Validity of double commission penalty clauses in consumer intermediation contracts and the scope of general abrogation of special consumer protection norms

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2024

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01 octombrie 2021 pe rolul Judecătoriei Arad, secţia civilă, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtelor B. şi C. la plata sumei de 164.267,60 RON, cu titlul de comision, reprezentând contravaloarea facturii fiscale PPL nr. x/02.06.2021.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1270, art. 1350, art. 2009 şi art. 2013 C. civ.

Prin precizarea înregistrată la 15 decembrie 2021 reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 328.535,2 RON, reprezentând dublul comisionului, conform art. 8.1 şi art. 13.5 din contractul de intermediere exclusivă nr. 722 din 08.10.2020.

Prin sentinţa civilă nr. 357 din 01.02.2022, Judecătoria Arad a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Arad.

Prin sentinţa civilă nr. 242 din 30.03.2022, Tribunalul Arad a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Arad. Totodată, a constatat ivit conflictul de competenţă şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Timişoara.

Prin decizia civilă nr. 13 din 30.05.2022, Curtea de Apel Timişoara a stabilit competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Arad.

Cauza a fost înregistrată la 6 iunie 2022 pe rolul Tribunalului Arad, secţia a II-a civilă.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 92 din 08.02.2023, pronunţată de Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă, s-a admis în parte acţiunea civilă precizată, formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta C., a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 328.535,2 RON, reprezentând dublul comisionului de intermediere şi suma de 12.245,35 RON, cheltuieli de judecată.

De asemenea, s-a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâta B..

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel principal pârâta C. şi apel incident reclamanta A. S.R.L.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 433/A din 3 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, s-a admis apelul formulat de pârâta C. şi a fost schimbată sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta C..

Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

De asemenea, a fost respins apelul incident formulat de reclamantă.

A fost obligată apelanta-reclamantă să achite apelantei-pârâte şi intimatei-pârâte câte 5.950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, la 25 martie 2024, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat, în principal, casarea deciziei şi, în rejudecare, respingerea apelului declarat de pârâta C., iar în subsidiar, casarea deciziei şi, în rejudecare, admiterea apelului incident declarat de pârâtă şi, în consecinţă, admiterea acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâta B. şi obligarea acesteia la plata sumei de 328.535,2 RON, reprezentând dublul comisionului datorat conform contractului de intermediere imobiliară exclusivă nr. 722/08.10.2020, cu cheltuieli de judecată.

Prealabil dezvoltării motivului de recurs, recurenta a arătat, referitor la obiectul pretenţiilor, că acesta a constat în suma de 328.535,2 RON, compusă din 164.267,6 RON, reprezentând comisionul la care este îndreptăţită întrucât imobilul care a făcut obiectul contractului de închiriere a fost vândut pe durata contractului şi 164.267,6 RON, reprezentând penalitatea stabilită contractual, întrucât intimatele nu au anunţat perfectarea tranzacţiei.

Subsumat motivului de recurs invocat, recurenta a relevat încălcarea dispoziţiilor art. 2009, art. 2013 şi art. 2016 C. civ., referitoare la mandat, precum şi a dispoziţiilor art. 1309 - art. 1312 C. civ., referitoare la reprezentare şi natura juridică a contractului de intermediere.

Astfel, recurenta a arătat că a dovedit prin probatoriul administrat în cauză, în acord cu prevederile art. 1309 şi art. 1311 raportat la art. 2013 C. civ., că intimata C. a mandatat-o pe mama sa, intimata B., să o reprezinte în relaţia cu societatea de intermediere şi şi-a însuşit rezultat acţiunilor acesteia prin încheierea contractului cu terţii identificaţi de societate.

Referitor la natura juridică a contractului de intermediere, recurenta a arătat că acesta reprezintă un act de administrare, premergător şi necesar încheierii unei viitoare vânzări, încheiat în vederea valorificării eficiente a imobilului care făcea obiectul său, în considerarea experienţei intermediarului şi a accesului său facil la o bază de date cuprinzând persoane interesate de efectuarea unor tranzacţii imobiliare, şi nu un act de dispoziţie, cum a reţinut instanţa de apel.

În ce priveşte calitatea persoanelor care au semnat şi executat contractul, în numele societăţii recurente, aceasta a arătat că este vorba de agenţi care îşi desfăşoară activitatea pe piaţa de specialitate sub brandul societăţii, activitatea prestată de aceştia fiind însuşită prin emiterea facturii pentru comision şi demararea prezentei acţiuni.

Recurenta a mai reclamat încălcarea dispoziţiilor art. 1270 C. civ., prin raportare la clauza cuprinsă în art. 1.3 din contractul de intermediere, care reglementează obligaţia de plată a comisionului indiferent de modalitatea în care cumpărătorul a luat cunoştinţă de împrejurarea că imobilul proprietatea intimatei C. a fost scos la vânzare.

Astfel, întrucât contractul de intermediere era în vigoare la data la care intimata C. a încheiat contractul de vânzare cumpărare, aceasta datorează comisionul de intermediere, ca urmare a tranzacţionării imobilului.

O altă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., priveşte încălcarea art. 230 lit. bb) din Legea nr. 71/2011 prin raportare la art. 98 din O.G. nr. 21/1992.

Astfel, recurenta arată că Legea nr. 71/2011, care prin dispoziţiile art. 230 lit. bb) a abrogat orice alte dispoziţii contrare C. civ., chiar dacă sunt cuprinse în legi speciale, reprezintă o normă specială, ulterioară O.G. nr. 21/1992, astfel încât prevalează în raport cu aceasta din urmă.

Prin urmare, dispoziţiile art. 98 din O.G. nr. 21/1992, potrivit cărora "Contractul de intermediere imobiliară sau alte eventuale contracte accesorii încheiate între consumator şi agenţia imobiliară nu pot conţine clauze penale care să oblige consumatorul care nu îşi îndeplineşte angajamentele contractuale la plata unei sume mai mari decât onorariul pe care l-ar fi plătit în cazul încheierii tranzacţiei", au fost abrogate implicit la data intrării în vigoare a C. civ., întrucât sunt contrare celor cuprinse în acesta.

Această concluzie nu este infirmată, în opinia recurentei, prin raportare la art. 1177 C. civ., potrivit căruia "Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor prezentului cod", întrucât acesta reprezintă o normă generală, care consacră pentru viitor principiul general de drept lex specialis derogant lex generalis.

În consecinţă, recurenta arată că, în speţă, sunt aplicabile prevederile art. 1531, art. 1532, art. 1538, art. 1541, art. 2097 şi art. 2101 C. civ., care nu limitează valoarea prejudiciului la valoarea comisionului pe care intimatele l-ar fi datorat dacă vânzarea ar fi fost perfectată.

Pentru ipoteza în care s-ar reţine incidenţa art. 98 din O.G. nr. 21/1992, recurenta arată că acesta nu determină ineficacitatea totală a art. 13.1 din contractul de intermediere, ci doar ineficacitatea parţială a clauzei, în sensul că beneficiarul intermedierii nu este scutit de plata oricărei despăgubiri, ci trebuie să achite penalităţi la valoarea comisionului convenit prin contractul de închiriere, în acord cu regula înscrisă în art. 1268 alin. (3) C. civ.

În ce priveşte răspunderea intimatei B., recurenta a arătat că nu poate fi înlăturată de plano, întrucât se opun principiul efectelor obligatorii ale contractelor şi principiul securităţii circuitului civil, dar şi regula de interpretare prevăzută de art. 1266 C. civ.

Astfel, recurenta consideră că intimata răspunde în calitate de semnatară a contractului de intermediere, în temeiul art. 1166, art. 1270 şi art. 2096 C. civ., dispoziţiile legale necondiţionând plata comisionului de calitatea de proprietar a beneficiarului serviciilor de intermediere.

C. Apărarea intimatelor

Intimatele-pârâte au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei recurate.

D. Procedura de soluţionare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 din C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 04 iunie 2024 s-a fixat termen la data de 19 septembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, întrucât procesul este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

E. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

În prezenta cauză, instanţele au fost învestite cu soluţionarea unei acţiuni întemeiate pe răspunderea contractuală, prin care reclamanta A. S.R.L., întemeindu-se pe clauzele cuprinse în art. 8.1 şi art. 13.5 din contractul de intermediere încheiat cu pârâta B., a solicitat obligarea pârâtelor B. şi C. la plata sumei de 328.535,2 RON, reprezentând dublul comisionului de intermediere, datorat ca urmare a faptului că pârâtele au vândut imobilul ce a făcut obiectul contractului, în perioada contractuală, fără a anunţa perfectarea tranzacţiei.

Reţinând că nu s-a făcut dovada existenţei unui mandat, chiar aparent, prin care pârâta C. să o fi împuternicit pe cealaltă pârâtă să încheie un contract de intermediere pentru imobilul aflat în proprietatea celei dintâi, instanţa de apel a schimbat soluţia primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâta C., ca neîntemeiată.

În acelaşi timp, instanţa de apel a menţinut soluţia de respingere a cererii îndreptate împotriva pârâtei B., cu argumentul că, pe de-o parte, aceasta nu era proprietarul imobilului şi, ca atare, nu a încasat preţul vânzării, iar pe de altă parte, clauza cuprinsă în art. 13.1 din contractul de intermediere este nelegală, prin raportare la art. 98 din O.G. nr. 21/1992.

Prin recursul declarat, societatea reclamantă critică această decizie, susţinând că a fost dată cu încălcarea normelor de drept material referitoare la mandat, reprezentare şi natura juridică a contractului de intermediere (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. raportat la art. 2009, art. 2013, art. 2016, art. 1309 - art. 1312 C. civ.).

În dezvoltarea acestei critici, recurenta combate considerentele instanţei de apel prin care s-a reţinut lipsa unui mandat acordat mamei sale de către pârâta C., pentru încheierea contractului de intermediere, susţinând că sunt contrazise de probele administrate în cauză, respectiv înscrisuri şi martori, care au confirmat existenţa mandatului sau, cel puţin, ratificarea ulterioară a acestuia.

Se constată, astfel, că suntem în prezenţa unor critici de netemeinicie, prin care recurenta readuce în discuţie modalitatea în care instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, a interpretat probatoriul şi a stabilit situaţia de fapt, reţinând inexistenţa raporturilor de mandat între cele două pârâte.

Or, instanţa de apel are plenitudine de apreciere cu privire la probatoriul administrat, nefiindu-i permis instanţei de recurs să procedeze la reinterpretarea probelor administrate şi la schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond.

Această statuare este fundamentată pe dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Referitor la argumentele prin care se combat considerentele instanţei de apel asupra naturii juridice a contractului de intermediere, Înalta Curte constată că analiza acestora este superfluă, întrucât suntem în prezenţa unor considerente indiferente, supraabundente, care puteau fi omise fără ca această împrejurare să conducă la lipsirea de fundament a hotărârii.

Astfel, argumentul esenţial al instanţei de apel, care a condus la admiterea criticilor în raport cu pârâta C., l-a constituit inexistenţa raporturilor de mandat între cele două pârâte, în vederea încheierii contractului de intermediere, constatare care s-a întemeiat pe probatoriul administrat în cauză şi care nu poate fi cenzurată în recurs, ţinând cont de limitele în care are loc judecata în această cale extraordinară de atac.

Prin urmare, indiferent de calificarea contractului de intermediere ca fiind un act de administrare sau de dispoziţie, cu consecinţe în ce priveşte forma mandatului, atâta timp cât în cauză nu s-a probat existenţa unui mandat, în sensul de negotium, devine lipsită de relevanţă stabilirea formei pe care acesta ar fi trebuit să o îmbrace.

Aceeaşi constatare este valabilă şi în privinţa argumentelor prin care recurenta combate aspectele reţinute de instanţa de apel cu privire la persoanele care au încheiat contractul de intermediere, în numele societăţii, calitatea acestora fiind nerelevantă raportat la motivele esenţiale care au fundamentat concluzia instanţei de apel în sensul inexistenţei mandatului pentru încheierea contractului.

Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea principiului forţei obligatorii a contractului consacrat de art. 1270 C. civ., prin raportare la clauza cuprinsă în art. 1.3 din contractul de intermediere.

Se susţine, în acest sens, că prevederea contractuală menţionată reglementează obligaţia de plată a comisionului indiferent de modalitatea în care cumpărătorul a luat cunoştinţă de împrejurarea că imobilul proprietatea intimatei C. a fost scos la vânzare, astfel încât, atâta timp cât contractul de intermediere era în vigoare la data la care intimata C. a încheiat contractul de vânzare cumpărare, aceasta datorează comisionul de intermediere, ca urmare a tranzacţionării imobilului.

Înalta Curte constată că argumentele recurentei sunt străine de cadrul procesual existent în prezentul dosar din perspectiva cauzei şi obiectului cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost fixat prin cererea adiţională depusă de parte însăşi în faţa primei instanţe, în limitele căruia instanţa de apel era ţinută să se pronunţe, conform art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) şi art. 478 C. proc. civ.

Astfel, deşi iniţial reclamanta solicitase obligarea pârâtelor la plata comisionului de intermediere, în temeiul clauzei cuprinse în art. 1.3 din contractul de intermediere, prin precizarea depusă la data de 15.12.2021, în condiţiile art. 204 C. proc. civ., reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata unor despăgubiri, în baza art. 8.1 şi art. 13.5 din acelaşi contract, egale cu dublul comisionului, ca urmare a faptului că au vândut imobilul care a făcut obiectul intermedierii, în perioada contractuală, şi nu au anunţat societatea cu privire la această împrejurare.

Rezultă, aşadar, că instanţele nu au fost chemate în prezenta cauză să verifice incidenţa clauzei cuprinse în art. 1.3 din contractul de intermediere.

În aceste condiţii, distinct de faptul că, raportat la principiul relativităţii efectelor contractului, prevăzut de art. 1280 C. civ., pârâtei C. nu i se poate opune contractul de intermediere în ansamblul său, întrucât nu a mandatat-o pe cealaltă pârâtă în vederea încheierii acestuia, clauza cuprinsă în art. 1.3 din contract nici nu a constituit fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii şi, ca atare, recurenta nu poate reclama încălcarea prin decizia recurată a principiului înscris în art. 1270 C. civ. prin raportare la această clauză.

O altă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. priveşte aplicarea greşită de către instanţa de apel a art. 98 din O.G. nr. 21/1992, prevedere legală care, în opinia recurentei, a fost abrogată odată cu intrarea în vigoare a C. civ., prin art. 230 lit. bb) din Legea nr. 71/2011.

Argumentele recurentei în sprijinul acestei critici se întemeiază pe faptul că art. 230 lit. bb) din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, "La data intrării în vigoare a C. civ. se abrogă: ...bb) orice alte dispoziţii contrare, chiar dacă sunt cuprinse în legi speciale", are caracterul unei norme speciale şi posterioare faţă de norma cuprinsă în art. 98 din O.G. nr. 21/1992, astfel încât prevalează în raport cu aceasta.

Critica recurentei nu este întemeiată.

În acest sens, se reţine că, potrivit art. 98 din O.G. nr. 21/1992, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 174 din 19 noiembrie 2008, "Contractul de intermediere imobiliară sau alte eventuale contracte accesorii încheiate între consumator şi agenţia imobiliară nu pot conţine clauze penale care să oblige consumatorul care nu îşi îndeplineşte angajamentele contractuale la plata unei sume mai mari decât onorariul pe care l-ar fi plătit în cazul încheierii tranzacţiei".

În acelaşi timp, potrivit art. 2101 alin. (1) C. civ., "Clientul are obligaţia să comunice intermediarului dacă s-a încheiat contractul intermediat, în termen de cel mult 15 zile de la data încheierii acestuia, sub sancţiunea dublării remuneraţiei, dacă prin contract nu se prevede altfel".

Potrivit regulii înscrise în art. 1177 C. civ., care constituie o aplicaţie a principiului specialia generalibus derogant, "Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor prezentului cod".

Rezultă aşadar că norma specială cuprinsă în art. 98 din O.G. nr. 21/1992 se aplică prioritar faţă de norma generală cuprinsă în art. 2101 alin. (1) C. civ., astfel încât clauza penală care obligă consumatorul care nu îşi îndeplineşte angajamentele contractuale la plata unei sume mai mari decât onorariul pe care l-ar fi plătit în cazul încheierii tranzacţiei nu este permisă.

O altă consecinţă care decurge din caracterul special al normei menţionate, este aceea că aceasta nu poate fi modificată sau abrogată decât expres şi direct de o normă generală ulterioară.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, care statuează că "Evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziţii nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres".

În consecinţă, abrogarea dispusă prin art. 230 lit. bb) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căruia "La data intrării în vigoare a C. civ. se abrogă (...) bb) orice alte dispoziţii contrare, chiar dacă acestea sunt cuprinse în legi speciale", în absenţa menţionării tuturor datelor de identificare a dispoziţiilor normative vizate, astfel cum impun prevederile art. 65 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, nu poate viza decât normele cuprinse în legi speciale care reglementează aceleaşi aspecte ca şi normele din C. civ., respectiv au acelaşi câmp de aplicare, şi care sunt contrare acestora din urmă şi nicidecum norme speciale.

Rezultă, aşadar, că abrogarea generică dispusă prin art. 230 lit. bb) din Legea nr. 71/2011, text care are natura unei dispoziţii finale, în înţelesul art. 55 din Legea nr. 24/2000 şi îşi păstrează caracterul de normă generală, chiar dacă este cuprinsă într-un act normativ distinct de cel pentru a cărui punere în aplicare a fost adoptat, nu are niciun efect în privinţa normei speciale cuprinse în art. 98 din O.G. nr. 21/1992, care continuă să reglementeze raporturile născute din contractele de intermediere încheiate între consumatori şi profesionişti şi după intrarea în vigoare a C. civ.

În ce priveşte sancţiunea ca intervine în privinţa clauzei contractuale cuprinse în art. 13.1, încheiate cu nesocotirea interdicţiei cuprinse în textul legal menţionat, Înalta Curte constată că este vorba despre nulitatea absolută, întrucât interesul ocrotit prin norma de drept este unul general, ce vizează protecţia consumatorilor, iar consecinţa aplicării sancţiunii nulităţii constă în lipsirea clauzei nelegale de efectele contrare normei juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Solicitarea recurentei, de modificare a clauzei nelegale, în sensul de a considera că aceasta continuă să producă efecte în limita permisă de art. 98 din O.G. nr. 21/1992, este incompatibilă cu finalitatea urmărită prin această prevedere, aceea de a preveni utilizarea în contractele de intermediere încheiate între consumatori şi profesionişti a clauzelor nelegale, prin efectul descurajator pe care îl are asupra profesionistului înlăturarea de la aplicare a clauzei.

Este nerelevant din această perspectivă art. 1268 alin. (3) din C. civ., invocat de recurentă, întrucât acest text reglementează o regulă de interpretare a clauzelor contractuale, nefiind aplicabil pentru a determina întinderea efectelor nulităţii.

În fine, cu privire la criticile care vizează soluţia pronunţată în contradictoriu cu intimata pârâtă B., Înalta Curte constată că analiza acestora nu se mai impune, în condiţiile în care clauza care constituie fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii este lovită de nulitate ca efect al încălcării interdicţiei impuse de art. 98 din O.G. nr. 21/1992, astfel încât în privinţa acesteia nu este incident principiul forţei obligatorii recunoscut prin art. 1270 C. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând că decizia atacată nu este susceptibilă de a fi cenzurată prin prisma motivului de casare invocat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 433/A din 3 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, ca nefondat.

Referitor la cererea intimatelor pârâte privind obligarea recurentei reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, Înalta Curte constată că intimatele pârâte au depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, respectiv facturi fiscale şi dovezi de plată.

Reţinând culpa procesuală a recurentei reclamante în promovarea recursului şi în raport de solicitarea intimatelor pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 5.950 RON către fiecare intimată, cu titlul de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 433/A din 3 octombrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte C. suma de 5.950 RON şi intimatei-pârâte B. suma de 5.950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2024.