2017, în conformitate cu prevederile art. 19.4 lit. b) din contract;

2. obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 109.841.24 RON, reprezentând daune-interese în cuantum de 20%, datorate de pârâtă potrivit art. 19.5 alin. (1) din contract, ca urmare a rezilierii unilaterale a contractului;

3. obligarea pârâtei la plata către reclamantă a penalităţilor în sumă de 1.081.936,25 RON, datorate de pârâtă în conformitate cu prevederile art. 18.1 din contractul nr. x/08.08.2017, pentru neexecutarea în termen a obligaţiilor de furnizare, instalare şi punere în funcţiune a unui sistem tehnic de securitate la rampa Marghita, calculate până la data rezilierii unilaterale a contractului (24.06.2021).

În subsidiar, reclamanta a solicitat ca, în măsura în care se vor respinge capetele de cerere principale, să se dispună:

1. rezilierea contractului de furnizare nr. x-CA 559 din 08.08.2017 din culpa pârâtei, în conformitate cu prevederile art. 19.1 din contract, pentru neexecutarea obligaţiilor constând în furnizarea, instalarea şi punerea în funcţiune a unui sistem tehnic de securitate la rampa Marghita.

2. obligarea pârâtei la plata către reclamantă a penalităţilor în sumă de 917.174,39 RON, datorate de pârâtă în conformitate cu prevederile art. 18.1 din contract, pentru neexecutarea în termen a obligaţiilor de furnizare, instalare şi punere în funcţiune a unui sistem tehnic de Securitate la Rampa Marghita, calculate până la data rezilierii unilaterale a contractului (24.06.2021) precum şi în continuare până la data rămânerii definitive a hotărârii.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1270, art. 1350 şi art. 1516 C. civ.

La data de 03 august 2021, pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat prin care solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 109.841,24 RON reprezentând daune-interese în cuantum de 20% din valoarea contractului, conform art. 19.5 alin. (1) din contract.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 212 din 23 septembrie 2023, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantă, s-a constatat rezilierea contractului de furnizare nr. x-CA 559 din 08.08.2017 începând cu data de 24.06.2021, fiind obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 109.841,24 RON, reprezentând daune-interese.

Totodată, a fost respinsă, în rest, cererea ca nefondată.

De asemenea, a fost respinsă cererea reconvenţională ca neîntemeiată, fiind obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.500 RON, corespunzător pretenţiilor admise.

3. Hotărârea instanţei de apel

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.A., criticând-o ca nelegală şi netemeinică şi solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâtei la plata către reclamantă şi a penalităţilor de întârziere datorate de pârâtă în conformitate cu prevederile art. 18.1 din contract, pentru neexecutarea la termen a obligaţiilor de furnizare, instalare şi punere în funcţiune a unui sistem tehnic de Securitate la Rampa Marghita, calculate până la data rezilierii unilaterale a contractului (24.06.2021).

Prin decizia civilă nr. 34 din 31 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta.

B. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, la 25 martie 2024, reclamanta A. S.A. a declarat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în întregime a hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta a arătat că este îndreptăţită să obţină atât daunele interese în cuantum de 20%, conform clauzei penale incluse în art. 19.5 alin. (1) din contract, cât şi daunele interese moratorii, calculate conform art. 18.1 din contract, întrucât acestea acoperă prejudicii diferite, asigurând respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului, prevăzut de art. 1531 C. civ.

Referitor la daunele interese moratorii stabilite pentru neexecutarea la termen a obligaţiei, recurenta susţine că nu trebuie dovedite, astfel cum rezultă din prevederile art. 1537 şi art. 1535 alin. (1) C. civ., iar acestea pot cu cumulate cu clauza penală convenită prin art. 19.5 alin. (1) din contract pentru ipoteza neexecutării obligaţiilor, invocând în acest sens prevederile art. 1539 C. civ.

Totodată, recurenta a arătat că incidenţa celor două clauze penale a fost stabilită de părţi în temeiul principiul libertăţii contractuale, iar interpretarea acestora, în acord cu prevederile art. 1266, art. 1267 şi art. 1268 C. civ., impune concluzia că ele nu se exclud reciproc.

Un alt argument invocat de recurentă a fost acela că intimata nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce îi reveneau în temeiul contractului, în termenul prevăzut de art. 4.2 din acesta, astfel încât datorează daunele interese în cuantumul stabilit, pe care instanţa le poate reduce, conform art. 1541 C. civ., însă nu le poate suprima.

C. Apărarea intimatei

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei recurate.

D. Procedura de soluţionare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 din C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 04 iunie 2024 s-a fixat termen la data de 19 septembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, întrucât procesul este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

E. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce succed.

În prezenta cauză, instanţele au fost învestite cu soluţionarea unei acţiuni întemeiate pe răspunderea contractuală, prin care reclamanta A. S.A. a solicitat, în principal, constatarea intervenirii rezilierii unilaterale a contractului de furnizare nr. x-CA 559 din 08.08.2017, precum şi obligarea pârâtei B. S.A. la plata unor daune-interese compensatorii, în cuantum de 20% din valoarea contractului, potrivit art. 19.5 alin. (1), dar şi a unor daune interese moratorii, de 0,5%/zi din valoarea contractului, potrivit art. 18.1, pentru neexecutarea la termen a obligaţiilor, calculate până la data rezilierii unilaterale a contractului (24.06.2021).

Reţinând, pe de-o parte, statuările definitive ale primei instanţe, în sensul că a intervenit rezilierea unilaterală a contractului şi, în această situaţie, reclamanta este îndreptăţită la plata unor daune interese compensatorii, conform art. 19.5 alin. (1) din contract, iar pe de altă parte, că prevederile art. 1539 C. civ. nu îngăduie cumulul daunelor interese compensatorii cu cele moratorii, instanţa de apel a menţinut soluţia asupra capătului de cerere având ca obiect plata daunelor interese moratorii, calculate în temeiul clauzei prevăzute la art. 18.1. din contract, de respingere a acestuia ca neîntemeiat.

Prin recursul declarat, societatea reclamantă critică decizia curţii de apel susţinând că a fost dată cu încălcarea normelor de drept material referitoare la repararea prejudiciului, forţa obligatorie a contractului şi cumulul penalităţii cu executarea în natură (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. raportat la art. 1531, art. 1539 şi art. 1270 C. civ.).

Astfel, recurenta reclamantă apreciază că dispoziţiile art. 1539 C. civ. trebuie interpretate în sensul că permit cumulul daunelor interese compensatorii cu cele moratorii, întrucât numai în acest mod se asigură respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1531 C. civ.

Motivul de recurs nu este întemeiat.

În acest sens, se constată că, potrivit art. 1539 C. civ., "Creditorul nu poate cere atât executarea în natura a obligaţiei principale, cât şi plata penalităţii, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit. În) acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea în natură a obligaţiei principale, cât şi a penalităţii, dacă nu renunţă la acest drept sau nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei".

În acelaşi timp, art. 1538 alin. (2) C. civ. prevede că, "În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală".

Soluţiile preconizate de legiuitor, astfel cum reies din interpretarea coroborată a celor două texte, vizează, pe de-o parte, interdicţia cumulului clauzei penale prevăzute pentru neexecutarea obligaţiilor, cu executarea silită în natură, iar pe de altă parte, posibilitatea cumulului penalităţii stipulate pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit, cu executarea silită în natură.

Rezultă, aşadar, că art. 1539 C. civ. abordează exclusiv problematica referitoare la cumulul penalităţii cu executarea silită în natură şi nicidecum cea privind cumulul penalităţilor menite să acopere prejudicii diferite, evaluate convenţional prin clauze penale distincte, respectiv prejudiciul decurgând din neexecutarea contractului şi cel produs prin executarea cu întârziere a acestuia.

În aceste condiţii, susţinerea recurentei reclamante, în sensul că cele două reguli instituite de art. 1539 C. civ. generează o a treia, în sensul permiterii cumulului clauzei penale prevăzute pentru neexecutare cu cea prevăzută pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor, nu numai că nu îşi găseşte suport în norma legală enunţată, dar vine şi în contradicţie cu efectele desfiinţării contractului asupra clauzei penale.

Se reţine, în acest sens, că, dacă nu alege să ceară executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul, conform art. 1549 alin. (1) C. civ., să ceară rezoluţiunea contractului, precum şi daune interese, dacă i se cuvin.

În situaţia în care optează pentru rezoluţiunea contractului, acesta este desfiinţat cu efect retroactiv, conform art. 1554 alin. (1) C. civ., astfel că executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, caz în care nu se mai poate vorbi despre întârzierea în executarea obligaţiei, ci doar despre neexecutarea obligaţiei.

Prin urmare, în ipoteza rezoluţiunii, creditorul nu mai poate cere daunele interese moratorii, ci doar pe cele compensatorii, evaluate anticipat prin clauza penală inclusă în contract, care continuă să producă efecte, în acord cu prevederile alin. (2) al art. 1554 C. civ.

În prezenta cauză, recurenta reclamantă nu a solicitat intervenţia instanţelor pentru a obţine constrângerea intimatei pârâte la executarea silită în natură a obligaţiei născute din contractul încheiat între părţi şi obligarea acesteia la plata unor daune interese pentru neexecutarea la termen a obligaţiei, pentru a fi incidentă situaţia de excepţie reglementată de art. 1539 C. civ., ci verificarea validităţii declaraţiei unilaterale de rezoluţiune şi obligarea intimatei pârâte atât la plata unor daune interese compensatorii pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, cât şi la plata unor daune interese moratorii pentru executarea cu întârziere a aceloraşi obligaţii contractuale, în temeiul clauzelor penale prevăzute la art. 18.1 şi art. 19.5 alin. (1) din contract.

În acest context, Înalta Curte arată că, în ciuda terminologiei folosite în contract şi în raporturile dintre părţi, preluate ca atare de instanţele de fond, contractul încheiat de părţi a fost unul cu executare uno ictu, raportat la obiectul obligaţiilor părţilor, astfel încât declaraţia unilaterală a reclamantei, emisă în condiţiile art. 1552 C. civ., a determinat rezoluţiunea contractului, şi nu rezilierea acestuia.

Or, reţinând efectul rezoluţiunii prevăzut de art. 1554 alin. (1) C. civ., constând în desfiinţarea retroactivă a contractului, Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de apel, că executarea obligaţiei nu mai era o opţiune, astfel că recurenta reclamantă nu este îndreptăţită să obţină daunele interese moratorii pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor contractuale, ci doar pe cele compensatorii pentru neexecutarea obligaţiilor, în temeiul clauzei penale incluse în art. 19.5 alin. (1) din contract.

Critica prin care se invocă încălcarea art. 1531 C. civ. nu este întemeiată, întrucât textul reglementează dreptul creditorului de a obţine repararea integrală a prejudiciului, statuând că acesta cuprinde atât pierderea efectiv suferită, cât şi beneficiul nerealizat.

În prezenta cauză, penalităţile solicitate de reclamantă nu reprezintă componente ale unui prejudiciu unic, în sensul că daunele interese compensatorii nu sunt solicitate cu titlu de pierdere efectivă, iar cele moratorii cu titlu de beneficiu nerealizat, ci sunt menite să acopere prejudicii distincte, cel decurgând din neexecutarea obligaţiei şi cel produs prin executarea cu întârziere a aceleiaşi obligaţii, astfel că textul nu îşi găseşte aplicare.

În ce priveşte critica prin care se pretinde încălcarea principiului forţei obligatorii a contractului, prevăzut de art. 1270 C. civ., Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de apel, că părţile nu au reglementat posibilitatea cumulului celor două tipuri de clauze penale, ci doar au prevăzut ipotezele distincte în care acestea sunt incidente.

Astfel, în timp ce art. 18.1 din contract menţionează explicit că penalităţile de 0,5%/zi de întârziere sunt calculate începând cu prima zi de întârziere, până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor, art. 19.5 alin. (1) prevede că la rezilierea contractului pentru încălcarea obligaţiilor prevăzute la art. 19.4, achizitorul are dreptul de a pretinde daune interese în cuantum de 20% din valoarea contractului.

În cauză, s-a stabilit definitiv că nu a avut loc o executare cu întârziere a obligaţiei contractuale, ci a existat o neexecutare integrală a acestora, care a atras desfiinţarea contractului, astfel încât clauza prevăzută la art. 18.1 din contract nu îşi găseşte aplicarea.

Referitor la art. 1541 C. civ., Înalta Curte constată că nu se poate reţine încălcarea acestei prevederi legale, întrucât instanţa de apel nu a suprimat dreptul reclamantei la daune interese moratorii ca efect al aplicării acestui text, ci a reţinut imposibilitatea cumulului daunelor interese compensatorii cu cele moratorii în ipoteza desfiinţării contractului pentru neexecutarea obligaţiilor.

În sfârşit, instanţa supremă reţine că, prin invocarea criticilor privind aplicarea greşită a dispoziţiilor C. civ. privind interpretarea contractului cu referire la interpretarea clauzelor prevăzute de art. 19.2 alin. (5) şi 18.1 din contract, recurenta urmăreşte, în realitate, schimbarea situaţiei de fapt stabilite de instanţele anterioare, din perspectiva voinţei interne a părţilor la încheierea contractului, fără a dezvolta veritabile critici de nelegalitate a deciziei atacate.

Or, aşa acum rezultă din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte verificarea conformităţii hotărârii cu normele de drept aplicabile, stabilirea situaţiei de fapt fiind atributul instanţelor devolutive.

Pentru considerentele expuse, constatând că decizia atacată nu este susceptibilă de a fi cenzurată prin prisma motivului de casare invocat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 34 din 31 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 34 din 31 ianuarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2024.