Recourse barred by legal nature of appeals for insurance claims and annulled for lack of specific legal criticism regarding lease hardship adaptation

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2024

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 15 aprilie 2020, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2020, precizată la data de 24.06.2020, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtele B. S.A. şi C., solicitând obligarea asiguratorului la includerea tuturor pieselor avariate în dosarul de daună nr. x/03.12.2019 şi efectuarea de urgenţă a reparaţiilor, obligarea la plata despăgubirilor în cuantum de 390.000 RON, precum şi adaptarea contractului de leasing nr. x din 04.10.2018.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 7.11-7.13 din contractul de leasing şi art. 1271 C. civ. şi Decretul nr. 195/2020

Prin sentinţa civilă nr. 6462 din 30.09.2020, Judecătoria Sectorul 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 09 martie 2021, sub nr. x/2020.

Prin încheierea din 13.09.2021 s-a constatat că părţile sunt decăzute din dreptul de a mai formula obiecţiuni la raportul de expertiză având în vedere data depunerii raportului de expertiză şi dispoziţiile art. 337 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 3205 din 15.12.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

De asemenea, a fost obligată reclamanta la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către pârâta C. şi 1.500 RON către pârâta B. S.A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei decizii şi a încheierii din data de 13.09.2021 reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea în tot a hotărârii apelate, precum şi constatarea nulităţii relative a încheierii atacate în ce priveşte decăderea reclamantei din dreptul de a formula obiecţiuni, cu consecinţa admiterii obiecţiunilor formulate la raportul de expertiză.

La data de 14.06.2023 a fost înregistrat şi apelul incident formulat de pârâta B. S.A., prin care s-a solicitat, în principal, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a apelantei reclamante A. S.R.L., întrucât aceasta nu deduce judecăţii un drept propriu şi, în consecinţă, respingerea cererii de apel ca nefondată, iar în subsidiar, respingerea cererii de apel ca nefondată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 20 octombrie 2023, instanţa de apel a încuviinţat proba cu înscrisuri şi planşe foto şi a respins proba testimonială şi cu interogatoriul pârâtelor. În ceea ce priveşte proba cu expertiză tehnică auto curtea a reţinut că pentru efectuarea unei noi expertize trebuie să aprecieze mai întâi asupra legalităţii primei expertize.

Prin decizia civilă nr. 1827 A din 29 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins apelul principal formulat de reclamantă împotriva încheierii din 13.09.2021 şi a sentinţei ca nefondat.

A fost admisă excepţia lipsei de interes în formularea apelului incident, fiind respins apelul incident formulat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei, ca lipsit de interes.

A fost obligată apelanta-pârâtă B. S.A. la plata către apelanta-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente etapei apelului.

De asemenea, a fost obligată apelanta reclamantă A. S.R.L. la plata către intimata pârâtă C. a sumei de 7.378 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente etapei apelului.

A fost respinsă cererea apelantei pârâte B. S.A. de recuperare a cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru aferentă apelului incident, ca neîntemeiată.

3. Împotriva acestei decizii şi a încheierii din 20.10.2023, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârilor recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel în vederea rejudecării apelului, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 336 alin. (1) şi art. 337 C. proc. civ., precum şi art. 180 alin. (1) şi art. 185 alin. (1) din acelaşi cod, arătând că prima instanţă a reţinut în mod greşit, prin încheierea din 13 septembrie 2021, că partea ar fi fost decăzută din dreptul de a formula obiecţiuni la raportul de expertiză judiciară întocmit în cauză.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi art. 20 şi 22 C. proc. civ., întrucât nu a avut posibilitatea să ia cunoştinţă efectiv de conţinutul raportului de expertiză.

În opinia recurentei, prin încheierea din 20 octombrie 2023 şi prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 6, art. 13, art. 22 alin. (2), art. 237 alin. (1) şi (2) pct. 7, art. 260, art. 392, art. 476 şi art. 479 alin. (2) C. proc. civ., deoarece a respins în mod nelegal cererea de suplimentare a probatoriului. S-a susţinut că instanţa de apel avea posibilitatea de a dispune refacerea raportului de expertiză efectuat în primă instanţă sau chiar o nouă expertiză, care să fie efectuată de către un expert cu dublă specializare, în vederea formulării unor concluzii unitare, în contextul în care au fost semnalate numeroase deficienţe ale primului raport de expertiză în cauză.

De asemenea, recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat decizia nr. 9/30.03.2020 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 470, art. 478 alin. (2) şi a art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., prin raportare la art. 254 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1527, art. 1528 alin. (1), art. 1530 şi art. 1560 alin. (1) C. civ. şi O.G. nr. 51/1997, deoarece a reţinut în mod nelegal că reclamanta nu a dedus judecăţii un drept propriu împotriva asigurătorului.

De asemenea, în opinia recurentei instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 14 alin. (1), art. 15, art. 1271 alin. (2) lit. a) şi alin. (3), art. 1351 alin. (3), art. 1352, şi art. 1517 C. civ., deoarece a reţinut în mod nelegal neîndeplinirea condiţiilor impreviziunii pentru adaptarea contractului de leasing.

Potrivit recurentei, nu avea nevoie de un temei contractual specific pentru a solicita adaptarea contractului de leasing, solicitarea fiind formulată în temeiul art. 1271 alin. (2) lit. a) C. civ.

În ceea ce priveşte prima condiţie a impreviziunii, respectiv executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă şi face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, recurenta susţine că este îndeplinită, având în vedere că, deşi a utilizat autovehiculul, obiect al contractului de leasing, timp de numai un an, este obligată să achite integral toate sumele stabilite contractului de leasing, deşi nu mai poate utiliza bunul în vederea desfăşurării activităţii.

În opinia recurentei, şi ceea de a doua condiţie a impreviziunii este îndeplinită, întrucât cauza care a determinat dezechilibrul dintre părţi a fost reprezentată de schimbările excepţionale ale împrejurărilor, constând în: incidentul din 02.12.2019, în urma căruia bunul nu a mai putut fi utilizat, conduita asigurătorului, care a refuzat să îşi execute obligaţiile contractuale prin suportarea integrală a costurilor cu repararea bunului, conduita locatorului, care a refuzat să îşi exercite drepturile împotriva asigurătorului, împiedicând demersurile recurentei de diminuare a prejudiciului, precum şi pandemia Covid-19, care au împiedicat-o pe recurentă să avanseze costurile pentru repararea bunului şi să achite în continuare ratele de leasing, blocându-i activitatea economică.

În continuare, recurenta a arătat că a făcut dovada impactului evenimentelor imprevizibile prin situaţiile financiare depuse la dosarul cauzei, care arată lipsa oricăror încasări în cadrul societăţii, cauzată de lipsirea de folosinţă a singurului mijloc de transport cu care recurenta îşi desfăşura activitatea.

În aprecierea recurentei, instanţa de apel nu-i poate opune culpa comună a asigurătorului şi a locatorului pentru a-i fi negat dreptul la adaptarea contractului, a cărui executare a devenit excesiv de oneroasă. Din această perspectivă, recurenta susţine că decizia recurată este contrară prevederilor art. 14 alin. (1), art. 15 şi art. 1571 C. civ.

În opinia recurentei, instanţa de apel în mod nelegal s-a raportat exclusiv la prevederile art. 10 lit. f) din O.G. nr. 51/1997 privind obligaţiile utilizatorului, în condiţiile în care locatorul avea propriile obligaţii, menite să asigure o protecţie şi utilizatorului.

Prin întâmpinarea formulată la 18 martie 2024, intimata B. S.A. a invocat excepţiile tardivităţii declarării recursului şi a inadmisibilităţii acestuia, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Prin întâmpinarea formulată la data de 27 martie 2024, intimata D. S.A., fostă C., a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare şi, pe fond, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Cauza a fost înregistrată la 15 februarie 2024 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, iar prin rezoluţia din 25 aprilie 2024 s-a fixat termen de judecată la 19 septembrie 2024.

4. Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (2) C. proc. civ., a luat în examinare excepţia inadmisibilităţii recursului declarat în contradictoriu cu intimata B. S.A., invocată de aceasta prin întâmpinare, a cărei analiză se impune cu prioritate faţă de excepţia tardivităţii declarării recursului, reţinând următoarele:

Prin raportare la petitul cererii de chemare în judecată, se constată că reclamanta a dedus judecăţii în prezentul dosar o acţiune având două capete de cerere principale, primul formulat în contradictoriu cu asigurătorul B. S.A., având ca obiect obligarea acestuia la includerea tuturor pieselor avariate în dosarul de daună nr. x/03.12.2019, la efectuarea reparaţiilor la autovehiculul avariat şi la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului rezultat din evenimentul rutier din 02 decembrie 2019, iar cel de-al doilea formulat în contradictoriu cu finanţatorul D. S.A. (fostă C.), având ca obiect adaptarea contractului de leasing nr. x/04.10.2018, în sensul suspendării plăţii ratelor până la reluarea activităţii.

Întrucât prima instanţă a soluţionat prin aceeaşi hotărâre ambele capete de cerere principale, iar acestea aveau un regim juridic diferit din perspectiva căii de atac incidente, Înalta Curte urmează a analiza admisibilitatea căii extraordinare de atac ce vizează petitul formulat în contradictoriu cu intimata B. S.A., prin prisma principiului legalităţii căii de atac, reglementat prin dispoziţiile art. 457 C. proc. civ. şi a regulilor în raport de care se determină căile de atac incidente în situaţia în care, prin aceeaşi hotărâre, au fost soluţionate mai multe cereri principale sau incidentale, conform art. 460 C. proc. civ.

Astfel, principiul legalităţii căilor de atac consacrat la art. 457 C. proc. civ. semnifică faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege, în timp ce art. 460 C. proc. civ. reglementează soluţii diferite, după cum unele cereri principale/incidentale sunt supuse apelului, iar altele recursului sau, dimpotrivă, hotărârea cu privire la o cerere principală sa incidentală nu este supusă nici apelului şi nici recursului.

În acest sens, se constată că, pentru prima ipoteză, legiuitorul a stabilit că hotărârea în întregul ei este supusă apelului, iar hotărârea dată în apel este supusă recursului, în timp ce pentru cea de-a doua ipoteză, legiuitorul nu a extins exerciţiul dreptului de exercitare a căilor de atac şi în privinţa cererii principale/incidentale care nu este supusă nici apelului şi nici recursului, ci a prevăzut expres că doar soluţia cu privire la celelalte cereri va fi supusă căilor de atac în condiţiile legii.

Pornind de la aceste coordonate, Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 460 alin. (3) C. proc. civ., de care se prevalează recurenta pentru a susţine posibilitatea de a critica prin recurs aspectele de nelegalitate a deciziei recurate în legătură cu cererea formulată în contradictoriu cu asigurătorul B. S.A, întrucât nu se verifică ipoteza pe care o reglementează textul de lege menţionat, aceea ca prin hotărârea pronunţată să fie soluţionate mai multe cereri principale, dintre care unele să fie supuse apelului, iar altele recursului.

Situaţia premisă din cauză este aceea că hotărârea pronunţată asupra cererii principale formulate în contradictoriu cu asigurătorul B. S.A. este supusă doar apelului, potrivit art. 483 alin. (2) teza I C. proc. civ., întrucât vizează o cerere în materia asigurărilor, în timp ce hotărârea asupra cererii de adaptare a contractului de leasing în temeiul impreviziunii, formulate în contradictoriu cu finanţatorul D. S.A., este supusă atât apelului, cât şi recursului, în temeiul art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

În absenţa unei soluţii legale exprese pentru o astfel de situaţie, Înalta Curte apreciază că aceasta se impune a fi rezolvată prin aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la situaţia asemănătoare, conform art. 5 alin. (3) C. proc. civ., respectiv a celor cuprinse în art. 460 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia "dacă o hotărâre cu privire la o cerere principală sau incidentală nu este supusă nici apelului şi nici recursului, soluţia cu privire la celelalte cereri este supusă căilor de atac în condiţiile legii".

Prin soluţia legislativă pe care o conţine textul prevăzut la art. 460 alin. (4) C. proc. civ. se reglementează concursul dintre principiul legalităţii căii de atac şi principiul unicităţii căii de atac, dându-se prevalenţă celui dintâi, în sensul că unicitatea căii de atac are în vedere doar de căile de atac prevăzute de lege, nefiind posibil a se deschide căi de atac atunci când legea nu le recunoaşte.

Drept urmare, potrivit dispoziţiilor evocate, este supusă recursului doar soluţia dată în calea de atac a apelului asupra cererii principale întemeiate pe dispoziţiile art. 1271 C. civ., extinderea dreptului de exercitare a recursului şi în privinţa hotărârii pronunţate asupra cererii din materia asigurărilor nefiind posibilă, întrucât contravine principiului legalităţii căii de atac, conform art. 457 raportat la art. 483 alin. (2) teza I C. proc. civ.

În considerarea celor evocate, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din data de 20 octombrie 2023 şi a deciziei civile nr. 1827 A din 29 noiembrie 2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata B. S.A.

5. În continuare, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului formulat în contradictoriu cu D. S.A. (fostă C.), invocată de aceasta, urmând a anula recursul, pentru următoarele considerente:

Având în vedere că recursul formulat în contradictoriu cu intimata B. S.A. va fi respins ca inadmisibil, analiza excepţiei nulităţii se raportează exclusiv la recursul ce vizează soluţia dată de instanţa de apel cererii principale privind adaptarea contractului de leasing, formulate în contradictoriu cu D. S.A.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", iar potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, "sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ. reiese că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, întrucât este o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, părţile având la dispoziţie o judecată în fond, în faţa primei instanţe şi a instanţei de apel.

În prezenta cauză, recursul ce vizează soluţia dată de instanţa de apel asupra criticilor referitoare la solicitarea de adaptare a contractului de leasing e întemeiat doar formal pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind relevate critici de nelegalitate cu privire la raţionamentul expus de instanţa de prim control judiciar în soluţionarea apelului.

În cauză, se constată că reclamanta a solicitat adaptarea contractului de leasing în sensul suspendării plăţilor până la reluarea activităţii sale economice, invocând drept temei juridic art. 7.11-7.13 din contractul de leasing, art. 1271 C. civ. şi Decretul nr. 195/2020. În acest sens, reclamanta a invocat două împrejurări care justificau, în opinia sa, adaptarea contractului, respectiv producerea accidentului din data de 02 decembrie 2019, precum şi intervenirea pandemiei generate de COVID 19, susţinând că cele două evenimente au condus la imposibilitatea de a-şi desfăşura activitatea.

Prin motivele de casare, recurenta reia situaţia de fapt şi susţine că nu avea nevoie de un temei contractual pentru a solicita adaptarea contractului de leasing, considerând că sunt întrunite toate condiţiile pentru ca instanţa să adapteze contractul de leasing, conform art. 1271 alin. (2) şi (3) C. civ.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că executarea contractului de leasing a devenit excesiv de oneroasă şi a făcut vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, iar pe de altă parte, cu referire la cauza care a determinat dezechilibrul dintre părţi, că aceasta a fost reprezentată de schimbările excepţionale a împrejurărilor constând în incidentul din 02 decembrie 2019, conduita asigurătorului şi a locatorului şi pandemia Covid-19, care au împiedicat-o pe recurentă să avanseze costurile pentru repararea bunului şi să achite în continuare ratele de leasing, blocând activitatea economică.

A mai precizat recurenta că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 14 alin. (1), art. 15 şi art. 1571 C. civ., deoarece nu i se poate opune acesteia culpa comună a asigurătorului şi a locatorului pentru a-i fi negat dreptul la adaptarea contractului, a cărui executare a devenit excesiv de oneroasă.

Verificând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a analizat condiţiile impreviziunii prevăzute la art. 1271 C. civ. şi a constatat că reclamanta nu a făcut dovada intervenirii unui caz de impreviziune, argumentele reţinute de prima instanţă privind incidenţa art. 16.30 din contractul de leasing şi la inaplicabilitatea art. 7.11-7.13 din contractul de leasing fiind doar subsidiare.

În ceea ce priveşte accidentul din data de 02 decembrie 2019, care a dus la avarierea autocamionului, curtea de apel a constatat că acesta nu reprezintă o împrejurare excepţională care să nu fi putut fi prevăzută în mod rezonabil de către reclamantă, ci, dimpotrivă, a reprezentat o situaţie previzibilă, reglementată în cuprinsul contractului de leasing, apreciind astfel că nu se poate reţine întrunirea condiţiei prevăzute de art. 1271 alin. (3) lit. b) C. civ.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că nici condiţia prevăzută de art. 1271 alin. (3) lit. c) C. civ. nu este îndeplinită, deoarece reclamanta şi-a asumat riscul ca, inclusiv în ipoteza distrugerii sau avarierii bunului utilizat din cauze fortuite, aceasta să continue plata ratelor de leasing.

În ceea ce priveşte invocarea pandemiei de Covid 19, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada în concret a legăturii de cauzalitate între intervenirea pandemiei şi situaţia sa financiară.

Prin criticile prezentate prin cererea de recurs, recurenta pretinde îndeplinirea condiţiilor de adaptare a contractului prin invocarea evenimentului rutier, fără a combate raţionamentul instanţei de apel, care a reţinut că accidentul rutier reprezintă o situaţie previzibilă, fiind reglementată în cuprinsul contractului de leasing, pentru care reclamanta şi-a asumat riscul ca, inclusiv în ipoteza distrugerii sau avarierii bunului utilizat din cauze fortuite, aceasta să continue plata ratelor de leasing.

De asemenea, nici prin invocarea efectelor pandemiei Covid 19, recurenta nu combate raţionamentul instanţei de apel, care a constatat că dispoziţiile din O.G. nr. 37/2000 privind pandemia nu instituie un caz special de adaptare a contractului, ci numai o facilitate acordată de legiuitor, măsură care este distinctă de cea prevăzută de art. 1271 C. civ.

Înalta Curte constată că aceste critici evocate de recurentă au primit o soluţionare din partea instanţei de prim control judiciar şi nu reprezintă o motivare a recursului, în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., nefiind relevate critici de nelegalitate punctuale împotriva hotărârii ce formează obiectul recursului, prin evocarea greşelilor de judecată săvârşite de instanţa de apel, din perspectiva motivelor de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) din acelaşi cod.

În ceea ce priveşte critica recurentei privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 14 alin. (1), art. 15 şi art. 1571 C. civ., deoarece nu i se poate opune acesteia culpa comună a asigurătorului şi a locatorului pentru a-i fi negat dreptul la adaptarea contractului, Înalta Curte reţine că a fost invocată direct în recurs, fără a fi relevată în calea de atac a apelului, cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Prevederile menţionate reprezintă o aplicare a principiului înscris în art. 459 alin. (1) din acelaşi cod, conform căruia o cale extraordinară de atac nu poate fi exercitată omisso medio, cu excepţiile prevăzute de lege, în a căror ipoteză nu ne regăsim.

Prin urmare, critica privind privind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 14 alin. (1), art. 15 şi art. 1571 C. civ., nu va fi analizată.

Totodată, este de subliniat că prin criticile recurentei privind reanalizarea probatoriului administrat în dovedirea evenimentelor imprevizibile şi solicitarea de reapreciere a situaţiei de fapt sunt vizate aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a unei hotărâri, neputând face obiectul verificării în calea de atac a recursului, faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În consecinţă, întrucât din motivele expuse prin memoriul de recurs nu poate fi identificată nicio critică îndreptată împotriva deciziei din apel, aptă să fie încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, intervine sancţiunea nulităţii recursului pentru motivarea necorespunzatoare, care nu constituie o motivare, în sens procedural, a recursului.

Se va avea în vedere că accesul la justiţie presupune şi respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, constatând că recurenta nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. şi nu au fost identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, se impune a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din data de 20 octombrie 2023 şi a deciziei civile nr. 1827 A din 29 noiembrie 2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata D. S.A.

Având în vedere soluţia de respingere a recursului declarat de reclamanta ca inadmisibil în contradictoriu cu asigurătorul şi de anulare a acestuia în contradictoriu cu societatea de leasing, Înalta Curte constată că nu se mai impune a fi analizată excepţiei tardivităţii recursului.

Referitor la cererea intimatei D. S.A., privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la această dispoziţie legală, aplicabilă şi în recurs, Înalta Curte constată că intimata nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din data de 20 octombrie 2023 şi a deciziei civile nr. 1827 A din 29 noiembrie 2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca inadmisibil în contradictoriu cu intimata B. S.A.

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva aceloraşi hotărâri, în contradictoriu cu intimata D. S.A.

Respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimata D. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2024.